Despre mentalizare


Conceptul de ”mentalizare”. A fost dezvoltat de psihanalistul Peter Fonagy, atras de cercetările despre teoria minţii şi inspirat de elaborările lui Mary Main.

Mentalizarea desemnează activitatea de-a da un sens comportamentului propriu şi al altora pe baza unor stări mentale subiacente – trăiri afective, dorinţe, nevoi, convingeri, atitudini. Fonagy face distincţia dintre mentalizarea ca ”proces prin care realizăm că avem o minte prin care mediem relaţia cu lumea” (Fonagy, Gergeley, Jurist&Target, 2002, p.3 ), proces ce este în mare măsură implicit şi activitatea de mentalizare, adică a gândi explicit la ceea ce se întâmplă în mintea noastră şi a celorlalţi pentru a da semnificaţii, pentru a înţelege. Activitatea de mentalizare este una reflexivă, de interogaţii, căutare de sensuri, de construire de supoziţii şi ipoteze, de problematizări, o activitate caracterizată de o continuă străduinţă de înţelegere, a noastră şi a celorlalţi.

În funcţie de focusul mentalizării, putem vorbi de mentalizare centrată pe sine sau pe celălalt, iar în corelaţie cu conţinuturile predominante ale acestei activităţi, de mentalizare cognitivă sau afectivă. De asemenea, fiecare dintre noi avem zone privilegiate ale mentalizării, adică zone favorite de înţelegere, în funcţie de felul în care ne-am structurat din punct de vedere psihic.

Capacitatea de mentalizare se dezvoltă în timp, în procesul evoluţiei noastre şi poate fi stimulată prin procedee educative şi psihoterapeutice.  Fonagy vorbeşte de forţa capacităţii de mentalizare, o mentalizare puternică presupunând: capacitate de conştientizare a stărilor mentale, eforturi de identificare a stărilor mentale corelate cu diverse comportamente, recunoaşterea dinamicii stărilor mentale, precum şi informaţii despre ce înseamnă mintea umană (apud Wallin, 2010, p. 68). Mentalizarea înseamnă în primul rând capacitate de insight, dar şi empatie, capacitatea de-a rezona cu stările emoţionale ale celorlalţi.

 

Moduri de experienţă psihică.

Mentalizarea este un mod de-a experimenta psihic relaţia dintre lumea internă şi realitatea externă, o modalitate de-a înţelege această relaţie, una dintre cele 3 stipulate de Fonagy: echivalenţa psihică, pretinderea şi mentalizarea.

Modul de echivalenţă psihică. În acest mod ceea ce este în afară este şi înăuntru, exteriorul şi interiorul sunt echivalente, nu există diferenţe între felul în care este realitatea externă şi felul în care este reprezentată (percepută, simţită, gândită), persoana se raportează la experienţa sa mai degrabă într-un mod pasiv, care suportă, căreia i se întâmplă, decât într-un mod activ.

Fonagy vorbeşte de două nivele ale echivalenţei psihice (Petre Fonagy şi Mary Target, 1996):

  1. identitatea dintre mintea proprie şi mintea celorlalţi, adică ceea ce e în mintea proprie e şi în mintea celorlalţi
  2. identitatea dintre conţinutul mental şi cel fizic, ideile nefiind reprezentări ale realităţii, ci replici ale acesteia, în termeni de putere, cauzalitate şi implicaţii.

Din punct de vedere al dezvoltării, sugarii şi copiii mici trăiesc într-o lume a echivalenţei psihice până în jurul vârstei de 3, 4 ani. După această vârstă pot fi accesate şi alte modalităţi de raportare la experienţă, însă întotdeauna va fi păstrat şi acest mod. Faţă de experienţe diferite şi în momente diferite de raportare la aceeaşi experienţă putem funcţiona în diverse moduri, inclusiv în modul echivalenţei psihice. În situaţii stresante, dificile, traumatice cel care predomină este modul echivalenţei psihice.

Modul de pretindere. În acest mod, lumea internă este decuplată de lumea externă, iar persoana poate dispune de realitatea externă, într-un mod imaginativ. Astfel, realitatea externă poate căpăta multiple valenţe, în funcţie de ceea ce ne imaginăm: tot ceea ce ne imaginăm capătă o coloratură de real, iar tot ceea ce ignorăm, aproape nu există.

Modul pretindere este un spaţiu de joc şi se dezvoltă prin joc, în care se exersează atribuirea de sensuri şi semnificaţii diverselor aspecte ale realităţii externe, este un spaţiu tranziţional între echivalenţa şi interconexiunea intern-extern (din mentalizare). În modul pretindere, emoţiile şi ideile sunt simbolice, în sensul de reprezentări, dar nu au implicaţii în viaţa reală, sunt menţinute într-un spaţiu decuplat de realitatea externă. În acest mod, realitatea psihică (în care externul şi internul se întrepătrund) este nonconflictuală, căci numai apropierea de realitate naşte conflict.

Modul de mentalizare (reflexiv). În acest mod lumea internă este văzută ca fiind şi separată şi legată de realitatea externă şi, în acest spaţiu de reflecţie, de profunzime, relaţia de influenţă reciprocă dintre exten şi intern poate fi gândită. În acest mod putem reflecta la diferenţa dintre evenimentele externe şi modalităţile în care sunt recepţionate la nivel psihic, precum şi la distincţia dintre fapte şi reprezentările mintale ale acestora.

”Mentalizarea dezvoltă o lume a sinelui care este bogată, complexă, ambiguă şi în continuă schimbare” (D. Wallin, p. 71).

Copilul devine capabil să înţeleagă natura intenţională a psihicului (adică să mentalizeze) în jurul vârstei de 4-5 ani.

Personal, cred că mentalizarea este o achiziţie fantastică a dezvoltării care ne permirte să depăşim constrângerile evidenţei, să putem gândi dincolo de nişte perspective de suprafaţă. Prin mentalizare ni se relevă o lume a bogăţiei interioare, a noastră şi a celorlalţi. Într-o lume a non-mentalizării, motivaţia acţiunii este văzută ca fiind echivalentă cu rezultatul acesteia.

Cînd mentalizăm, conştientizăm că există dorinţe, nevoi, trebuinţe, convingeri, atitudini, intenţii care se constituie într-o reţea complexă multifaţetată de motive conştiente şi inconştiente ce întreţine comportamentul uman. Intenţiile acţiunilor nu se suprapun peste scopuri şi nici nu echivalează cu rezultatele acestora.

Lumea echivalenţei psihice este o lume a fapticului, a făcutului, a punerilor în act, a deciziilor impulsive. Lumea mentalizării este o lume a simbolicului, a gînditului, a sensului, a reflectivităţii, a deciziilor mai bine cumpănite.

Mentalizarea ne dezvăluie o lume subiectivă complexă, conflictuală, într-o dinamică continuă. Mentalizarea nu este o capacitate unitară, cu toţii funcţionăm în toate registrele experimentării psihice, în momente diferite, în situaţii diferite, în experienţe diferite. Faţă de aceeaşi experienţă ne putem poziţiona în feluri diferite şi în raport cu experienţe diferite ne putem aşeza în moduri diferite.

A mentaliza, adică a putea să treci de la o unică perspectivă la mai multe se poate doar dacă un celălalt ţi-a confirmat punctul de vedere, doar dacă te-ai simţit înţeles în ceea ce ai trăit. Altfel, este imposibil sa accesezi şi alte zone de semnificaţii, pentru că e ca şi cum te-ai trăda singur. Când punctul nostru de vedere, când emoţiile, nevoile şi dorinţele noastre sunt validate, adică văzute şi recunoascute, ele devin parte integrantă din ceea ce suntem, iar disponibilitatea pentru alte perspective nu mai este simţită ca o renunţare, ci ca o îmbogăţire. Când nu suntem validaţi de către un altul, punctul nostru de vedere se rigidizează şi închistează, din nevoia de-a susţine părţi ale unui psihic fragil, în neconfirmarea lui. Subiectivitatea noastră întotdeauna îşi extrage seva dintr-o intersubiectivitate. Prin urmare, capacitatea de mentalizare se dezvoltă într-o relaţie în care există un celălalt care ne oglindeşte, se acordă emoţional cu noi, ne securizează, dar ne şi provoacă, în limitele posibilităţii noastre de evoluţie. Un exces de siguranţă psihică, fără provocări, poate frâna dezvoltarea capacităţii noastre de mentalizare.

 

Dezvoltarea capacităţii de mentalizare

Dezvoltarea capacităţii de mentalizare presupune dezvoltarea unui nucleu sănătos al sinelui, reflexiv, prin care realitatea este abordată într-o manieră simbolică, reprezentaţională, manieră în care ideile şi trăirile afective au legătură cu realitatea, dar nu sunt copii fidele ale acesteia. Ele pot să corespundă într-o măsură mai mare sau mai mică realităţii externe, cât şi versiunilor celorlalţi oameni. Cu capacitatea de-a vedea ideile ca reprezentări ale realităţii, nu ca fapte, vine posibilitatea de-a exersa diverse perspective asupra realităţii, modelând astfel impactul realităţii externe asupra persoanei.

Ce asigură trecerea de la modurile de echivalenţă psihică şi de pretindere la cel de mentalizare, atât în dezvoltarea normală, cât şi în psihoterapie? Răspunsul lui Fonagy este: ”o relaţie intersubiectivă de ataşament care asigură cadrul pentru reglarea afectivă şi, de asemenea, un minim de joc în prezenţa unei persoane reflexive” (apud Wallin, 2010. p. 72).

Mentalizarea şi intersubiectivitatea

Capacitatea de mentalizare se dezvoltă într-o relaţie intersubiectivă, în care ajungi să te cunoşti ca un sine reflexiv (ca un Eu), pe măsură ce eşti cunoscut de un altul (de un Tu).

Reglarea afectivă şi mentalizarea

Pentru reglarea afectivă a copilului sau persoanei care accesează o psihoterapie contează conţinerea şi oglindirea afectelor de către persoana cu care s-a stabilit relaţia de ataşament, o persoană adultă orientată spre realitate.

Conţinerea afectelor (termen ce îi aparţine lui W. Bion, 1962) de către părinte/ terapeut/ analist/ persoană de ataşament se referă la capacitatea de-a rămâne prezent, într-o manieră empatică, de-a procesa şi returna apoi într-o formă tolerabilă afectele dificile. Conţinerea face posibilă tolerarea dar şi reglarea unei game mai extinse de trăiri afective, fie ele intense sau dificile.

Pentru ca oglindirea afectelor să contribuie la reglarea emoţională a copilului ea trebuie să fie atât contingentă, cât şi marcată, adică să constituie un răspuns congruent, empatic cu trăirile emoţionale ale copilului, dar nu o copie exactă a acestora. Un răspuns de oglindire contingentă şi marcată presupune a răspunde afectelor copilului cu un răspuns congruent, dar nu identic, ci marcat fie printr-o uşoară exagerare, fie prin combinarea acestuia cu un alt afect opus.

Prin oglindire contingentă marcată părintele rezonează cu starea emoţională a copilului, şi o reflectă printr-o exprimare uşor deformată, ajuntându-l pe copil să o recunoască ca fiind a sa, ca fiinţă emoţională cu trăiri specifice care pot fi transmise, primite şi înţelese de către un altul.

Printr-o oglindire necontingentă, persoana de îngrijire se exprimă mai degrabă pe sine decât pe copil, iar printr-o oglindire nemarcată, copilul nu poate face distincţia dintre sine şi celălalt.

Expunerile repetate la oglindirea nemarcată întăresc modul echivalenţei psihice, pentru că realitatea externă pare să se potrivească cu realitatea internă şi, prin urmare, vor exista dificultăţi între distingerea dintre realitate şi fantasmă, între realitatea psihică şi cea fizică.

Oglindirea necontingentă repetată conduce la un sentiment de gol interior, în care realitatea internă este resimţită ca fiind decuplată de cea externă, situaţie care întăreşte modul pretindere şi vulnerabilizează copilul pentru o funcţionare narcisică.

Capacitatea de mentalizare şi jocul

Integrarea modului echivalenţei psihice cu pretinderea, într-un sine reflectiv, capabil să mentalizeze se realizează într-un mediu de joc în prezenţa unei persoane de ataşament. Prin joc copilul manipulează diverse simboluri, în prezenţa altuia semnificativ ce reprezintă realitatea, creându-se contextul pentru îmbinarea dintre lumea internă şi cea externă într-o manieră reflectivă.

Spaţiul analitic poate fi considerat unul tranziţional, de joc, de pretindere în care analizandul accesează diverse semnificaţii, descoperă noi perspective, explorează aspecte inconfortabile ale sinelui în prezenţa analistului conţinător, dezvoltându-şi progresiv capacitatea de mentalizare.

 

Mentalizarea şi ataşamentul

Există o relaţie circulară între mentalizare şi ataşamentul securizant, în sensul în care se susţin reciproc: capacitatea de mentalizare a părintelui creează contextul pentru crearea unui ataşament sigur cu copilul, iar ataşamentul sigur favorizează dezvoltarea capacităţii de mentalizare a copilului.

O capacitate de mentalizare puternică ajută părinţii cu un istoric de ataşament nesigur să crească copii ataşaţi siguri. Capacitatea de mentalizare puternică diminuează probabilitatea de transmitere trangeneraţională a ataşamentului nesigur.

 

Mentalizarea şi fantasmele

Când realitatea internă şi cea externă pot fi menţinute separat, ca în modul pretindere, spaţiul fantasmatic poate fi dezvoltat în siguranţă, căci îngrijorarea legată de posibilitatea sau imposibilitatea acestora în viaţa reală, externă, nu există. Dorinţele fantasmate au nevoie de un mediu neconflictual pentru a se dezvolta în siguranţă.

Cînd realitatea e prea apropiată de fantasmă (într-un madiu abuziv, problematic), modul pretindere nu mai poate fi menţinut şi se realizează o inhibiţie a fantasmei. Copilul pierde oportunitatea de-a vedea ideile ca fiind reprezentări şi se întoarce spre modul echivalenţei psihice.

Când fantasmelor copilului li se răspunde cu dezaprobare, furie, tristeţe, frică, copilul trece de la modul pretindere la cel al echivalenţei psihice.

Integrarea echivalenţei psihice şi a modului pretindere conduce la o creştere a conflictualităţii psihice, fantasmele putând fi purtătoare atât de adevăr, cât şi de fals. Pe de altă parte, pe măsură ce copilul îşi dezvoltă capacitatea de-a vedea ideile ca idei, nu ca fapte, el le poate suporta mai uşor, ca reprezentări, ca acte imaginative care pot fi elaborate.

 

Mentalizarea şi trauma

Abuzul şi trauma slăbesc capacitatea de integrare a celor două moduri primitive de experienţă psihică. Copiii abuzaţi trăiesc realitatea ca fiind atât de terifiantă, încât un spaţiu tranziţional între interior şi exterior devine greu de susţinut. Se reîntăreşte aşadar echivalenţa psihică, dar şi modul pretindere, căci numai aşa interiorul poate fi menţinut separat de o realitate externă intolerabilă.

Trauma blochează disponibilitatea copilului de-a se juca cu ideile şi emoţiile în relaţia cu lumea externă şi, de asemenea, vulnerabilizează persoana pentru punerile în act a acestor experienţe insuficient elaborate, gândite, integrate în realitatea psihică.

Când părinţii sunt incapabili să încorporeze o bucată de realitate, s-o gândească, s-o integreze în funcţionarea lor, adică să se raporteze la ea în modul mentalizare, această parte este trăită în modul echivalenţă psihică şi este apoi transmisă sub această formă negândită şi înfricoşătoare. Aceasta poate explica transmiterea intergeneraţională a traumelor.

 

Mentalizarea şi procesul analitic

Modurile de raportare ale pacienţilor la realitatea internă developată într-un proces psihoterapeutic analitic  sunt diverse, în funcţie de tipurile de conţinuturi psihice, dar şi de nivelul de dezvoltare al capacităţii lor de mentalizare, privită ca o abilitate generică a personalităţii. De multe ori aceştia au dificultăţi de a se degaja de echivalenţa psihică şi pretindere.

Experienţele traumatice, dificile emoţional sunt de obicei stocate în modul echivalenţă psihică iar, în procesul perlaborării acestora, persoana se disponibilizează spre o abordare mai reflectivă a acestora. Integrarea experienţelor traumatice presupune de fapt accesarea acestora din modul mentalizare, adică un proces de legare şi separare, nuanţare multiplu: faptelor şi emoţiilor li se acordă semnificaţii mai bogate şi mai profunde, perspectivele variază, devin mai multe şi mai diversificate, se leagă puncte de vedere diferite, se nuanţează fin diverse aspecte.

 

Concluzii:

Văd ideea de ”moduri de experienţă psihică” ca un instrument extraordinar de a înţelege relaţia dintre lumea noastră internă şi realitatea externă.

Ne apropiem de experienţa noastre progresiv, începînd cu echivalenţa psihică şi apoi progresăm în ritmul nostru spre mentalizare.

Trăim trauma în principal din echivalenţă psihică şi o putem integra dacă putem accesa modul mentalizare.

Cu modul mentalizare se deschide un spaţiu psihic de o libertate mai mare, în raport cu realitatea externă.

 

Bibliografie:

  • Fonagy, P., Gergeley, G., Jurist, E.J., &Target, M.I. (2002), Afect regulation, mentalization, and the deveopment of the self, New York,: other Press
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: Theory Of Mind And The Normal Development Of Psychic Reality (1996). International Journal of Psycho-Analysis, 77: 217-233
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: II. The Development Of Psychic Reality From A Theoretical Perspective (1996). International Journal of Psycho-Analysis, 77: 459-479
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing With Reality: III. The Persistence Of Dual Psychic Reality In Borderline Patients, (2000). International Journal of Psycho-Analysis, 81: 853-873
  • Peter Fonagy and Mary Target, Playing with reality: IV. A theory of external reality rooted in intersubjectivity, Int J Psychoanal 2007; 88 : 917–934
  • Wallin, D., Ataşamentul în psihoterapie (2000), Ed. Trei, Bucureşti

 

Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor


Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

  • copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
  • simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
  • dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
  • simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate


persoane traumatizatePersoanele care pot suferi traume nu fac parte dintr-o categorie anume. De fapt, fiecare dintre noi ne putem confrunta de-a lungul vieţii noastre cu una sau mai multe traume. Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate trebuie să ţină cont atât de tipul traumei, de faptul dacă este unică sau putem discuta de politraumatizare, precum şi de alte condiţii care sunt specifice fiecărei persoane, ca de exemplu dacă persoana vine dintr-un mediu de viaţă stabil sau instabil, dacă înainte de traumă dispunea sau nu de resurse care să o ajute să facă faţă unui asemenea eveniment. Babette Rothchild (2013) face distincţie între diverse categorii de persoane traumatizate, specificând modalitatea de abordare terapeutică potrivită fiecărei categorii. Voi prezenta în continuare clasificarea respectivă şi abordarea terapeutică recomandată pentru fiecare categorie de persoane traumatizate:

Persoane care au trăit o singură traumă (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct trauma)  
Persoane care au suferit traume multiple (dezvoltarea relaţiei terapeutice poate dura mai mult timp decât în cazul persoanelor cu o singură traumă) Persoanele pot separa traumele în amintirile lor (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct şi succesiv traumele)  
Persoanele nu pot separa traumele în amintirile lor

 

Persoanele au un mediu de viaţă stabil, aveau resurse înainte de politraumatizare, dar au pierdut contactul cu ele (terapia urmează următorii paşi: construirea relaţiei terapeutice, redescoperirea resurselor, abordarea traumelor).
Persoanele nu au dezvoltat niciodată resurse ce pot fi utilizate în terapie (construirea relaţiei terapeutice poate reprezenta o mare parte din terapie; traumele nu vor fi abordate direct, ci doar indirect prin intermediul transferului şi contratransferului; obiectivul terapeutic când se lucrează cu aceste persoane este dezvoltarea unor resurse necesare adaptării sociale).
Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

 

Principii ale terapiei traumei


principii terapia traumeiPentru ca terapia traumei să conducă la rezultate pozitive pentru client, adică pentru a integra şi depăşi trauma trăită, aceasta trebuie organizată şi structurată în consonanţă cu anumite principii care să protejeze clientul de o posibilă retraumatizare. Lucrul terapeutic cu persoanele traumatizate este foarte delicat pentru că ei pot fi foarte vulnerabili psihic. Astfel, e important să fim foarte atenţi la ritmul acestora şi resursele lor de depăşire a evenimentului traumatic.

Pentru a ajuta terapeuţii să acţioneze cât mai constructiv, Babette Rothschild (2013) a identificat mai multe principii, aspecte care este necesar să fie respectate când abordăm terapeutic trauma. Pe acestea le voi prezenta, într-o manieră sintetică, în continuare.

1. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine teoria traumei: ce este o traumă; tipuri de traume; efectele traumei în plan somatic, psihic, social; disocierea traumatică; integrarea traumei (pentru informaţii despre teoria traumei vezi şi câteva articole anterioare: Stres/traumă, Tipuri de traume, Disocierea traumatică, Integrarea traumei). Dacă tehnicile terapeutice se introduc în contextul terapiei în funcţie de caracteristicile clientului, de nevoile lui şi sensibilităţile lui particulare, teoria oferă în schimb un cadru structurant pentru intervenţia terapeutică.

2. În timpul procesului terapeutic, clientul trebuie să fie şi să se simtă în siguranţă, în cabinet şi în afara lui.

Aspectele securizante în afara cadrului terapeutic sunt constituite din existenţa unei locuinţe sigure, precum şi din identificarea şi îndepărtarea de stimulii declanşatori (cei care reamintesc trauma suferită), în limite rezonabile.

În context terapeutic, dezvoltarea unei relaţii bune, securizante între client şi terapeut constituie o condiţie absolut necesară abordării terapeutice a traumei. Uneori relaţia se dezvoltă mai rapid, alteori mai dificil, mai ales în cazul clienţilor cu traume multiple. Nu trebuie însă forţat ritmul construirii relaţiei şi niciodată nu trebuie abordată terapeutic trauma, înaintea constituirii unei relaţii foarte solide între psihoterapeut şi client.

3. În anamneză doar se identifică evenimentele traumatice, fără a intra în prea multe detalii (de exemplu, am suferit un abuz sexual acum 2 ani).

4. În interviul anamnezic se identifică, obligatoriu, resursele clientului, iar, în şedinţele ulterioare se caută şi modalităţi de a dezvolta suplimentar resurse persoanei traumatizate. Resursele pot fi de mai multe tipuri:

  • Funcţionale: o locuinţă sigură, o maşină sigură, contracte protective (contracte care se încheie cu clienţii pentru a evita apariţia a noi traume; dacă, de exemplu cineva a suferit un accident de maşină, se încheie un contract care să vizeze atenţie maximă şofatului în perioada terapiei).
  • Fizice: forţă fizică, agilitate, abilităţi de autoapărare.
  • Psihice (inteligenţa, simţul umorului, diverse aptitudini, creativitatea, responsabilitatea, curiozitatea etc. precum şi toate mecanismele de apărare ale eului). Mecanismele de apărare (fuga, evitarea, raţionalizarea, disocierea, proiecţia etc.) trebuie valorizate în terapia traumei, ele constituind modalităţi autoprotective. De asemenea, e important să dezvoltăm aspectele opuse acestora. Dacă o persoană se poate disocia rapid, ea poate învăţa ca, în anumite situaţii nestresante, să rămână în prezent.
  • Interpersonale: partener de cuplu, ceilalţi membri ai familiei, prietenii, animalele de casă.
  • Spirituale: credinţe, doctrine religioase.

4. Identificarea modalităţilor de reducere a tensiunii clientului, pentru momentele când excitabilitatea lui psihică va ajunge la cote mari. Aceste mijloace pot fi ancore (aspecte concrete, din realitate, ce oferă o stare de bine: un loc relaxant, un prieten, conştientizarea senzaţiilor corporale) sau oaze (activătăţi care alină tensiunea psihică: mişcarea, modelajul etc.).

5. Abordăm trauma cu clientul în limitele suportabilităţii sale psihice. Prin urmare, întotdeauna terapeutul va fi atent la starea clientului său iar atunci când tensiunea psihică creşte, se introduc ancorele în discursul terapeutic (de exemplu, ”Povesteşte-mi puţin despre locul acela care îţi place ţie atât de mult”).

6. După construirea relaţiei terapeutice, a securizării persoanei traumatizate, a identificării şi dezvoltării resurselor clientului, precum şi a modalităţilor de a reduce hiperexcitabilitatea psihică, trauma poate fi abordată terapeutic astfel:

– se începe cu descrierea succintă a evenimentelor

– se abordează mai întâi evenimentele care au urmat traumei (inclusiv deciziile luate şi modificările survenite în sistemul de convingeri)

– se abordează evenimentul traumatic, respectând ritmul clientului şi având ca obiective terapeutice unificarea amintirilor anterior disociate (senzaţii corporale, emoţii, gânduri, fapte) într-o istorie cu sens, eliminarea simptomelor asociate reamintirii evenimentului traumatic şi ”încheierea” traumei prin plasarea ei în trecut şi acordarea unei semnificaţii constructive pentru viaţa persoanei respective.

În abordarea traumei un pas important este atribuirea vinei. Persoanele traumatizate au obiceiul de a prelua multă vină asupra lor (că nu au fost capabile să prevadă, să se apere etc.). În realitate, vina este a agresorului, iar persoana traumatizată trebuie doar să înţeleagă cum să se protejeze pe viitor de un astfel de eveniment.

7. Terapia trebuie adaptată clientului şi nevoilor lui. De aceea e bine de ştiut că o aceeaşi tehnică poate avea rezultate diverse cu persoane diferite.

Prin respectarea acestor principii, este mai probabil ca lucrul terapeutic să nu aibă consecinţe negative şi să conducă la o integrare securizantă a traumei.

Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Integrarea traumei


integrareDisocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Disocierea traumatică


om pe o parte de copacNu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.

 Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Tipuri de traumă


tipuri de traumaF. Ruppert a clasificat traumele pornind de la ideea că în spatele fiecărei traume se află un conflict emoţional central. Acest conflict se naşte o dată cu trauma şi rămâne în sufletul persoanei traumatizate, influenţând cursul vieţii acesteia. Conflictul emoţional se construieşte în interiorul persoanei pornind de la esenţa situaţiei traumatice: ameninţarea, sub o formă sau alta, a vieţii în ceea ce are ea esenţial (forţă vitală, iubire, încredere). Persoana traumatizată va simţi impactul distructiv al evenimentului traumatic, dezvoltând o trăire emoţională corespunzătoare, căreia i se va opune dorinţa şi emoţia firească de viaţă.

Ruppert identifică patru tipuri de traumă:

  • Trauma existenţială (accidente, violuri): conflictul emoţional central este un rezultat al tensiunii construite prin evitarea vieţii versus încrederea în viaţă. După o traumă existenţială, persoana este ambivalentă faţă de viaţă: pe de o parte, este temătoare şi dezvoltă un comportament evitant, iar, pe de altă parte, îşi doreşte să trăiască ca şi până atunci.
  • Trauma de pierdere (separare bruscă, moartea subită a unei persoane dragi – mamă, tată, frate, soră, copil, partener): conflictul este între dorinţa de moarte şi dorinţa de viaţă. Acest tip de traumă creează în sufletul persoanei dorinţa de-a rămâne în trecut, căreia i se opune dorinţa de continuare a vieţii.
  • Trauma de relaţie (respingerea unui copil de către mama lui): presupune o tensiune între iubire (încredere)/ură (neîncredere). Când cineva suferă o traumă de acest tip, în toate relaţiile construite ulterior va oscila între neîncrederea în ceilalţi şi dorinţa de încredere în ceilalţi.
  • Trauma sistemului (incest, infanticid): conduce la conflictul dintre a minţi (datorită sentimentelor de ruşine şi vină) şi a spune adevărul.
Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Stres/traumă


stres traumaExistă puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

  • faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
  • faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
  • faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

  • faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
  • faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

  • blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
  • încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
  • disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
  • disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

  • Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
  • Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
  • Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
  • Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:
Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012