Credinţele personale nu reprezintă realitatea, dar o influenţează puternic!


restructurarea convingerilorÎn procesul devenirii noastre ca persoane învăţăm, ne construim o serie de convingeri (credinţe). Convingerile sunt idei, afirmaţii, de obicei cu caracter general, pe care le credităm, în care credem, cu alte cuvinte. Ce înseamnă să credem într-o idee? Aceasta presupune să o considerăm validă, adevărată pentru noi şi chiar pentru alţii. De exemplu, cineva poate să aibă convingerea că ”oamenii sunt răi”, ceea ce înseamnă că acela chiar crede că aşa stau lucrurile, anume că oamenii (cei mai mulţi, majoritatea) sunt caracterizaţi de răutate.

Mintea noastră, memoria sunt pline cu convingeri despre toate aspectele vieţii cu care am intrat în contact.

Cum se formează convingerile? Multe sunt preluate de la persoanele semnificative din viaţa noastră pentru că acestea le-au rostit prin cuvinte legate de noi sau de alţii sau le-au transmis prin alte modalităţi subtile – gesturi, expresii mimice, tonul folosit într-o propoziţie. Alte convingeri le deducem din comportamentul persoanelor importante, comportament manifestat atât în relaţie cu noi, cât şi cu alte persoane.

Un copil poate să-şi asimileze convingerile unei persoane dacă o consideră un model de urmat. Astfel, o fetiţă poate să înceapă să creadă, ca şi bunica ei pe care o admiră, că femeile pot fi sau de treabă, serioase sau uşuratice.

Există şi credinţe pe care nu le învăţăm de la alţii, ci le construim singuri, generalizând experienţele care într-o formă sau alta ne-au marcat. De exemplu, dacă ne muşcă un câine e posibil să ne creem o convingere despre aceste animale, anume că sunt periculoase.

Sunt convingerile adevăruri? Sunt ele obiective, reflectă ele realitatea? Nu, convingerile nu sunt adevăruri, ele sunt idei în care credem, reprezintă păreri, interpretări ale realităţii. De fapt, dacă ne hazardăm puţin, putem afirma aproape contrariul, anume că toate convingerile sunt false. Să vă explic. Spuneam că o convingere reprezintă de cele mai multe ori o afirmaţie generală, de genul: câinii sunt fioroşi, femeile sunt sau gospodine sau uşuratice, românii sunt ospitalieri, sexul e murdar, sexul e un păcat etc. Ori fiecare dintre noi poate aduce în discuţie cel puţin un exemplu în care, pentru fiecare afirmaţie-convingere anterioară lucrurile stau complet invers. Deci, convingerile, fiind păreri generale despre diverse aspecte ale realiăţii, sunt false pentru că există de obicei multe situaţii în care ele nu se confirmă.

A-i spune cuiva că aspectele în care crede, convingerile lui profunde sunt de fapt doar nişte păreri despre realitate, care uneori se pot confirma, iar alteori nu, poate reprezenta un afront personal pentru acesta. Pentru că oamenii sunt ataşaţi de convingerile lor, uneori atât de mult, încât le confundă cu realitatea.

Care este efectul convingerilor pe care le avem? Convingerile nu sunt nici bune, nici rele, dar ele ajung să ne influenţeze puternic viaţa. Ele determină modul prin care privim, percepem lumea, prin care o interpretăm, prin care ne exprimăm şi influenţează chiar modalităţile prin care îi forţăm pe ceilalţi să fie. Ele amprentează puternic percepţia de sine şi a altora, interpretarea evenimentelor, propriul comportament şi chiar – într-o oarecare măsură – conduita celor cu care interacţionăm.

Uneori convingerile pe care le avem pot fi mai funcţionale, ele ajutându-ne să ne adaptăm flexibil realităţii, iar alteori sunt mai rigide, creându-ne multe dezavantaje. Există chiar credinţe care ne pot împiedica funcţionarea normală într-un aspect al vieţii.

Noi nu putem să renunţăm la convingeri, ele fiind construite de fapt pentru a ne orienta mai rapid în datele şi categoriile existenţei. Putem însă să conştientizăm că sunt doar nişte interpretări ale realităţii, care poate au fost valide în anumite circumstanţe pentru varii persoane, dar că ele nu sunt realitatea absolută. Aceasta presupune a medita dacă, când, pentru cine, cum o anumită credinţă se poate aplica. Analizându-ne lucid credinţele şi efectele lor asupra vieţii pe care o trăim, putem să decidem dacă să ne supunem lor, dacă e nevoie să le restructurăm sau să construim altele, mai adaptate realităţii din prezent.

Când firma devine casă!


job homeFirma se transformă în casă, poate cămin când oamenii petrec mai mult de 8-10 ore la job (11, 12 sau chiar mai multe). Şi când, la orele nopţii, aceşti oameni ajung la adevărata casă, ne aşteptăm să fie cel puţin epuizaţi. Iar în această stare, probabil vor putea să mănânce ceva, vor face un duş şi vor butona telecomanda televizorului cu scopul, nu întotdeauna conştient, de-a şterge impresiile de peste zi, pentru a putea să doarmă câteva ore fără gânduri şi visuri legate de job (ceea ce de multe ori nu este posibil!). Şi acest program poate fi urmat ani de zile!

Care sunt efectele pe care acest stil de viaţă ”job-casă” le poate avea asupra unei persoane?

În primul rând, rolul profesional, fiind exercitat majoritar comparativ cu celelalte roluri (de soţ/soţie, iubit/iubită, mamă/tată, prieten/prietenă etc.) va ocupa mai mult din identitatea acelei persoane, aceasta ajungând să se definească prin profesia sa. Toate celelalte roluri deficitare plus relaţiile de rigoare cărora le sunt specifice se vor dilua, persoanele respective ajungând să aibă relaţii doar în sfera profesională şi doar de o anumită factură (aceasta dacă se păstrează deontologia profesională, ceea ce nu e întotdeauna uşor atunci când viaţa se desfăşoară predominant la locul de muncă). Funcţionarea unidimensională conduce la un stil de viaţă monoton şi depresiogen. Oricât de provocatoare ar fi profesia, ea nu poate suplini varietatea de experienţe specifice celorlalte domenii ale existenţei. De asemenea, funcţionarea uni-rol poate robotiza fiinţa umană, căci profesiile solicită doar anumite aptitudini, competenţe din sfera personalităţii, pentru celelalte existând riscul regresiei, datorită subsolicitării.

Identificarea preponderentă cu profesia rezultată din exercitarea majoritară a acestui rol în detrimentul celorlalte poate conduce nu numai la o ”sărăcire” interioară, ci şi la multiple frustrări, căci oamenii au o multitudine de nevoi şi nu toate pot fi satisfăcute în spaţiul profesional.

Toate aceste aspecte pot fi mai uşor sesizate când jobul-casă iese din peisaj (pentru că uneori firmele mai renunţă la angajaţii lor) şi persoanele până atunci foarte ocupate se trezesc într-un fel de gol existenţial, de fapt o stare ce poate fi asimilată unei depresii. Când se face timp pentru a trăi şi altceva în afara jobului, acestea constată că nu prea mai există altceva, pentru că, de atâta nefolosinţă, restul vieţii lor aproape şi-a pierdut rostul.

De ce oare ajung unii oameni să-şi transforme firma în casă şi jobul în viaţă? Pe de o parte, societatea de consum în care trăim ne încurajează constant să credem că nu putem să fim fericiţi decât având cât mai mulţi bani şi cât mai multe produse. Pe de altă parte, acceptarea asimilării de sine cu rolul profesional poate fi şi un simptom al fugii de sine, simptom care se costumează, când apare în faţa conştiinţei de sine, în haine mult mai agreabile: responsabilitate, împlinire profesională, prestigiu social etc.

Ce se poate face pentru ca firma să nu devină casă şi să fie confundată cu acasă? Deşi soluţii există, nu vreau să sugerez niciuna, pentru că soluţile vin în momentul în care recunoaştem că ne confruntăm cu o problemă. Important mi se pare a conştientiza dacă şi când profesia şi jobul s-au transformat dintr-o resursă pentru existenţă într-un blocaj al acesteia.

Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu


terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988

Dacă va fi mai rău?


Young female legs walking towards the sunset on a dirt road

Atunci când această întrebare apare în faţa nevoii sau deciziei de schimbare e firească şi merită explorată. Când însă se transformă într-un blocaj, de genul ”rămân aici, unde nu-mi mai convine, pentru că poate fi mai rău”, latura ei de firesc se transformă în disfuncţionalitate. Pentru că împiedică persoana să facă alegeri, să schimbe, să nu persiste în ceva neconstructiv, să evolueze.

Haideţi să vedem însă, atunci când nu mai e bine, nu mai e satisfăcător într-un anumit loc, aspect, relaţie, job (şi toate acestea nu sunt impulsuri de moment, ci conştientizări veritabile) şi alegem altceva, ce putem face dacă va fi mai rău? Când această întrebare e un adevărat blocaj, cel în cauză vede realitatea împărţită în două: aici, unde nu mai e bine şi dincolo, unde există riscul să fie mai rău. Alte variante par să nu mai existe în câmpul conştiinţei. Şi dacă dincolo va fi mai rău, în această realitate bipartită, are doar varianta de a se întoarce acolo de unde a plecat. Dacă se poate, se gândeşte că va fi privit ca un trădător, dar, dacă nu se mai poate?!

Care este ieşirea din blocajul: ”Şi dacă va fi mai rău?!” Lumea are mult mai multe compartimente decât două şi dacă va fi mai rău, putem pleca în continuare să explorăm şi vom găsi poate şi mai rău, dar sigur, în lumea aceasta mare, există un loc unde poate fi mai bine! Important e să nu ne blocăm în aspectele vieţii noastre pe care le considerăm cu adevărat disfuncţionale şi să ne deschidem schimbării şi explorării pentru a descoperi aspecte de care chiar avem nevoie, care chiar ne folosesc, care ne ajută să creştem. Şi putem face aceasta pregătindu-ne pentru o călătorie care poate fi mai scurtă (ca între două staţii) sau mai lungă, cu mai multe opriri şi staţionări, în care poate fi mai rău, dar nu ne opreşte nimeni să mergem mai departe. Decât poate blocajele noastre! Drum profitabil vă doresc!

Copiii de 10 pe linie sau centrarea excesivă pe performanţa şcolară


copilul la scoalaSă spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Pentru mame de bebeluşi


woman-holding-newbornMamele îşi pun diverse întrebări legate de bebeluşii lor. Unele dintre acestea sunt legate de luatul în braţe al copiilor. Cât trebuie ţinuţi în braţe? Să nu fie prea mult, că se învaţă numai în braţe? Mama să reacţioneze prompt sau să fie un timp de latenţă, când bebeluşul să fie lăsat de aştepte?

Haideţi să vedem ce spun specialiştii. Ei afirmă că, în primele 3 luni de viaţă ale copiilor nu există nici o corelaţie între cât de mult sau cât de puţin sunt ţinuţi în braţe copiii şi perioada de timp pe care aceştia o petrec plângând, adică, la începul vieţii lor, copiii, că sunt ţinuţi în braţe mai mult sau mai puţin, plâng relativ constant. Lucrurile se schimbă însă apoi! Astfel, s-a constatat că, la finalul primului an de viaţă, copiii cărora li s-a răspuns prompt când plângeau prin prezenţă şi contact corporal plângeau mai puţin decât cei ai căror mame i-au lăsat să plângă.

În concluzie, dragi mame: dacă vă doriţi copii mai liniştiţi, care să plângă mai puţin, mai echilibraţi, mai mulţumiţi, fiţi prezente pentru ei de când se nasc: corporal, luându-i în braţe, dându-le atenţie şi comunicând cu ei!

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)


terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Metafora, o cheie pentru autocunoastere si optimizare personala


metaforaMetafora este o figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa. De exemplu, expresia “minte ascutita” este o metafora caci se da cuvantului “ascutit” semnificatia de “inteligent” in virtutea comparatiei subintelese ca o minte inteligenta functioneaza ca un cutit ascutit. In terapie, metafora trebuie inteleasa nu numai in acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci ea necesita a fi privita intr-o perspectiva mai larga si anume integrata limbajului ca orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci si metafore specifice desenului, modelajului (in diverse materiale), miscarii si posturii.

 Introducand distinctia jungiana dintre “semn” si “simbol”, putem spune ca metafora, in terapie, poate avea rol atat de semn cat si de simbol. Conform lui Jung, semnul reprezinta “o desemnare prescurtata a unui fapt cunoscut” (“Tipuri psihologice”, p. 303). In cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, intr-o maniera figurata, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute. Simbolul, in schimb, “presupune intodeauna ca expresia aleasa este cea mai buna denumire sau formula pentru o stare relativ necunoscuta, dar recunoscuta ca existenta sau necesara” (Jung, “Tipuri psihologice”, p. 320). Deci, o metafora simbol ar exprima o stare de fapt inca necunoscuta sau doar relativ cunoscuta, ea ne-ar aduce in campul constiintei si ceea ce este doar presimtit si inca necunoscut pe deplin.

Metafora poate functiona ca semn in virtutea faptului ca prin intermediul gandirii, in special, dar si a altor procese psihice, unele fenomene sufletesti cunoscute pot fi exprimate intr-o maniera figurata. De exemplu, daca intr-un exercitiu pe baza de metafora cineva isi atribuie o trasatura in virtutea a ceea ce stia deja despre sine (ar putea spune ceva de genul “m-am gandit ca trunchiul copacului meu sa aiba scorburi pentru ca eu am niste probleme nerezolvate”), atunci “scorburile” joaca rol de semn caci reprezinta rezultatul prelucrarii constiente, prin intermediul gandirii, a ceea ce persoana stia.

In psihoterapia experientiala metafora este insa mai frecvent intalnita ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizarii este nu numai rezultatul pur al gandirii ci al tuturor proceselor psihice, putandu-se spune ca in cazul metaforei simbol rolul cel mai important il are imaginatia. Iar imaginatia este procesul psihic care are cea mai puternica disponibilitate de-a prelua si continuturi inconstiente.

 Metafora terapeutica, ca tehnica experientiala, poate fi intalnita sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situationale, metaforele personale si metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, miscare). Diversitatea formelor acesteia precum si posibilitatea de a o adapta situatiilor care apar in contextul terapeutic fac ca ea sa fie o metoda “de suflet” atat pentru psihoterapeuti, cat si pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutica (mai ales cea care functioneaza ca simbol) constituie o cale privilegiata de acces la inconstientul psihic. Exercitiile bazate pe metafora introduc persoana intr-o situatie imaginara la care trebuie sa se adapteze folosindu-se -in principal- de functia imaginatiei. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului constiintei, ci ea face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a activitatii imaginative astfel incat sa se obtina o maxima intercomunicare constient-inconstient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginatia implica deci atat participarea constientului, cat si a inconstientului, ea fiind procesul psihic care face legatura intre cele doua instante psihice.

Exercitiile bazate pe metafora pot fi considerate – conform distinctiei facute de Jung asupra notiunii de “fantezie”- drept un gen de fantasma activa care ”este provocata de o atitudine perceptiv orientata catre perceperea continuturilor inconstiente, situatie in care libidoul ia in primire toate elementele izvorate din inconstient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate si relief” (Jung, ”Tipuri psihologice”, p. 341).

Mecanismul general al imaginatiei – functie puternic implicata in tehnicile terapeutice metaforice – este simbolizarea (dupa P. P. Neveanu, “Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul ”are intodeauna o natura extrem de complexa fiind alcatuit din date proprii tuturor functiilor psihice. El nu este nici rational, nici irational. Are o latura accesibila ratiunii, dar si una ce scapa acesteia, fiind constituit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara” (Jung, “Tipuri psihologice “, p. 350).

Putem asadar sa spunem ca tehnicile metaforice aduc in campul constiintei persoanei informatii inconstiente sub forma simbolica. De fapt, a folosi tehnicile metaforice in terapie inseamna a lucra cu simbolurile. Iar “a lucra cu simbolurile in mod creator constituie cheia reusitei in dezvoltarea individuala si in practica terapeutica” (Stevens Antony, “Jung “, p.128).

“Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscuta a personalitatii si “aducerea” acestora la lumina constiintei reprezinta doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Intelegerea semnificatiei simbolurilor poate fi realizata de catre persoana in cauza in sedinta terapeutica, sau – in terapia de grup – poate fi facilitata de participarea la discutie si a celorlalti membri ai grupului. Uneori insightul nu apare in timpul sedintei, ci mai tarziu, dupa ce persoana mai acumuleaza informatii despre sine.

In timpul exercitiilor metaforice persoanele nu numai ca afla ceva nou despre ele insele, pana atunci neconstientizat, ci chiar, gasind solutii problemelor si confrruntandu-se cu dificultatile intr-o maniera securizanta si indirecta, isi construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune asadar ca tehnicile metaforice sunt nu numai cai de descoperire a unor pete ascunse ale personalitatii, dar si modalitati de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconstientul personal, ci ea ne permite si deschiderea de porti spre inconstientul colectiv, caci ”toate continuturile inconstientului personal (umbrei) depind, fara a le putea distinge, de continuturile arhetipale ale inconstientului colectiv, iar atunci cand umbra se constientizeaza le ia cu sine si pe acestea din urma” (Jung, “Psihologie si alchimie”, vol. 1, p. 34). Luand in considerare acestea ne-am putea aventura in necunoscut, sugerand ca tehnicile metaforice ar putea – in anumite contexte – sa furnizeze informatii premonitorii, adica informatii care trimit la evenimentele esentiale, destinale ale omului.

Valentele terapeutice ale metaforei – de autocunoastere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face fata dificultatilor vietii – impun tehnicile metaforice printre metodele  privilegiate ale psihoterapiei.

Bibliografie:

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Jung, Psihologie si alchimie, Ed. Teora, Bucuresti, 199

P. Neveanu Psihologie generala

Stevens Antony, Jung ,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Articol publicat în Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 12-13, 2001

Cum să-ţi menţii un libido ridicat


dorintaLibidoul (dorinţa sexuală) depinde de starea generală a persoanei, corp şi psihic deopotrivă, dar şi de calitatea relaţiei de cuplu. Pentru a menţine un libido ridicat, e nevoie ca în stilul tău general de viaţă să se regăsească următoarele:

  • odihnă suficientă (un somn de minimum 6-8 ore pe noapte);
  • un regim alimentar sănătos, caracterizat prin: existenţa alimentelor din toate grupele alimentare, fructe şi legume în cantităţi suficiente, mâncăruri neprocesate într-un procent apropiat de 30%, zaharuri procesate în cantitate redusă, prezenţa alimentelor care îmbunătăţesc circulaţia sangvină (măsline, usturoi, ulei de măsline, nuci, ghimbir etc.);
  • mişcare efectuată în mod regulat pentru că ea contribuie la reducerea greutăţii (corelată cu o imagine de sine mai bună şi, evident, cu un libido mai crescut), la creşterea secreţiei de endorfine şi scăderea nivelului cortizolului (hormonul stresului);
  • consum scăzut de alcool şi ţigări (nicotina are un efect vasoconstrictor diminuând rigiditatea erecţiilor masculine şi afluxul de sânge în organele sexuale feminine, iar alcoolul – peste două pahare pe zi – are efect inhibitor asupra dorinţei şi potenţei sexuale);
  • practicarea meditaţiei: meditaţia realizată zilnic scade nivelul anxietăţii, contribuie la un contact mai bun cu sine şi cu altul şi induce o stare de bine psihic;
  • timp de calitate petrecut cu partenerul: conectarea emoţională cu partenerul/a de cuplu se menţine prin timpul alocat de cei doi relaţiei de cuplu, timp în care să se realizeze activităţi care le fac plăcere amândurora, să comunice, să fie împreună;
  • expunere scăzută la sursele electronice (tv, telefon, ipod, calculator), ce distrag atenţia de la interacţiunile umane directe, faţă în faţă; un studiu citat de Victoria Zdok Wilson şi John Wilson (2012) sublinia că 37 % dintre americani îşi iau laptopurile în dormitor, iar 30% dintre ei îşi întrerup actul sexual pentru a răspunde la telefon;
  • un management eficient al timpului ce are ca rol reducerea stresului cotidian;
  • contact constant cu natura, ce ne conectează la ritmuri mai naturale şi ne ajută la eliminarea stresului, ambele potenţând libidoul; de asemenea, expunerea moderată la soare stimuleză secreţia de serotonină, cu efect direct de creştere a libidoului;
  • atenţie acordată barierelor emoţionale, intrapsihice şi de relaţie: conflictele emoţionale mai puţin grave pot fi reduse printr-o comunicare sinceră cu sine şi cu celălalt, iar pentru cele dificile e nevoie de psihoterapie pentru a fi vindecate;

O comunicare deficitară, agresivă, pasiv-agresivă sau submisivă, paradoxală sau nesinceră conduce în timp la acumularea resentimentelor, a furiei şi la îndepărtarea emoţională în cuplu.

O comunicare asertivă, centrată pe sine, pe gândurile, emoţiile şi nevoile proprii este sanogenă pentru climatul emoţional din cuplu.

  • atenţie acordată partenerului/ei de cuplu: pe parcursul unei zile desfăşurăm o multitudine de sarcini, dar uităm deseori să fim atenţi la cel de lângă noi; pentru a avea însă dorinţă sexuală este nevoie să te conectezi cu partenerul şi în afara dormitorului, exprimându-ţi aprecierea când simţi asta, mulţumind pentru serviciile făcute, atingându-l cu tandreţe sau îmbrăţişându-l când timpul sau activităţile îţi permit;
  • cultivarea activităţilor care te ţin în contact cu copilul interior: relaxarea, distracţia, jocurile.

Poate că par multe condiţii pentru a avea un libido ”în formă”, dar, dacă iei în calcul beneficiile unei vieţi sexuale împlinite pentru cuplul tău, cred că merită să începi să le acorzi mai multă importanţă!

Bibliografie:

Victoria Zdok Wilson , John Wilson, Terapie sexuală pentru cuplu, Ed. Litera, 2012

Cum recunoaştem dacă o persoană e indisponibilă emoţional?


indisponibilitate emotionalaAtunci când eşti în căutarea unui potenţial partener de cuplu, dacă într-adevăr doreşti să construieşti o relaţie de calitate, e bine să poţi face diferenţa dintre persoanele disponibile emoţional şi cele indisponibile din punct de vedere afectiv.

Situaţia relaţională a unei persoane poate spune multe despre disponibilitatea/indisponibilitatea ei emoţională. Astfel, există câteva categorii de persoane pe care le poţi încadra fără un prea mare de risc de a greşi, în grupul celor indisponbile emoţional. Acestea sunt:

  • persoanele căsătorite: chiar dacă afirmă că relaţia lor de cuplu este cu multiple probleme, că nu se mai simt în cuplu de mult şi alte fraze de acest gen, faptul că încă nu au divorţat arată că nu sunt separaţi emoţional de partenerii cu care formează încă o familie;
  • persoanele în proces de divorţ: pentru ca o persoană să se vindece după un divorţ şi să poată să fie din nou disponibilă emoţional e nevoie de timp, pentru a se produce separarea psihică de cel cu care a fost căsătorită şi a intra în contact cu resurse sufleteşti necesare unei noi investiţii emoţionale;
  • persoane proaspăt divorţate;
  • persoane care sunt deja într-o altă relaţie de cuplu (situaţie asemănătoare cu a celor căsătoriţi);
  • persoane care s-au despărţit de curând de un partener de cuplu (procesul de separare de care vorbeam mai sus e necesar pentru orice despărţire).

În afara acestor semne mai evidente ale indisponibilităţii emoţionale, există şi multe altele, mai subtile, care ne dau detalii despre capacitatea redusă de capital afectiv disponibil al unei persoane:

  • dorinţa de-a derula pe repede înainte o relaţie: goana după sex, graba de-a se muta împreună cu partenerul sau chiar de-a oficializa relaţia;
  • disponibilitate crescută de interacţiune în virtual (reţele de socializare, mail etc.) şi mai scăzută în realitate;
  • un istoric relaţional marcat de relaţii simultane sau succesive de scurtă durată;
  • nevoie de control foarte mare;
  • tendinţa de agăţare, de forţare a conexiunii, persoana nefiind dispusă să construiască natural, firesc o relaţie;
  • nesepararea de familia de origine, relaţie de dependenţă cu membrii acesteia;
  • tendinţa de supraresponsabilizare (asumarea de sarcini şi responsabilităţi ale celuilalt şi fără ca măcar acesta să o ceară);
  • tendinţa de-a fugi din relaţie în momentele de dificultate sau de crescută intimitate (deşi contrastante, ambele situaţii necesită deschidere emoţională pentru a le gestiona);
  • tendinţa de-a aduce în spaţiul simbolic al relaţiei persoane din afara cuplului: membri ai familiei extinse, prieteni;
  • tendinţa compulsivă de-a face, în detrimentul lui a fi, atunci când sunt în cuplu;
  • frică crescută de abandon;
  • tendinţa de refugiu în roluri inadecvate relaţiilor de cuplu sănătoase: rolul de părinte, de copil, rolul de agresor sau victimă;
  • sex de calitate doar fără implicare emoţională sau implicare emoţională dar fără dorinţă sexuală;
  • fantazarea cu privire la cineva din trecut sau la cineva din prezent cu care nu există o relaţie de cuplu;
  • nesepararea psihică de un fost partener.

A cunoaşte gradul de diponibilitate afectivă al unui potenţial partener te poate scuti de suferinţe inutile sau, cel puţin, te poate aduce în situaţia de-a lua decizii mai conştiente în legătură cu propria ta implicare emoţională într-o relaţie de cuplu.

Gânduri despre frumuseţe şi … nu numai!


frumuseteFrumuseţea e în ochii tăi şi… ai celorlalţi. Ceilalţi te văd aşa cum te simţi, dar şi tu poţi să începi să te simţi aşa cum te văd ceilalţi. Când te întâlneşti cu un altul, se intersectează o serie de imagini, unele pe care le porţi tu, altele care se regăsesc la celălalt. Tu îţi aduci imaginea ta despre tine, dar şi imaginea pe care crezi că o are celălalt despre persoana ta, pe când celălalt pol al interacţiunii vine cu ce-şi imaginează despre sine, precum şi cu ce crede că-ţi imaginezi tu despre el. Din jocul acesta al imaginilor, ajungi uneori să te simţi şi să fii cât mai aproape de ceea ce-ţi imaginezi că eşti, iar alteori să te pierzi în ceea ce-şi imaginează celălalt despre tine. Dacă iese câştigătoare o imagine sau alta, asta depinde tot de tine. Atunci când cineva crede că eşti urât sau frumos, dacă ajungi să te simţi aşa, este pentru că undeva în tine există o parte care crede astfel. Sau există perioade, episoade din viaţa ta în care ai experimentat asta şi imaginea celorlalţi despre tine le agaţă subtil şi te face să te prinzi într-o parte din ceea ce eşti tu. Când te identifici cu imaginea pe care ceilalţi ţi-o oferă, te afunzi de fapt în imaginea pe care o parte din tine o poartă în interior.

Ceilalţi ne oferă roluri pe care să le jucăm, identităţi pe care să ni le asumăm, imagini pe care să le ”îmbrăcăm”. O fac de cele mai multe ori inconştient (sub presiunea scenariului propriu) şi prin modalităţi nonverbale. Aceste semnale sunt ca nişte râme în undiţă care pleacă ”la pescuit” în interiorul nostru. Dacă părţi din noi se lasă ”momite” şi se prind în cârlig, atunci ne pierdem pentru un timp centrarea şi ajungem să jucăm în piesa pe care celălalt ne-o oferă. Când devenim conştienţi de jocul acesta al atribuirii şi preluării inconştiente de roluri şi imagini, putem să folosim interacţiunile problematice pentru a identifica vulnerabilităţi personale. Putem să le mulţumim celor care ne pun faţă în faţă cu ”părţi” din noi, poate respinse, poate nu dominante, dar sigur existente.

Dar să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Experimentul psihologic deja bine cunoscut în care doi tineri s-au comportat cu o colegă considerată mai puţin atractivă în spaţiul social ca şi cum ar fi foarte atrăgătoare, iar în final aceasta a devenit aşa, ne arată că e greu să ne simţim frumoşi dacă ceilalţi ne caută, ne încurajează, ne vânează părţile urâte. Poate dacă am fi centraţi şi conştienţi cea mai mare parte a timpului (dar câţi dintre noi sunt aşa?!), am reuşi să nu ne lăsăm influenţaţi de imaginea pe care ne-o oferă alţii!

În realitate, din jocul forţelor imaginilor puse în scenă, ajunge să privilegieze una, în funcţie şi de părţile noastre vulnerabile, dar şi de tăria convingerilor pe care ceilalţi o au despre noi. Astel, vor fi contexte în care ne vom simţi frumoşi şi altele în care mai puţin sau, dimpotrivă, vom experimenta imaginea ”urâtului”. Experienţe, şi unele, şi altele. Feţe ale personalităţii noastre. La un nivel foarte profund însă, iluzii. Imagini. Esenţa este alta. Fiecare suntem bucăţi de lumină. Iar asta e în afara frumosului sau urâtului. Pentru că le include pe ambele şi le depăşeşte. Pentru că e şi pentru că suntem totul, chiar dacă în miniatură!

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planul centrat pe relaţia terapeutică şi planul comportamental


restructurare convingeriPlanul centrat pe relaţia terapeutică. Convingerile unei persoane ies la iveală în interacţiunile ei, pentru că ele îşi pun amprenta pe ceea ce face şi spune respectiva persoană în diverse contexte. Relaţia terapeutică poate fi şi ea un senzor foarte fin pentru receptarea convingerilor despre sine şi despre alţii pe care clienţii le au. De exemplu, cineva care întârzie constant la şedinţe pune în act o ambivalenţă faţă de terapie, ceea ce poate corela cu o ambivalenţă generală faţă de relaţii sau cu o neîncredere profundă în ceilalţi şi implicit în persoana terapeutului. Dar nu numai comportamentele clare şi evidente din cabinet ne pot ajuta să identificăm credinţele clienţilor, ci şi gesturi aparent minore: o grimasă, un zâmbet, un fel de a spune ceva, o numită stânjeneală etc.

Psihoterapeutul existenţialist I. Yalom consideră că lucrul terapeutic ”aici şi acum” reprezintă o adevărată mină de aur pentru terapie. ”Aici şi acum” se referă la absolut tot ceea ce se întâmplă în cabinet în timpul şedinţei de terapie.

Psihoterapia e un microcosmos social, iar convingerile legate de relaţii ale clienţilor se vor manifesta, mai devreme sau mai târziu, şi în prezentul relaţiei terapeutice. Dacă în viaţa de zi cu zi clientul este o persoană cooperantă, sau care fuge de relaţii, critică, arţăgoasă, intrigantă etc., aceste aspecte vor apărea în diverse modalităţi şi în interacţiunea cu terapeutul. Comportamentul clienţilor, atât cel verbal, cât şi exprimările emoţionale, precum şi trăirile emoţionale resimţite de terapeut sunt resurse pentru a identifica în aici-ul şi acum-ul cabinetului convingerile dezadaptative ale clienţilor.

Abordând comportamentele care apar în prezentul interacţiunii dintre terapeut şi client, terapeuţii pot să-şi ajute clienţii atât să-şi identifice convingerile personale, dar şi să le restructureze prin integrarea feedback-ului pe care îl oferă acestora într-o manieră directă şi adecvată.

Planul comportamental. Scenariile dezadaptative se reactivează constant în realitate în diverse situaţii asemănătoare prin ceva cu cele care au stat la baza constituirii lor. Pentru a face faţă activării acestor scheme şi a emoţiilor dureroase inerente lor, oamenii folosesc strategii de coping, care sunt asemănătoare clasicelor răspunsuri la stres, pentru că activarea unei scheme dezadaptative este în sine o situaţie stresantă. Vom avea astfel fuga sau evitarea schemei, lupta sau contraatacul ei şi îngheţul, sau acceptarea pasivă a convingerilor schemei. De exemplu, convingerea “nu merit să fiu iubit” poate fi acompaniată de o strategie submisivă, persoana abandonând ideea şi comportamentul de a iniţia o relaţie intimă, de o strategie de fugă sau de evitare a aprofundării relaţiilor, pentru a nu se confrunta cu abandonul imaginar sau de o strategie compensatorie prin care încearcă să controleze excesiv relaţiile de teama ruperii acestora.

Utilizarea acestor strategii de coping are un efect paradoxal, convingerile schemei ieşind mai puternice în final. Astfel, persoana din exemplul nostru, nereuşind să construiască o relaţie viabilă prin evitare, fugă sau control, va ajunge ca după fiecare experienţă nereuşită să creadă mai tare că nu merită să fie iubită.

Pentru a ieşi din cercul vicios al schemelor şi strategiilor de coping dezadaptative, după identificarea lor, este nevoie ca în plan comportamental persoana să renunţe la ele. Renunţând să mai fugă, să compenseze sau să se supună schemei şi comportându-se flexibil în diverse contexte, schema va avea ocazia să intre în contact cu realitatea şi să fie restructurată în conformitate cu aceasta. De exemplu, persoana amintită anterior va fi susţinută să intre în relaţii în care să interacţioneze altfel decât o făcea până atunci, adică mai adaptativ, pentru a putea vedea realist dacă într-adevăr poate să construiască o relaţie şi dacă merită să fie iubită. De obicei, realitatea are mai multe nuanţe decât schemele rigide ale psihicului nostru şi orice persoană care se deschide autentic către o alta poate avea şanse să construiască o relaţie satisfăcătoare. Prin urmare, dacă nu se comportă astfel încât să-şi pună pe fugă partenerii, orice persoană are şansa de-a fi iubită.

 Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planurile cognitiv şi experienţial


restructurareConvingerile fac parte din structura personalităţii şi e de la sine înţeles că ne influenţează modalitatea în care ne trăim viaţa. Young a identificat 5 categorii de convingeri dezadaptative timpurii: separare şi respingere, lipsa autonomiei şi a performanţei, limite deficiente, orientare către ceilalţi, supravigilenţă şi inhibiţie. Acestea îşi pun amprenta negativ asupra comportamentelor, deciziilor luate, tipurilor de relaţii formate, stilului de viaţă în general. Pentru ca persoanele care conţin aceste convingeri cu impact dezadaptativ să fie mai mulţumite, mai satisfăcute, mai sănătoase, mai adaptate, e nevoie ca ele să fie restructurate.

Toate convingerile se formează prin extragerea unor interpretări şi semnificaţii din evenimentele de viaţă pe care le parcurgem. De fapt, ele sunt nişte idei născute din interpretarea a una sau mai multe experienţe asemănătoare sau care au un numitor comun, iar ideile inerente convingerilor au o anumită forţă şi chiar rigiditate generate de experienţele emoţionale parcurse.

Dacă convingere înseamnă aşadar o idee întărită afectiv, restructurarea convingerilor presupune modificarea acestor idei bine fixate de evenimentele emoţionale şi înlocuirea lor cu idei mai adaptative, mai flexibile, mai productive.

În procesul terapeutic, restructurarea convingerilor dezadaptative timpurii se poate realiza în mai multe planuri:

  1. Planul cognitiv: înseamnă a lupta, a contraataca convingerile negative prin argumente logice, susţinute de realitate; de exemplu convingerea ”nu sunt bun de nimic” înseamnă a aduna argumente legate de abilităţile şi realizările personale care să infirme această idee şi, în locul ei, să apară alta care să sublinieze aptitudinile persoanei.
  2. Planul experienţial: înseamnă a re-experimenta, în context terapeutic, situaţia sau evenimentele care au stat la baza convingerii cu scopul atât al catharsisului emoţional, dar şi al înţelegerii şi validării emoţiilor şi nevoilor adiacente; când trăirile afective (frica, tristeţea, frustrarea, furia, ruşinea etc.) sunt acceptate iar nevoile subsumate acestora sunt înţelese, persoana capătă disponibilitatea de a vedea lucrurile şi din alte perspective şi acesta este exact punctul care poate contribui la restructurarea unei convingeri. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu o iubeşte nimeni, poate accesa experienţele din propria copilărie care au făcut-o să creadă aceasta, îşi poate exprima sentimentele şi emoţiile trăite, poate înţelege şi valida trăirile copilului care a fost, ceea ce aduce alinarea necesară pentru a înţelege comportamentul celuilalt, de care s-a simţit neiubită. Lăsând copilul din trecut să simtă şi să înţeleagă, în procesul terapeutic, permitem adultului să conştientizeze că de fapt celălalt, persoana semnificativă, nu a vrut să spună că nu o iubeşte sau că nu o valorizează, ci mai degrabă nu a ştiut cum să-şi exprime adecvat părerea, cerinţa, mândria, supărarea etc.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul hipervigilenţă şi inhibiţie


hipervigilenta

A cincea categorie a schemelor dezadaptative timpurii (şi ultima) este cea a hipervigilenţei şi inhibiţiei. Aceste persoane provin din familii în care munca, datoria, controlul, perfecţionismul sunt supravalorizate. Toate aspectele subsumate muncii şi datoriei sunt valorizate, iar relaxarea, distracţia, hobby-urile sunt minimalizate sau chiar depreciate. Copiii care cresc în astfel de familii devin inhibaţi, anxioşi, perfecţionişti, critici, pesimişti, veşnic tensionaţi. Convingerile pe care şi le formează privilegiază datoria, pe ”trebuie” şi resping libertatea de-a simţi şi de-a fi în multiple moduri.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Negativism/pesimism: convingerea că evenimentele negative sunt dominante în viaţă comparativ cu cele pozitive, precum şi sentimentul că nu avem control asupra primelor şi, prin urmare, este firească o anumită pasivitate.
  2. Inhibiţie emoţională/autocontrol crescut: convingerea că autocontrolul este primordial în viaţă pentru a evita respingerea celorlalţi şi sentimentul de ruşine ca urmare a dezvăluirii de sine. Sunt inhibate în special exprimarea furiei, a emoţiilor pozitive, a comunicării propriilor sentimente. Persoanele sunt centrate pe raţional şi pe inhibarea emoţionalului.
  3. Standarde nerealiste/exigenţe înalte: convingerea că lucrurile trebuie întotdeauna făcute perfect. Aceste persoane au interiorizat standarde înalte în majoritatea domeniilor vieţii, neîndeplinirea lor fiind asociată cu sentimente puternice de nemulţumire de sine.
  4. Pedepsire: convingerea că oamenii ar trebui să facă totul perfect asociată cu o puternică intoleranţă la greşelile proprii şi ale celorlalţi. Din această categorie fac parte persoanele foarte critice care nu admit că oamenii nu au cum să fie perfecţi.

Toţi cei care îşi construiesc scheme specifice acestui domeniu sunt caracterizaţi de o crescută tensiune psihică, care le afectează sănătatea, eficienţa şi calitatea relaţiilor apropiate. Sunt oameni veşnic nemulţumiţi de ei înşişi şi de alţii, de viaţă în general. Sunt cei care nu pot să se bucure de viaţă, care nu-şi permit decât arareori să se relaxeze, să nu facă nimic, să se distreze, să existe doar.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul dependenţa de altii


dependenta de altiiA patra categorie a schemelor dezadaptative timpurii este cea a dependenţei de alţii. Persoanele care au convingeri subsumate acestei categorii se focalizează excesiv pe satisfacerea nevoilor şi dorinţelor celorlalţi, în detrimentul celor personale. Motivaţia pentru o astfel de centrare se află de obicei în dorinţa de a primi acceptarea sau valorizarea celor din jur sau în frica de respingere şi abandon. Cei care îşi construiesc astfel de motivaţie au crescut de regulă în familii în care au simţit că dragostea primită este oferită condiţionat, dacă mai întâi oferă părinţilor satisfacţie în satisfacerea nevoilor acestora.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Subjugarea: convingerea că trebuie să te supui controlului celorlalţi pentru a evita furia sau respingerea acestora.
  2. Sacrificiu de sine: centrarea excesivă şi voluntară asupra nevoilor celorlalţi, cu propriile costuri. Esenţa acestui comportament îţi găseşte explicaţia tot în frica de respingere sau în nevoia de acceptare.
  3. Nevoia de aprobare: constă în căutarea exagerată a aprobării celorlalţi, ceea ce conduce la un dezvoltare deficitară a identităţii de sine. Stima de sine este dependentă, în această situaţie, de părerea celorlalţi.

Schemele acestui domeniu, dacă sunt dominante şi puternice în structura de personalitate, conduc la formarea unei tipologii dependente de personalitate, decentrată de sinele autentic şi centrată predominant pe ceilalţi, pe nevoile, dorinţele şi aşteptările acestora. Pentru acceptare şi valorizare. Pentru că persoana cu astfel de convingeri a interiorizat că valoarea ei depinde de acceptul celorlalţi şi că nu este valoroasă în sine, doar pentru că există ca fiinţă umană.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii noştri


mindfulnessÎn relaţiile noastre – cu noi înşine sau cu ceilalţi – ne comportăm de multe ori într-o manieră automată, neconştientă, acţiunile noastre fiind de multe ori reacţii vechi, deprinderi învăţate de demult, la ceea ce trăim în prezent.

Parentajul bazat pe automatisme poate aduce un rău profund relaţiilor cu copiii şi dezvoltării personalităţii acestora. Pentru a ieşi din cercul vicios al automatismelor e nevoie să ne dorim şi să exersăm starea de atenţie conştientă în relaţie cu noi şi cu ceilalţi (inclusiv cu copiii).

Nu este suficient să ne iubim copiii, ci este nevoie să le-o şi arătăm adecvat, iar grija şi dragostea pe care le avem pentru ei se văd în calitatea stării de prezenţă şi de atenţie pe care le avem în interacţiunea cu ei.

Starea de atenţie conştientă în relaţie cu copiii presupune:

  • a da atenţie fiecărui moment;
  • a fi conştienţi de multitudinea reacţiilor proprii – cognitive, emoţionale şi comportamentale – trezite şi manifestate ca rezultat al relaţionării cu copiii;
  • a accepta situaţia aşa cum se prezintă ea şi nu a încerca să o transformăm în ceva ce ne dorim sau credem că e mai bine să fie;
  • a identifica mecanismele de apărare care se nasc în noi în situaţiile dificile emoţional şi a alege să rămânem în prezent în pofida acestora;

şi conduce la:

  • a decela reacţiile care ţin de nevoile şi aşteptările noastre de acelea care au legătură cu nevoile copiilor;
  • menţinerea contactului empatic cu copiii chiar dacă comportamentele acestora sunt problematice sau dificile (fără o practică a atenţiei conştiente există riscul de a ne deconecta în momentele în care comportamentul lor dificil ne trezeşte suferinţe vechi experimentate în copilărie, în situaţii similare);
  • creşterea capacităţii de a lucra mai creativ cu ceea ce se întâmplă de fapt;
  • conştientizarea mai clară atât a propiilor emoţii, cât şi ale copiilor.

Parentajul conştient este modalitatea de-a oferi copiilor timp de calitate, în care să fim real în conexiune cu ei, nu cu reacţii învăţate din trecutul nostru, din cărţi sau de la alte persoane. El însă nu poate fi realizat decât dacă exersăm constant atenţia conştientă, adică atenţia la ceea ce se întâmplă acum, în acest moment.

Bibliografie:
Myla&Jon Kabat-Zinn, Mindfulness pentru părinţi, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul absenţa sau deficienţa limitelor


fara limiteA treia categorie a schemelor dezadaptative timpurii este cea a absenţei sau deficienţei limitelor. Persoanele care îşi formează scheme specifice acestui domeniu au crescut de regulă în familii unde limitele sau regulile fie nu existau sau erau aplicate extrem de inconsecvent, fie limitele oscilau constant între un pol lax şi unul foarte rigid.

Cei care cresc într-un mediu de absenţă sau deficienţă a limitelor au de obicei un slab autocontrol, le este greu să-şi amâne plăcerea sau satisfacerea impulsurilor şi să urmărească cu consecvenţă îndeplinirea unor obiective, pe termen lung. Ei interiorizează nişte limite slabe care nu-i ajută să se delimiteze corect şi să-şi circumscrie spaţiul personal psihic solid şi realist. Eul lor este sau sub presiunea diverselor implusuri, stări, nevoi pe care nu ştiu să le gestioneze adecvat sau se gonflează, având aşteptări şi cerinţe nerealiste de la ceilalţi. De asemenea, au dificultăţi să-şi asume responsabilităţi şi să respecte drepturile celorlalţi. Scopurile pe care şi le formează nu sunt neapărat cele mai realiste, iar efortul pentru îndeplinirea acestora scade vertiginos după perioada de entuziasm iniţială.

Convingerile care se nasc într-un mediu cu limite deficiente sunt de genul: ”Totul mi se cuvine!” sau ”Îmi e imposibil să suport frustrarea dorinţelor!”. Aceste convingeri sunt acompaniate de o imagine neclară şi nerealistă de sine, precum şi de abilităţi scăzute de-a gestiona impulsurile proprii.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Revendicare / Grandomanie : persoanele au convingerea că sunt superioare altor oameni şi că li se cuvin drepturi speciale.
  2. Autocontrol / Autodisciplină insuficientă: există sentimentul de incapacitate de a tolera frustrarea coroborat cu un comportament impulsiv.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul lipsa autonomiei şi performanţei


lipsa autonomieiA doua categorie a schemelor dezadaptative precoce identificate de J. Young este cea aparţinând domeniului lipsa autonomiei şi performanţei. Conţinând convingeri ce gravitează în jurul celor două teme, ele se formează de obicei în familii fie supraprotectoare, fie neglijente care nu încurajează autonomia şi încrederea în sine în afara acestora.

Persoanele care dezvoltă scheme din domeniul lipsa autonomiei şi performanţei rămân dependente de familia de origine, au dificultăţi în a-şi fixa obiective personale şi a se dezvolta ca entităţi competente şi autonome. În interiorul lor se structurează convingeri legate de sine care au ca notă comună incapacitatea de-a se descurca autonom şi de-a fi performante şi convingeri legate de viaţă şi ceilalţi, în care viaţa apare ca un constant pericol, iar ceilalţi ca fiind mai bine echipaţi pentru aceasta. Cei care dezvoltă scheme din acest domeniu se simt incapabili de-a trăi şi a se descurca singuri şi, de aceea, de multe ori se agaţă de alţii, construind relaţii fuzionale sau dependente, care să-i ajute să supravieţuiască.

Toate aceste convingeri din acest domeniu, precum şi din celelalte nu au legătură cu abilităţile reale ale persoanelor care le dezvoltă (deşi, convinegrile, odată structurate, influenţează şi abilităţile cu care corelează), ci cu felul cum respectivele persoane s-au simţit în multe dintre experienţele lor timpurii, precum şi cu modalitatea de-a decripta ceea ce au trăit.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Dependenţă/incompetenţă: persoanele au convingerea că nu se pot descurca fără ajutorul celorlalţi; există un sentiment constant de neputinţă personală;
  2. Vunerabilitate: există sentimentul unui pericol iminent şi al neputinţei în faţa acestuia;
  3. Fuziune/personalitate infantilă: persoana are convingerea că nu va putea trăi fără ceilalţi;
  4. Eşec: convingerea că eşti sortit eşecului în diverse domenii de viaţă, că, orice ai face, tot nu va ieşi bine.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003