Repliere


repliereCând nu mai știi ce e bine și ce e rău
Când gândurile îți sunt încețoșate și trăirile tulburi
Când ceea ce spui îți este contrazis de alții,
încât ajungi să te îndoiești de tine,
Ai nevoie se spațiu – fizic și psihic,
în care să stai cu tine, cu gândurile tale, cu credințele tale,
cu rănile, dorințele, emoțiile și nevoile tale,
Să le asculți și să le înțelegi
Ca să știi ce e bine și ce e rău
pentru tine
Nu pentru alții. Doar pentru tine.
Advertisements

Amenințările în relații


mesaje amenintareCând vorbim, nu suntem foarte atenți la nuanțele a ceea ce spunem. Vorbirea este de multe ori funcțională la nivel de deprindere, noi spunem ce avem de spus oarecum automat, nefiind conștienți de multele nuanțe asociate diverselor mesaje. Pentru a ne face atenți la acestea, J. Salome descria mecanismele antirelaționale, ce sunt constituite din mesaje toxice care secătuiesc de energie și vitalitate relațiile. Mesajele amenințare, constituite pe schemele: ”Fii atent, că …” sau ”dacă tu (nu) …, atunci eu …” sunt elemente constitutive ale mecanismelor antirelaționale, alături de mesajele directive, cele devalorizante și cele culpabilizante.

De ce amenințările toxifică relațiile? De ce să nu amenințăm? Să luăm un exemplu, pentru a înțelege logica și efectele mesajelor de amenințare. Atunci când spun unui copil: “Fii atent să nu cazi!” se presupune că, dacă ne va urma sfatul, sugestia, nu va cădea. Dar dacă se întâmplă să cadă? Înseamnă că nu a fost atent, deci nu ne-a ascultat. Deci mesajul este: când nu mă asculți, cazi. Fapt care nu este întotdeauna adevărat sau, mai corect spus, în cele mai multe situații nu se validează. Mesajul “fii atent ca să nu cazi” înseamnă de fapt “îmi este teamă că o să cazi”, iar această ultimă frază vorbește despre mine, despre temerile mele și nu despre ce ar trebui să facă sau nu celălalt. Este un mesaj mai constructiv, pentru că nu-l condiționezi pe celălalt printr-o corelație de multe ori absurdă, incorectă.

A nu vorbi așa cum vorbim de obicei , a spune în loc de “fii atent că o să ai de suferit”, “mi-e teamă că o să suferi”, presupune un efort conștient de atenție și selectare a mesajelor celor mai reprezentative pentru mine ca persoană, dar, în același timp, și hrănitoare sau măcar neutre în plan relațional.

Mesajele toxice nu sunt “grele” pentru că aduc la suprafață adevăruri dureroase, ci pentru că introduc în economia unei relații aspecte amestecate între mine și celălalt, deci neadevărate și irelevante. Corelațiile subsumate ideilor mesajelor toxice sunt, la o privire atentă, false din punct de vedere logic și psihologic.

Mesajele de amenințare “dacă (nu) tu …, atunci …“ sunt alte exemple de fraze antirelațional, în concepția lui J. Salome. Aceste construcții presupun condiționări de genul “eu o să …, numai dacă tu …”. În acest moment îmi vine să mă întreb dacă Salome a avut sau nu dreptate. Oare nu cumva condiționările sunt firești în relații, de vreme ce noi oricum ne comportăm în funcție de un fel de echilibru sau echitate interpersonală? Adică, îți dau dacă îmi dai, și în funcție de cât îmi dai. Peste tot ținem o contabilitate de genul acesta (poate mai puțin în relația părinte-copil). Deci oricum ne ținem o socoteală interioară în fiecare relație. Care e plină de condiționări sau amenințări de genul: “dacă e de încredere, atunci o să ies cu el în oraș”, “dacă mi-a făcut cadou, o să-i fac și eu lui”, “dacă nu mă înșeală, rămân în relație”, “dacă continuă să bea, voi divorța” etc. De gândit, gândim într-adevăr în genul acesta. Dar J. Salome vorbea de transmiterea mesajelor, nu de ceea ce gândim noi, de socotelile noastre interne. Să vedem, prin urmare, dacă este corect să transmitem aceste condiționări partenerilor din diverse relații.

De exemplu, când spun: “dacă nu te comporți cum îmi place mie, o să divorțez”, îi transmiți celuilalt ideea că divorțul depinde de el, de comportamentul lui. Ceea ce e fals. Decizia este a mea, și depinde de felul cum interpretez comportamentul partenerului, nu de comportamentul acestuia. A amenința înseamnă de fapt voalat a-ți pasa responsabilitatea deciziilor la interlocutor. De asemenea, presupune și frica de a-ți asuma decizia stipulată în mesaj, și speranța că celălalt va fi compliant și nu va mai fi nevoie să faci ceea ce ameninți. ”Câinele care latră, nu mușcă”, spune un proverb popular. A amenința înseamnă ”a lătra”, cu frica și speranța că lucrurile vor evolua altfel.

Amenințările strică aerul relațiilor. E corect să nu fim de acord cu anumite comportamente ale celorlalți. E și mai bine să le comunicăm: “nu îmi place că … și mă aștept să …”. Este dreptul celuilalt să țină sau nu cont de ceea ce i-am spus și să își modifice sau nu comportamentul, dar ca o persoană liberă, fără amenințări. Dacă o va face, va însemna ceva pentru noi, dacă nu o va face, va însemna altceva. În funcție de reacția la mesajele noastre, noi putem să ne luăm propriile decizii, fără a amenința însă.

“Nu-mi place că bei. Mi-ar plăcea să faci ceva în privința asta”. Celălalt poate să inițieze o schimbare sau nu. Și în funcție de asta, noi putem decide multe lucruri. Deciziile sunt însă ale noastre, și e bine să ni le asumăm. Ceilalți sunt liberi să se comporte cum vor, și fiecare dintre noi este de asemenea liber să se poziționeze și în funcție de comportamentul celorlalți. Fără a amenința însă.

Când vă va veni să amenințați data viitoare, gândiți-vă de ce anume vă e frică, sau ce anume sperați, sau care vă sunt nevoile nesatisfăcute și comunicați-le pe acestea. Va fi reconfortant pentru dumneavoastră pentru că atunci când suntem în contact cu propria persoană, e ca o reîntoarcere la o sursă de energie. Va fi mai respirabil pentru celălalt, partenerul de relație și sănătos pentru relația pe care o aveți cu acesta.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Cum se devitalizează o relație când comandăm partenerului


comunicarea dicaturaRelațiile pot fi considerate ca niște organisme vii care se nasc, cresc, se dezvoltă, pot involua sau intra în disoluție. Ce hrănește sau omoară o relație este comunicarea partenerilor, ce poate fi valorizantă, hrănitoare sau devalorizantă, toxică. Deci, felul în care comunicăm într-o relație este definitoriu pentru calitatea acesteia, pentru stabilitatea și profunzimea ei.

J. Salome vorbea de mecanisme distructive pentru relații, anti-relaționale, ce sunt de fapt modalități de comunicare ce conduc la o devitalizare a relației, la creșterea violenței și dependenței relaționale, precum și la scăderea stimei de sine și devalorizarea fiecărui partener al relației.

Mecanismele principale ale sistemului anti-relațional sunt:

  • Mesajele directive sau comenzile
  • Amenințările
  • Mesajele devalorizante
  • Mesajele culpabilizante.

Mesajele comandă prin care un partener îi dictează, îi impune celuilalt ce să gândească, să simtă sau să facă au multe efecte negative atât asupra fiecărui membru al relației, cât și asupra relației ca atare.

Dictând partenerului, ne deresponsabilizăm de adevăratele noastre dorințe și nevoi: ”Trebuie să mergem în vizită la părinții mei” ascunde de fapt ”Vreau să mergem în vizită la părinții mei”.

Când îmi asum rolul de șef al celuilalt, nu-i las loc să se poziționeze în funcție de nevoile, sentimentele, convingerile sale, împiedicîndu-l astfel să trăiască autentic și în contact cu sine. Mai devreme sau mai târziu relația nu-l va mai reprezenta. De exemplu, mesajul ”Trebuie să mă iubești”, mesaj terorist prin care îmi impun propriile dorințe asupra celuilalt, obturează dezvoltarea și exprimarea adevăratelor sentimente. Sănătos pentru relație este să spun: ”Îmi doresc (am nevoie) să mă iubești, dar respect sentimentele tale, indiferent care ar fi acelea”.

Mesajele ”trebuie…” prin care îi comand celuilalt sunt devalorizante pentru partener, pentru că îmi asum rolul de a ști mai bine cum să fie viața lui. ”Trebuie să fii de acord cu mine …”, ”trebuie să crezi ceea ce spun eu”, ”trebuie să faci așa”, subînțeleg   mesajul ”pentru că eu știu mai bine”. De asemenea, au efectul de a-l infantiliza pe celălalt, deresponsabilizându-l de convingerile, nevoile și acțiunile sale. În final, relația în care abundă comenzile, se transformă într-una de dependență, în care individualitatea partenerilor degenerează, rezultând o pseudorelație, căci, atâta vreme cât nu avem două entități separate, este impropiu să vorbim de o adevărată relație.

Bibliografie:

Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003