Tag: control

Rolul de părinte/rolul de copil

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.

Câteva modalităţi de-a reduce anxietatea şi atacurile de panică

On By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

anxietate 1Anxietatea este definită ştiinţific ca o frică generalizată, fără obiect precis, care se constituie ca fundal pentru celelalte trăiri afective. Despre anxietate putem discuta din perspectiva unei trăsături de personalitate, care defineşte anumite persoane, acestea fiind caracterizate prin temeri, prudenţă, precauţii multiple şi ca tulburare psihică apărută pe fundamentul unei personalităţi nu neapărat anxioase, un fel de boală (deşi termenul a ieşit din uz) psihică, problemă, disfuncţionalitate apărută la un moment dat.

Atacurile de panică se constituie în vârfuri de tensiune psihică şi anxietate ce sunt însoţite de o multitudine de simptome fizice şi psihice: ameţeală, transpiraţie, senzaţia de sufocare sau de leşin, tahicardie, frica de moarte, de-a înnebuni, de-a pierde controlul etc. Ele se nasc prin urmare pe un fond de anxietate, căci nu există atac de panică fără anxietate (în schimb anxietate fără atacuri de panică, da). Acestea sunt trăite foarte intens şi chiar incapacitant, în anumite situaţii. Atacul de panică propriu zis este urmat de o perioadă post-criză, când organismul îşi recapătă funcţionarea normală treptat, pe un fundal de anxietate care descreşte în intensitate.

Ce putem face pentru a scădea intensitatea anxietăţii şi a atacurilor de panică şi a reduce frecvenţa sau chiar a elimina atacurile de panică? Voi enumera mai jos mai multe modalităţi, cu specificaţia că ele au efect dacă sunt realizate sistematic (iar sistematic poate chiar să însemne zi de zi timp de câteva luni).

1. Odihna: un sistem nervos odihnit este mai puţin excitabil şi, prin urmare, persoana are mai multă stabilitate neurovegetativă iar atacurile de panică pot apărea cu o frecvenţă mai mică. Somnul suficient are, în medie, o durată între 7-8 ore pentru adulţi.

2. Relaxarea: se poate obţine prin intermediul activităţilor relaxante sau prin tehnici specifice de relaxare. Principiile tehnicii de relaxare sunt relativ simple, ceea ce face ca această tehnică să poată fi realizată fără nici un efect secundar de către orice persoană la ea acasă, nefiind necesară îndrumarea de specialitate. Anume, în poziţie şezând sau culcat (dacă se poate se recomandă poziţia culcat, pentru că putem destinde muşchii mai bine) se relaxează progresiv toate grupele musculare, începând de obicei de la picioare la cap. Pentru a şti când un muşchi este relaxat putem încorda şi relaxa progresiv muşchii; după câteva încordări şi relaxări vom avea reprezentarea kinestezică a relaxării musculare. După ce am relaxat progresiv toate grupele musculare (timp de 10-15 minute), ne putem spune diverse fraze liniştitoare, formulate pozitiv, pentru că subconştientul nostru nu ia în calcul negaţiile, ca de exemplu: ”Sunt din ce în ce mai relaxat, mă simt din ce în ce mai bine”. Această fază, a frazelor, comenzilor adresate subconştientului nu este neapărat necesară, e suficient să fim perseverenţi în a ne relaxa muscular. Cercetările confirmă cu certitudine corelaţia pozitivă între tehnica relaxării şi scăderea anxietăţii.

3. Sportul reprezintă o modalitate excelentă de-a drena tensiunea fizică şi psihică. Orice sport este benefic: alergatul, căţăratul pe munte, gimnastica etc. Este necesar însă să-l practicăm constant pentru reale rezultate în reducerea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

4. Prioritizarea activităţilor: supraîncărcarea ne creşte nivelul tensiunii psihice. Deci, e necesar să ne luăm timp să ne gândim la ce avem de făcut, să ne ierarhizăm sarcinile şi să ne construim un orar realist pentru îndeplinirea acestora. Apoi, să ne apucăm de lucru, căci amânarea naşte tensiune psihică şi ea.

5. Atacurile de panică sunt o imagine condensată a pierderii controlului în plan psihic. De fapt, ele se şi suprapun uneori peste perioade de viaţă foarte stresante, dominate de evenimente asupra cărora simţim că nu avem control.

A ne lupta cu atacurile de panică nu conduce decât la o accentuare a acestora. O tehnică foarte simplă şi eficientă constă în a le accepta realitatea, aşa cum este ea percepută şi trăită în plan intern (poate fi şi ceva terifiant) şi, în acelaşi timp, a observa că nu există motive reale externe pentru emoţiile simţite. De exemplu, se poate spune ceva de genul: ”Mă simt foarte rău, mi-e frică că o să leşin, îmi bate inima foarte pare, am senzaţia că mă sufoc ŞI (niciodată ”dar”) în realitate nu există nimic ameninţător.” Această tehnică a recunoaşterii ambelor realităţi, cea internă şi cea externă, fiecare cu particularităţile ei specifice are rolul de-a reduce intensitatea anxietăţii resimţite, prin efectul de contagiune, am putem spune. (Vezi şi articolul ”Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică”).

6. Descărcarea furiei. În plan psihic, atacurile de panică sunt rezultatul unui amalgam de sentimente reţinute, printre acestea furia ocupând un loc dominant. A găsi modalităţi de-a exprima furia conţinută reprezintă un pas major în direcţia vindecării de atacurile de panică. Cum ne putem exprima furia? Prin varii modalităţi:

  • exprimând ceea ce simţim prin desene, modelaje, colaje;
  • vorbind cu persoana care ne-a înfuriat, direct sau prin intermediul imaginaţiei; o variantă de mijloc este a ne imagina că persoana care ne-a înfuriat este în faţa noastră, pe un scaun, iar noi să-i vorbim acesteia (aceasta este binecunoscuta tehnică a scaunului gol utilizată în psihoterapie; nu este nevoie să fim la psiholog pentru a ne confrunta cu persoana faţă de care simţim multă furie, deşi, dacă putem să facem aceasta, ar fi foarte bine); după ce exprimăm ceea ce simţim putem să trecem şi pe celălalt scaun pentru a da glas celeilalte persoane (e recomandat însă să nu ne grăbim şi să ne lăsăm timp pentru a exprima tot ceea ce simţim);
  • scriind
  • bătând covoare şi vorbind în gând cu sursele furiei noastre.

Persoanele care au deja atacuri de panică conţin multă furie. Uneori nici nu sunt conştiente de ea, cu atât mai puţin de sursa acesteia (şi din motivul că acestea aparţin tipologiei centrate pe celălalt, atente la alţii, salvându-i sau ajutându-i excesiv). Pentru a intra în contact cu propria furie e nevoie de timp, răbdare, toleranţă faţă de ceea ce ar putea să iasă la iveală. Şi de întrebarea constantă: ”Oare ce mă supără?” Odată identificată furia e nevoie să ne lăsăm iarăşi timp, mult timp pentru exprimarea acesteia: poate dura zile, săptămâni sau chiar luni.

Intensitatea atacurilor de panică corelează cu cea a furiei reprimate. Exprimând-o, sistemul psihic şi sistemul nervos deopotrivă nu vor mai avea o ”temperatură de fierbere”, iar atacurile de panică se vor reduce atât ca frecvenţă, cât şi ca tărie.

7. Nu-i putem controla pe ceilalţi şi nici unele evenimente din exterior. Dar putem controla şi influenţa felul în care ne raportăm la acestea. Schimbarea focusării de pe controlul exterior pe cel interior contribuie la reducerea anxietăţii, din simplul motiv că ne readuce în control. Asupra noastră, singurul posibil. De altfel, persoanele anxioase sunt mai degrabă persoane cu focusare externă, vrând să dobândescă controlul asupra exteriorului, imaginându-şi probabil că e singurul realizabil.

Cum putem schimba focusul? Simplu, schimbându-l. Adică, când constatăm că suntem atenţi la ceva din afara noastră ne putem focaliza asupra a ceea ce trăim în interior în contact cu evenimentul respectiv extern. ”Ce gândesc acum? Ce simt?” sunt întrebări necesare investigării interiorului nostru.

8. Anxietatea şi atacurile de panică sunt derivate uneori din conflicte psihice pe care le conţinem, dar nu le conştientizăm. A fi atenţi la factorii declanşatori ar putea reprezenta un mijloc de a putea intra în contact cu conflictele intrapsihice. De asemenea, a ne gândi la ce ar gândi persoanele semnificative pentru noi legat de aspecte care ne preocupă, ar fi o altă resursă importantă pentru identificarea conflictelor pe care le conţinem.

Conflictele conştientizate nu sunt rezolvate. Urmează travaliul găsirii unei soluţii care să integreze aspecte din fiecare parte conflictuală, într-un mix convenabil şi confortabil psihic pentru propria persoană.

9. Reducem anxietatea dacă începem să facem, în ritmul nostru, lucrurile de care ne e frică. Încetul cu încetul vom vedea că de multe ori realitatea este mult mai paşnică decât reprezentările noastre despre ea.

10. Cultivarea atitudinii de recunoştinţă conduce la reducerea tensiunilor psihice, căci ne ajută să înţelegem plusurile din viaţa noastră.

11. Atacul de panică nu conduce la moarte şi nici nu este atât de vizibil în exterior precum ne imaginăm. Deci, relaxaţi-vă, în afară de faptul că poate fi extrem de neplăcut el nici nu vă pune într-un pericol iminent, nici nu vă expune atît de mult!

Gândiţi-vă la toate aceste modalităţi, vedeţi ce vi s-ar potrivi şi începeţi să le puneţi în practică. Realizate cu perseverenţă, repet, chiar au succes!

Cum ne creştem copiii în plastic!

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

plasticParcurile în care se joacă copiii noştri sunt alcătuite, într-un procent mare, din plastic: tartan pe jos şi structuri de plastic (chiar dacă unele au aparenţă de lemn). Nu mai e nisip, nu mai e pământ, nu mai e iarbă (sunt căpuşe!), nu mai e lemn, nu mai sunt beţe, nu mai sunt pietre. Copiii, ingenioşi, mai scot tartanele şi se apucă să se joace, împreună, în nisip. Cu spor şi multă plăcere şi parcă şi cu o dorinţă crescută şi renăscută de-a fi cu ceilalţi. Spre disperarea unora dintre părinţi, care adoră curăţenia, igiena şi, de ce nu, confortul!

Suntem fiinţe ale naturii, noi, ca specie, ne-am retras în cutii şi betoane de prea puţin timp. Avem încă mare nevoie de natură: aici ne relaxăm, ne destresăm, ne încărcăm energetic. Când mergem în vacanţe, cei mai mulţi căutăm marea sau muntele, care sunt elemente naturale. Rezonăm şi ne armonizăm bine cu frecvenţele din natură.

În contact cu artificialul (plasticul construit în laboratoare) ne creşte agresivitatea, imaginaţia ne e inhibată (căci totul este dat de-a gata şi lasă puţin loc adăugirilor, modificărilor, visării chiar), spontaneitatea se reduce, devenim mai competitivi, mai centraţi pe luptă, nu pe cooperare. Dar plasticul oferă posibilitatea controlului. Obiectele finalizate, finisate vin la pachet şi cu o poveste. Creată deja. Care trebuie doar asimilată. Şi aici intervine publicitatea, care-şi joacă rolul foarte bine.

Nu sunt împotriva curăţeniei, a igienei şi a siguranţei. Dar am senzaţia că e prea mult plastic în viaţa noastră şi a copiilor noştri. Şi control. Care se exercită uneori subtil, în forme frumoase, încât e greu să le refuzăm. Cine să se revolte împotriva unor parcuri frumoase?! Chiar dacă din plastic!

Şi, totuşi, de ce nu există şi locuri cu nisip în aceste parcuri?!

Pentru a compensa plasticul parcurilor, jucăriilor, hainelor, hranei, sucurilor şi chiar… modelelor care li se oferă copiilor noştri, putem încerca să ieşim mai des în natură: una neorganizată, nefinisată, cât mai naturală dacă se poate!

Bunica ”Nu”

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei2 Comments

bunica nuMerg frecvent prin parc cu fetiţa mea. Fără să vreau (pentru că nu-mi propun) observ aspecte ale interacţiunii copiilor sau copiilor cu părinţii, bunicile, bunicii, bonele.

Din ale parcului citire, vreau să vă povestesc astăzi despre bunica care interzice, un fel de bunica ”nu”. Nu este o bunică generică, ci una reală cu care mă tot intersectez de vreun an jumătate printr-un anume parc. Ce mi-a atras atenţia la această bunică? Felul în care se raportează la nepoata ei (ce are în jur de 6 ani). Până la ea nu am mai văzut pe altcineva atât de exagerat în sensul interdicţiilor. Nu-şi lasă nepoata să facă absolut nimic. Şi când spun acest lucru nu exagerez deloc. Fetiţa nu are voie să alerge, să se caţere, să se îndepărteze la mai mult de doi metri de ea, să se dea mai mult de o dată pe topogan, să se murdărească, să se joace cu nisip, să se învârtă, să râdă tare, să interacţioneze cu ceilalţi copii (este strigată şi chemată!), să împartă, să ţipe. Şi lista poate continua. Faptele se petrec cam în felul următor: fetiţa începe să facă ceva şi, în cel mult un minut bunica, care o urmăreşte ca o umbră, o întrerupe spunând ceva de genul: ”Dă-te jos. Nu ai voie acolo!” sau ”Gata. E suficient!” sau ”Pleacă de acolo că te murdăreşti!”. Periodic fetiţa hărţuită (nu e un termen prea dur, e foarte adevărat) se enervează foarte tare şi o loveşte compulsiv pe bunică. Aceasta, surprinzător, se calmează brusc şi nu mai spune nimic şi chiar, preţ de câteva minute bune, o lasă mai liberă pe fetiţă. Mă gândesc că există două explicaţii pentru schimbarea de comportament a bunicii după crizele de nervi şi furie ale fetiţei: ori înţelege grozăvia pe care o face şi îşi normalizează conduita, ori se detensionează sub efectul loviturilor (e adevărat că pentru puţin timp).

Poate vă întrebaţi cum e această fetiţă. Neliniştită, cu o tensiune nervoasă evidentă în mişcări şi vorbire şi foarte, foarte slabă (am auzit-o pe bunică spunând că mănâncă foarte puţin, ceea ce nu e deloc de mirare, pentru că hrana ei este acompaniată de o cantitate uriaşă de anxietate, control, tensiune, respingere, toxine psihice cu alte cuvinte). Am observat că dispune totuşi de ceva resurse de-a face faţă agresiunii bunicii: este inteligentă, are imaginaţie, şi reuşeşte în felul ei agresiv să i se mai opună din când în când. Nu ştiu ce se va întâmpla pe termen lung cu această fetiţă, mai ales dacă va fi lăsată în continuare în grija bunicii. Pot doar să bănuiesc. Deja sunt evidente multe efecte negative.

Dar unde sunt părinţii? Cel mai probabil, la serviciu. Am văzut-o de câteva ori şi cu tatăl şi e mult mai calmă şi mai centrată, dar nu interacţionează cu nici un copil, pare mai degrabă avidă să se bucure de libertatea acordată. Pe mamă am zărit-o o singură dată, părea în trecere prin parc, foarte elegantă, venind probabil de la job, a stat cu fetiţa câteva minute şi apoi a lăsat-o în grija bunicii.

Nu spun că acest comportament al acestei bunici este specific bunicilor în general, spun doar că această femeie, întâmplător bunică, are nişte probleme din sfera anxietăţii şi controlului care o determină să se comporte absolut distructiv cu fetiţa. Nu ştiu dacă părinţii au habar, nu ştiu dacă nu o fi cumva şi strategia lor educativă (deşi nu pare, tatăl are o raportare mult mai sănătoasă). Cel mai probabil au o cunoaştere a ceea ce se întâmplă cu fetiţa lor doar din ceea ce le povesteşte bunica. Gândul mă duce la faptul că aceasta se plânge că fetiţa nu e cuminte.

Morala acestei poveşti, dacă e să avem doar una (citind, cred că v-au venit mai multe în minte) este pentru părinţi: când vă daţi copiii în grija altcuiva, indiferent cine este acela, faceţi astfel încât să aflaţi ce se întâmplă cu ei. Şi nu numai din povestiri, ci văzând cu propriii ochi şi auzind cu urechile personale cum se desfăşoară interacţiunea acestora cu persoana în grija căreia i-aţi lăsat. Iar dacă aceasta nu vrea să ţină cont de strategiile dvs. educative sau nu poate, cred că mai sănătos este să renunţaţi la serviciile ei. Chiar dacă este bunică!