Iubirea şi nevoile proprii


Iubirea, deşi este un sentiment relaţional, te pune în contact la modul cel mai profund, cu nevoile tale.

A fi conştient că iubeşti înseamnă a deveni conştient într-o manieră vie că ai nevoi şi că celălalt ţi le poate satisface. Paradoxal, când iubeşti pe un altul, devii mai conştient de propria subiectivitate. Iar aceasta merge mână în mână cu responsabilitatea. Cu responsabilitatea faţă de sine. A fi responsabil faţă de sine, într-o relaţie, presupune şi a oferi ceva în schimbul a ceea ce primeşti, ca de exemplu a fi atent, la rândul tău, la nevoile celuilalt.

Prin urmare, atunci când simţi că iubeşti, există o mare şansă să devii mai conştient şi mai responsabil faţă de nevoile tale.

Advertisements

Ce simţi în acest moment?


emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Dezvoltarea şi depăşirea trăsăturilor depresive


depresieTendinţele sau trăsăturile depresive au ca fundament negarea propriilor trăiri emoţionale începută încă din copilărie, sub presiunea adaptării la realitate. Copiii cărora nu li s-a permis să experimenteze diverse emoţii ca supărarea, enervarea, furia, durerea, foamea, plăcerea ci au fost nevoiţi să şi le reprime pentru a nu supăra sau deranja figurile autoritare se înstrăinează încetul cu încetul de sine iar în locul vivacităţii emoţionale se instalează trăirile depresive.

Conform Alice Miller (2013), trăsăturile depresive de personalitate se asociază cu:

  • pierderea contactului cu sinele autentic, adică cu nevoile şi emoţiile proprii;
  • o stimă de sine scăzută, declanşată de lipsa încrederii în propriile sentimente şi nevoi;
  • negarea sentimentelor proprii;
  • dezvoltarea unor relaţii dependente cu ceilalţi;
  • frică de respingere crescută;
  • conformism;
  • agresivitate întoarsă către sine;
  • sensibilitate exagerată;
  • tendinţa de-a simţi ruşine şi vinovăţie;
  • tendinţe perfecţioniste.

Depăşirea tendinţelor depresive presupune ”întoarcerea acasă” la ceea ce eşti, la nevoile, la emoţiile, dorinţele, ideile proprii. Evident, cu cât distanţa dintre ”acasă” şi personalitatea actuală este mai mare cu atât întoarcerea presupune mai mult efort: de a lucra cu tine, de a te descoperi, de a te asuma.  Drum bun spre acasa!

drum spre casa

Bibliografie:

Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic


sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013