Tag: emotii

Cine şi cum suntem?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Advertisement

Emoţiile ”la locul lor”

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

emotii feteCând pierdem ceva sau ne despărţim de cineva, ne simţim trişti. Când apar obstacole în calea a ceea ce ne dorim sau suntem pe cale să ni se încalce graniţele, simţim furie. Dacă sentimentul de stimă de sine este afectat, simţim ruşine. Dacă ne confruntăm cu un pericol, ni se face frică. Când evenimentele pe care le traversăm sunt traumatice, apare durerea. În mod obişnuit, dacă emoţiile noastre ar fi lăsate să funcţioneze aşa cum sunt ele setate din punct de vedere genetic, atunci tristeţea ne-ar informa despre pierderi şi separări, furia despre încalcarea graniţelor personale şi obstacole, frica despre pericole, durerea despre traumele suferite, iar ruşinea despre stima de sine afectată. În realitate, e posibil ca uneori să simţim furie în loc de tristeţe, durere sau ruşine, frică în loc de furie, ruşine în loc de furie etc. Această perturbare a trăirilor emoţionale apare de obicei pentru că avem o atitudine de respingere faţă de unele emoţii, pe care le considerăm ”rele” şi le acoperim cu alte emoţii acceptabile, din punctul nostru de vedere. Şi aşa se întâmplă că o emoţie respinsă dă naştere alteia, ce apare tocmai ca o reacţie la aceasta, iar ultima se suprapune peste prima, acoperind-o şi nemaipermiţându-i accesul la conştiinţă. De exemplu, dacă am învăţat că nu e în ordine să fim furioşi, e posibil să ne simţim mai degrabă trişti în situaţii care ar presupune furie, precum şi jenă sau vinovăţie faţă de furia reprimată.

Cum ne dăm seama că ceea ce simţim este ”la locul lui”, este primar şi adaptativ într-o anumită situaţie? Calitatea trăirii emoţionale este cea care ne spune dacă ceea ce simţim este o reacţie adecvată sau nu într-o anumită situaţie. Când emoţia ne deschide spre o explorare mai profundă, când informează, când clarifică, când ne ajută să înţelegem ceva nou, atunci este adaptativă, primară, ”la locul ei”. Când mai degrabă confuzează, copleşeşte sau blochează este mai degrabă dezadaptativă şi ne aşteptăm să ascundă o alta, emoţia nucleu.

Validarea emoţională

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

validarea emotionalaA valida presupune a confirma, a spune că ceva există şi că forma sa este bună aşa cum e. Validarea emoţională înseamnă a recunoaşte emoţiile – ale tale şi ale altora – şi legitimitatea lor în diverse situaţii.

În copilărie, validarea emoţională de către persoanele care au în grijă copilul contribuie la structurarea personalităţii sale, prin confirmarea şi întărirea încrederii în sine. În cazul adulţilor, validarea emoţională de către alte persoane ajută la clarificarea sentimentelor, emoţiilor, trăirilor emoţionale confuze şi, în consecinţă, le creşte posibilitatea de a înţelege mai bine experienţele de viaţă pe care le trăiesc şi de a se adapta mai adecvat acestora.

Invalidarea trăirilor emoţionale ale unui semen este una dintre cele mai dăunătoare lucruri din punct de vedere psihologic pe care o persoană o poate face alteia. De fapt, invalidarea emoţională reprezintă una dintre cauzele tulburărilor emoţionale.

Cea mai simplă modalitate de a valida experienţa unei persoane este să-i comunicăm că înţelegem ceea ce simte şi că aceasta are un sens în contextul pe care îl traversează.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

 Pledoarie pentru emoţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

pledoarie enotii

Emoţiile sau trăirile afective ne sunt folositoare în multiple moduri. Deşi de multe ori suntem educaţi să ne controlăm emoţional şi să ne exprimăm cât mai puţin în această zonă, trăirile afective sunt o adevărată resursă pentru viaţa noastră.

Punctual, iată ce beneficii putem extrage din contactul cu componenta emoţională:

  • evaluarea rapidă a unei situaţii;
  • monitorizarea promptă a stării unei relaţii;
  • semnal pentru ceilalţi despre felul în care trăim diversele situaţii (prin expresiile emoţionale); noi nu ştim ce gânduri au oamenii dacă nu le exprimă, dar putem deduce emoţiile unei persoane fără ca ea să spună nimic, prin interpretarea expresiilor ei emoţionale;
  • emoţiile ne arată dacă nevoile noastre sunt satisfăcute sau nu, dacă lucrurile merg sau nu în direcţia dorită;
  • trăirile emoţionale ne dau informaţii nu numai despre nevoile noastre, dar şi despre alte structuri motivaţionale: convingeri, valori, interese;
  • emoţiile pot sta la baza unor acţiuni;
  • emoţiile susţin activitatea de învăţare, de exemplu suntem mai motivaţi să învăţăm ceva ce ne place;
  • emoţiile pe care le trăim ne ajută în luarea deciziilor, susţinând anumite alternative şi eliminând altele;
  • trăirile emoţionale ne oferă mesaje importante pentru adaptarea noastră la realitate: dacă suntem sau nu în pericol, dacă ne sunt încălcate graniţele etc.
  • schimbarea în terapie presupune adesea accesarea unor emoţii profunde şi dureroase;
  • emoţiile sunt oglinzi interne prin care reflectăm rapid relaţia noastră cu oamenii şi cu mediul, în general.

În concluzie, cu cât vom fi mai în contact cu ceea ce simţim, cu atât relaţia noastră cu mediul va fi mai adecvată sinelui noastru autentic, iar viaţa pe care o vom trăi va fi experimentată ca fiind mai satisfăcătoare.

Ce simţi în acest moment?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Consilierea/psihoterapia de grupLeave a comment

emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Cum ajutăm copiii să-şi gestioneze emoţiile?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

copil furiosUn copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie3 Comments

stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Structura eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.

Dragostea la ”suprafaţă”

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

dragostea la suprafata ”O iubesc pentru că arată bestial” , ”N-o mai iubesc pentru că s-a îngrăşat” sunt două fraze pe care cu siguranţă le-am auzit cu toţii ca justificare pentru existenţa sau dispariţia unui sentiment profund. Acestea şi altele asemănătoare argumentează existenţa sentimentului de dragoste prin intermediul unor aspecte care ţin de suprafaţă, de imaginea primită prin percepţii. Sigur, aspectul, imaginea sunt importante în atracţia interpersonală, mai ales în primele faze ale acesteia. Dar ”suprafaţa” nu poate susţine pe termen lung un sentiment şi în nici un caz nu-l poate justifica. În ambele situaţii exemplificate mai sus am mari îndoieli legate de iubirea sau neiubirea invocate.

Am o fotografie ataşată interfaţei site-lui meu. O schimb periodic, pentru că apare senzaţia de plictiseală, de saţietate. Deci, periodic am nevoie de alţi stimuli vizuali. Aşa se întâmplă şi cu cei care se ataşează la ”suprafaţă”, au nevoie constant de noi stimulări pentru a-şi menţine sentimentele în ”viaţă”.

Când ne ataşăm ”la suprafaţă”, probabil că e un contact fragil cu sufletul nostru astfel încât fie ne e greu să ne dăm seama ce se întâmplă la un nivel emoţional profund, fie rămânem fixaţi emoţional la un nivel superficial, perceptiv.

Cu toţii suntem emoţionaţi de frumos, sub toate formele lui: natură, obiecte, persoane. Dar emoţiile generate de percepţia frumosului (simplist vorbind, pentru că frumuseţea nu se percepe, ci noi interpretăm, semnificăm ca ”frumos”) trebuie dublate de altele, corespunzătoare unor nevoi mai profunde (de acceptare, de valorizare, de suport, de conexiune, de comunicare, de siguranţă, de realizare de sine etc.) pentru a se putea naşte un sentiment durabil. Dacă emoţiile ”perceptive” nu sunt acompaniate de emoţii mai profunde sau dacă persoana nu sesizează ce se întâmplă în sufletul ei decât cumva la periferia acestuia, ea rămâne cu conştienţa dragostei ”la suprafaţă”. Şi are nevoie sau doar îşi imaginează că trebuie stimulată continuu, de varietate, noutate, intensitate, pentru a rămâne ataşată.

În concluzie, un contact fragil cu propriul suflet are ca şi consecinţe fie atracţii fulgurante, fie iubiri profunde, dar inconştiente în cel mai înalt grad. Prin urmare, o asemenea persoană fie se ataşează rapid, la nivel de imagine, dar îi trece la fel de repede, fie se ataşează emoţional profund, dar habar nu are de aceasta.

Ce ne împiedică să ”auzim”?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

auzireÎn comunicare, îl putem auzi pe celălalt dacă ne deschidem către el, dacă ne putem aşeza puţin între paranteze pentru a recepţiona ceea ce vine fără o raportare expresă la propria persoană. Uneori, auzim pentru că suntem atinşi dureros, dar auzim incomplet sau deformat pentru că ceea ce trezeşte sau atinge în noi celălalt obturează claritatea mesajului. Alteori, ceea ce primim sunt doar nişte cuvinte nesudate pentru că mesajul se pierde în aşa măsură în ecoul nostru interior încât e fără semnificaţie ceea ce ajunge la noi.

Felul cum este transmis mesajul influenţează modul cum acesta este recepţionat. Dacă suntem ironizaţi, ridiculizaţi, criticaţi sau devalorizaţi avem tendinţa firească de-a ne apăra. Aşa că ne închidem pentru celălalt şi nu mai auzim ce spune, deşi urechile noastre sunt în bună stare. Pentru că putem fi real deschişi pentru comunicare doar dintr-o zonă de siguranţă, iar dacă interlocutorul ne face să ne simţim altfel prin felul sau prin ceea ce spune, filtrăm sau deformăm sau nu auzim mesajul transmis. E posibil însă ca, cel cu care comunicăm să utilizeze agresivitatea sau devalorizarea sau critica, dar să fim într-o asemenea stare de centrare şi echilibru interior încât să-l putem auzi. Aceasta însă se întâmplă mult mai rar.

Când mesajul verbal este acompaniat de unul nonverbal sau paraverbal contradictoriu, ajungem la comunicarea paradoxală sau double-bind (dublă legătură), ce este confuzivă în cel mai înalt grad pentru că se ”aud” două mesaje opuse.

Când suntem foarte preocupaţi de propria persoană, de interesele proprii sau când nu ni se mai pare important să punem totul la vedere, ceea ce auzim este dublat de multe ori de un dialog lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică.

Nediferenţierea dintre ”noi” şi ”eu” împreună cu ”tine”, iluzorie de altfel, conduce la a atribui celuilalt, din propria personalitate, nevoi, interese, valori, caracteristici. Astfel că mesajul auzit al celuilalt se transformă într-o reflexie a propriilor gânduri.

Nesiguranţa interioară, de multe ori neconştientizată, îmbracă hainele rigide ale controlului. Când nevoia de control este crescută nu-l las pe celălalt să vorbească, îl întrerup, îi deformez mesajul prin interpretare, mă apar sau contraatac. Oricum, controlul împiedică auzirea totală şi corectă a mesajelor recepţionate.

Emoţiile puternice interferă cu o capturare fidelă a mesajelor. De exemplu, atunci când resentimentele sunt puternice, devenim surzi pentru mesajele primite. La fel când suntem furioşi, anxioşi, depresivi.

Posibilele adevăruri neplăcute intuite sau imaginate ne fac indisponibili pentru o ascultare reală. Din nevoia de protecţie filtrăm, selectăm, deformăm sau chiar nu auzim bucăţi din mesajele primite.

Vulnerabilităţile personale, născute în istoricul de viaţă, ce pot să nu aibă nici o legătură cu cel cu care comunicăm, dacă sunt trezite în comunicare, voalează mai mult sau mai puţin capacitatea noastră de recepţionare a mesajelor.

În concluzie, putem spune că a auzi psihic ceea ce urechea noastră recepţionează nu este întotdeauna posibil, datorită multiplelor aspecte ce interferă cu primirea reală, în sufletul nostru, a mesajelor din comunicare.

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, Psihologia cupluluiLeave a comment

recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Ce presupune terapia copilului?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

terapia copilDezvoltarea sănătoasă a simţurilor, emoţiilor şi intelectului reprezintă fundamentul unei identităţi de sine puternice. Un copil cu o astfel de identitate se simte bine în corpul lui, în sinea lui, în viaţa sa. Este un copil care se bucură că trăieşte, că există, ca entitate separată şi împreună cu ceilalţi. El se joacă, descoperă realitatea, râde, plânge, vede, aude, înţelege, vorbeşte, aflându-se permanent într-un flux continuu de senzaţii, impresii, emoţii şi gânduri trezite de realitatea cu care este dornic să interacţioneze. O identitate de sine puternică permite deci un bun contact cu realitatea.

Rezultatul confruntării copilului cu diverse probleme (da, copiii au şi ei probleme: li se despart părinţii; sunt respinşi de colegii de joacă; primesc mai puţină atenţie cînd li se naşte un frate sau o soră; părinţii nu sunt întotdeauna calzi, toleranţi sau chiar prezenţi; nu primesc întotdeauna ce au nevoie; iau bătaie sau sunt aspru certaţi; sunt umiliţi; sunt suprasolicitaţi etc.) este slăbirea identităţii de sine şi implicit a contactului cu realitatea. Tocmai din nevoia de adaptare, copilul ajunge la suprasolicitarea anumite funcţii sau la blocajul altora. Şi astfel iau naştere comportamentele problematice: închiderea în sine, trăirea într-o lume fantasmatică, cererea excesivă de atenţie, agitaţia, agresivitatea, logoreea, necomunicativitatea, bolile, accidentele, fricile, enurezisul sau encomprezisul.

În terapia copilului se urmăreşte reconstrucţia identităţii de sine prin consolidarea funcţiilor slăbite, întărirea contactului cu simţurile, sentimentele, corpul, intelectul şi modul de folosire a acestuia. Copilul intră în contact cu aspecte din realitate şi din sine pe care le nega, îşi exprimă sentimentele faţă de acestea, verbalizează ceea ce gândeşte, face alegeri. Legat de deciziile sale, copilul descoperă în procesul terapeutic noi modalităţi de-a se raporta la ceea ce i se întâmplă, el învaţă când poate face anumite alegeri şi că nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru deciziile altora (de exemplu faţă de divorţul sau certurile părinţilor).

În terapia copilului sunt utilizate o serie de jocuri sau activităţi care să întărească identitatea lui de sine precum şi contactul fragilizat cu realitatea:

  • jocuri pe bază de desenat, pictat
  • modelajul în lut sau plastilină
  • jocul cu apa
  • realizarea de colaje
  • inventarea de poveşti sau poezii
  • activităţi senzoriale: audiţii, observaţii, experienţe de pipăit, gustat, mirosit
  • relaxarea
  • exerciţii de mişcare
  • jocurile dramatice.

Acese modalităţi pot fi utilizate şi în interacţiunea dintre copil şi părinţii săi, pentru a păstra intact contactul cu sine, cu mediul înconjurător şi cu persoanele din contextul său de viaţă.

Bibliografie:
Oaklander, V., Ferestre către copiii noştri, Editura Herald, Bucureşti, 2007.

Emoţiile negative – când apar şi cum se descarcă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

emotiiEmoţiile reprezintă un fel de ”senzor” psihosomatic cu rol fundamental în adaptarea noastră. Cele negative sunt asociate cu situaţii în care ne confruntăm cu dificultăţi, în care nevoile noastre sunt puse la încercare, în care suntem frustraţi sau în pericol din punct de vedere fizic sau psihic.

Emoţiile au un caracter general-uman, se nasc în contexte particulare şi sunt asociate cu expresii corporale diferite. De asemenea, ele scad în intensitate, adică se descarcă prin modalităţi specifice.

Voi prezenta în continuare, sintetic, câteva dintre emoţiile negative împreună cu caracteristicile situaţiilor în care apar, comportamentele pe care le au asociate şi felul în care le putem descărca. Pentru că e important să ne diferenţiem emoţiile, să conştientizăm ce le declanşează şi cum să le gestionăm în diverse contexte.

Tipuri de emoţii Când apare emoţia Cum se simte emoţia în corp/ cum se vede de către un observator Comportamente asociate emoţiei Descărcarea emoţiei
Mânia/furia În situaţii în care există pericolul lezării fizice sau psihice, deci în situaţii percepute ca ameninţătoare. Mânia poate escalada în furie. Tensiune musculară la nivelul maxilarului şi umerilor/maxilar încleştat, gât înroşit. Ţipat, ceartă, luptă. Ţipat, lovit.
Frică/anxietate/teroare În situaţii de pericol sau de posibilă rănire; frica este stimulată de ceva exterior, pe când anxietatea de aspecte interne. Teroarea este forma extremă a fricii şi apare în situaţii în care viaţa ne este pusă în pericol. Puls crescut, tremurat/tremor, paloare, ochii măriţi cu sprâncenele ridicate. Fugă, tremor. Tremurat, ţipat, urlat.
Tristeţe, suferinţă În situaţii de pierdere sau de schimbare. În terapia traumei, apariţia suferinţei este un semn benefic, al acceptării faptului că experienţa aparţine trecutului. Ochi umezi, senzaţie de nod în gât/ochi înroşiţi, lacrimi curgând. Ochi înlăcrimaţi, plâns,facies lăsat. Plâns.
Ruşine În situaţii în care îi dezamăgim pe alţii sau pe noi înşine. Temperatură crescută, în special la nivelul feţei/înroşire. Evitarea privirii. Comunicare cu o persoană care ne acceptă aşa cum suntem; contactul cald, empatic cu o altă fiinţă umană.

În afara modalităţilor specifice de descărcare a emoţiilor, comunicarea autentică cu o persoană conţinătoare poate fi de un real folos pentru orice tip de emoţie. Nu întâmplător, atunci când suntem cuprinşi de emoţii negative, căutăm să vorbim cu cei care ne înţeleg cel mai bine.

Bibliografie:
Rothschild, B., Corpul îşi aminteşte, Editura Herald, Bucureşti, 2013

 

 

Rolul afectivității pentru viața noastră

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

emotii emoticoaneAfectivitatea (emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții afective, afecte) stabileşte o legătură între nevoile şi trebuinţele umane şi anumite ”obiecte” (am pus între ghilimele pentru că aici putem discuta atât despre obiecte propriu-zis, cât și despre persoane) specifice de satisfacere a nevoilor. Ea arată semnificaţia pentru integritatea individului uman, a existenţei fiecărui obiect în parte, adică valoarea acelui obiect. Deci, emoțiile nu sunt bune sau rele, chiar dacă le catalogăm în pozitive sau negative, ci ne sunt foarte utile, adică sunt foarte bune, așa cum sunt. Prin intermediul lor noi stabilim într-o manieră foarte directă, dacă dorințele și nevoile ne sunt satisfăcute.

Toate trăirile noastre afective au un rost, deci e inutil și ineficient să încercăm să ni le blocăm. Inutil, pentru că ele nu dispar, chiar dacă nu mai suntem conștienți de ele și ineficient pentru că e păcat să renunțăm la o extraordinară sursă de informații despre noi.

Dacă ne reprimăm emoțiile,  ele își continuă existența inconștient, combinându-se cu alte emoții reprimate și funcția lor de senzor fin al realității este perturbată. Dacă mă enervez într-un anumit context, supărarea mea îmi spune ceva despre mine în acea situație, dar, dacă izbucnesc doar din când în când, emoțiile reprimate mă copleșesc, informația specifică lipsește și rămâne doar o izbucnire disproporționată față de situația respectivă.

Cea mai bună variantă de liniștire a emoțiilor neplăcute este acceptarea  și înțelegerea acestora. Căci, o dată ce rostul lor este împlinit, ele își pierd din intensitate. Deci, haideți să nu ne mai luptăm cu trăirile noastre afective, ci să încercăm doar să le înțelegem fiindcă sunt o parte importantă din ceea ce suntem noi.