Nu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.