Mulţi oameni îţi petrec viaţa într-o perpetuă ziuă a cârtiţei (notă: ziua cârtiţei este numele unui film în care personajul principal trăieşte aceeaşi zi o bună bucată de vreme). Aceleaşi lucruri de făcut, zi de zi, an de an. Pentru că sunt responsabilităţi pe care le avem şi, chiar dacă ni le-am asumat, le percepem uneori ca pe nişte încorsetări (veşnicele ”trebuie”). Cum mai poate fi resimţită viaţa în astfel de condiţii? Cum să mai avem senzaţia că noi ne trăim viaţa, iar nu viaţa ne trăieşte pe noi?

Conştiinţa umană are fantastica calitate ce ne permite să ne dedublăm în eul observator şi eul observat. În fapt, senzaţia de repetitiv este trăită la nivelul eului observat, care tot face lucruri, face lucruri … .

Momentele în care ”observatorul” intră în scenă sunt rare şi, poate din acest motiv, uşor stranii. Dar viaţa la acest nivel nu are cum să fie repetitivă, ea e în permanenţă simţită ca proaspătă, indiferent de ceea ce facem în realitatea noastră imediată.

Ne conectăm cu obseratorul din noi fie fulgurant, aparent spontan, fără a ne dori neapărat să facem aceasta şi e ca şi cum am ”sări” într-o altă dimensiune, fie în momentele noastre de linişte, de a sta cu noi, într-un contact profund cu fiinţa noastră şi atunci simţim vibraţia constantă a vieţii. Pentru că atunci suntem însăşi viaţa.