Hârjoneala părinţilor cu copiii este un joc activ şi raţional care este diferit de luptele între copii şi agresivitatea autentică. Este activ pentru că presupune contact corporal şi raţional pentru că se realizează prin respectarea unui set de reguli instituit de părinte astfel încât să aducă multiple beneficii copilului:

• descărcarea şi controlul agresivităţii
• explorarea forţei fizice
• dezvoltarea încrederii în sine
• creşterea asertivităţii.

Un exemplu de astfel de joc este acela în care copilul trebuie să ajungă într-un punct al camerei, iar adultul îl blochează corporal. Sau altul, în care copilul luptă să-l doboare pe părinte.

În continuare voi prezenta regulile care ne ajută să realizăm acest joc într-o manieră constructivă atât pentru copil, cât şi pentru relaţia lui cu părintele.

Realizarea unei protecţii elementare: prin asigurarea unui cadru securizant (să nu existe obiecte contondente în preajmă, pe jos să fie o saltea sau nişte covoare moi); prin stabilirea şi respectarea unor reguli ale ”luptei” (fără muşcături, lovituri, gâdilături, fără imobilizarea capului; e voie să blocăm cu braţele); prin stabilirea unor cuvinte care să oprească jocul când devine supărător (”Gata!” sau ”Stop joc!”).

Părintele nu are voie să umilească sau să tachineze copilul, pentru că jocul are ca scop creşterea încrederii în sine a copilului, nu descărcarea frustrărilor parentale.

Părintele trebuie să-şi folosească doar o parte din forţa fizică pentru că acest joc nu este unul între egali, ci îl folosim pentru facilitarea intrării în contact a copilului cu forţa sa. Copiii care au fost victime ale violenţei au nevoie să lupte dezlănţuit, în deplină siguranţă, iar părinţii trebuie să le asigure acest cadru.

Jocul trebuie presărat cu momente de stabilire a unui contact emoţional, iar părintele va introduce din când în când îmbrăţişările, pentru a restabili contactul emoţional cu copilul şi, implicit, a-i oferi o bază de încredere şi suport.

Părintele este şi luptător şi antrenor, deci va fi prezent în lupta-joacă atât ca parte activă, dar şi ca antrenor, suporter, prin fraze de genul ”Bravo!”, ”Ce puternic eşti!”, pentru a-i încuraja încrederea în sine a copilului.

Rezistenţa opusă de părinte este adaptată puterilor copilului şi desfăşurării jocului. În acest tip de joc părintele trebuie să fie atent pentru a constitui un real obstacol pentru copil, în anumite momente, cu scopul de a-l ajuta pe acesta să-şi folosească puterile la nivel maxim, dar, în altele, va opune mai puţină rezistenţă, pentru a-i da încredere copilului. Părintele va opune exact atâta rezistenţă încât să-l mobilizeze pe copil, fără a-l frustra, enerva, demobiliza sau descuraja.

Părintele trebuie să fie foarte atent. Când copilul dă semne că nu se simte bine, jocul trebuie întrerupt sau, dacă este oportun, poate fi introdus ceva caraghios, pentru destinderea atmosferei.

Părintele are nevoie să ştie că, în timpul acestui tip de joc, pot apărea reale descărcări de furie ale copilului, mai ales dacă acesta s-a confruntat cu dificultăţi, frustrări, umilinţe în viaţa de zi cu zi. Acestea sunt normale, nu sunt semne că e ceva în neregulă cu copilul, ci reprezintă modalităţi de-a normaliza trăirile emoţionale negative.

În majoritatea cazurilor copilul trebuie să câştige, pentru a-i întări încrederea în sine.

Propriile sentimente ale părintelui – furie, neputinţă – , trăite în copilărie, pot fi trezite de acest joc. E nevoie să fie controlate, iar dacă părintele nu poate, jocul trebuie oprit. Un părinte care nu se poate controla emoţional nu mai este securizant pentru copil şi nu mai poate conduce jocul pentru beneficiile acestuia.

Respectând toate aceste reguli, joaca-luptă are toate şansele să conducă la multiple efecte pozitive pentru copil, într-o deplină siguranţă atât pentru el, cât şi pentru părinte.