Integrarea traumei


integrareDisocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Disocierea traumatică


om pe o parte de copacNu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.

 Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012