Copiii de 10 pe linie sau centrarea excesivă pe performanţa şcolară


copilul la scoalaSă spun că în şcoala românească se pune un accent exagerat şi nesănătos pe evaluare? Cred însă că ştiţi deja. Să spun că se evidenţiază, de către mulţi părinţi şi copii, ideea de performanţă şcolară constantă, continuă şi nediferenţiatoare? Cred că şi pe aceasta o ştiţi.

Şi atunci, dacă mulţi oameni (părinţi, profesori) ştiu cât e de nesănătos să ne aplecăm excesiv pe evaluare, calificative, comparaţii, performanţă şcolară mai presus de orice, de ce totuşi o facem?!

Copiii zecişti sunt un produs al adulţilor, unul nefiresc şi puţin profitabil, pe termen lung, pentru aceştia. Un copil nu poate fi foarte bun la toate. El poate însă să obţină performanţe şcolare foarte bune constant şi să greşescă de la foarte puţin până la deloc dacă investeşte o energie şi un timp considerabile pentru acest scop. Această investiţie omoară însă dezvoltarea unor aptitudini, a unor interese, a unor relaţii, a unei abordări echilibrate a vieţii.

Copiii superperformanţi ajung copii supraadaptaţi şi pierd din vedere, pentru că au fost condiţionaţi să o facă, adevăratul scop al educaţiei: acela de a şti, de a te dezvolta frumos şi echilibrat pe multe faţete ale personalităţii pentru ca ulterior, ca adult, să poţi avea o viaţă echilibrată şi satisfăcătoare. A centra copiii pe performanţa şcolară înseamnă a-i forţa să se dezvolte unidirecţional pentru a putea reproduce cât mai fidel ceea ce li s-a prezentat şi a se încadra în standardul de ”10”.

Centrarea excesivă pe evaluarea şi performanţa şcolară pierde din vedere că evaluarea e doar un etalon, nu o ghilotină. Ea ar trebui să ne arate punctul în care suntem, pentru a constata unde trebuie să mai progresăm, nu să devină un scop în sine, nelegat de alte obiective de dezvoltare. Nu mai spun că motivaţia pentru învăţare trebuie construită în jurul nevoilor de cunoaştere, de creaţie, precum şi a utilităţii informaţiilor vehiculate, nu corelată cu centrarea pe rezultate şcolare bune şi frica de note mici.

Presiunea constantă şi continuă din partea adulţilor pentru obţinerea de rezultate şcolare foarte bune poate aduce copilul în două ipostaze: fie respingerea şcolii cu tot ceea ce se întâmplă acolo legat de procesul de învăţare, fie adoptarea unei conduite submisive, de acceptare şi interiorizare a prescripţiilor adulţilor. Ambele variante sunt deficitare dezvoltării personalităţii: prima, pentru că se pierde contactul cu o sursă de cunoaştere şi a doua, pentru că se slăbeşte legătura cu adevăratul sine, cu nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu.

Mulţi părinţi şi profesori sunt încă în inerţia competiţiei excesive şi a centrării pe note pentru că aşa au crescut ei înşişi, pentru că au multe frustrări din perioada lor şcolară, pentru că gândirea lor cuprinde convingerea că viaţa e dură şi competiţia absolut necesară. Pentru că e multă nesiguranţă printre oameni şi aparent câştigul notelor mari o compensează!

Centrarea excesivă pe note şi performanţă şcolară doar aparent pregăteşte copiii pentru viaţă, pentru că ea nu conduce la creşterea încrederii în sine. Căci adevărata încredere în sine se bazează pe un bun contact cu sine, nu pe rezultate şi performanţe (conform Alice Miller). Curajul de a te dezvolta şi explora lumea au ca fundal o bază de siguranţă, care se formează pe validarea şi acceptarea copilului, cu nevoile, emoţiile, dorinţele, potenţialul său.

Suntem o societate cu multe traume, la nivel colectiv şi individual, deci, de multe ori acţiunile noastre pot fi considerate inconştiente. Cred că şi focusarea excesivă pe performanţa şcolară face parte dintr-un con de umbră al conştiinţei noastre, ea putând fi privită ca un mecanism de apărare, la nivel colectiv şi individual, împotriva propriilor nesiguranţe.

Refuzând însă să ne trezim din ceea ce facem mai puţin bine, din a ne opri să mai greşim major în privinţa educaţiei copiilor, nu rezolvăm nimic, nici pentru propriile spaime, nici pentru încrederea în sine a copiilor!

Nevoia de-a avea încredere în experienţa noastră


cercCând părinţii îi spun copilului ceva ce contravine experienţei sale directe, copilul – din fidelitate – va începe să nege ceea ce gândeşte şi simte în respectiva situaţie. În timp va ajunge, pentru aspectele care se corelează cu convingeri introiectate, să nu mai aibă încredere în propria experienţă, deci, într-o formă sau alta, să nu o mai ia în calcul. Drumul către noi se construieşte prin refacerea contactului cu propria experienţă, de la nivelul mai simplu al percepţiilor, până la alte nivele mai complexe, ca gândurile şi emoţiile trezite de aceasta.

Toţi conţinem convingeri introiectate, toţi avem unele trasee personale uşor obturate de ceea ce am asimilat de la alţii. Un exerciţiu simplu care poate fi realizat pentru refacerea contactului cu noi este următorul:

”Imaginaţi-vă că trasaţi un cerc în jurul vostru care vă va delimita atât de persoanele din prezent, cât şi de cele din trecut. Cercul rezultat sunteţi voi, cu propria experienţă. Apoi, în diverse contexte, fiţi atenţi, la conţinutul acestui cerc: ce percepeţi, ce gândiţi, ce simţiţi”. Practicând atenţia asupra a ceea ce trăim, asupra a ceea ce producem singuri, prin propriile procese psihice vom ajunge să avem mai multă încredere în propria persoană şi, de asemenea, să avem o imagine mai realistă şi pozitivă despre noi înşine.

Agresivitatea din noi şi din vieţile noastre


agresivitateMeditam de curând la câtă agresivitate e în lumea noastră: şi în cea a adulţilor, şi în cea a copiilor. Oamenii sunt extrem de reactivi: simt nevoia să critice, să evidenţieze punctele slabe, să iasă în evidenţă prin contraargumente, să bârfească, uneori să jignească şi chiar să sară la bătaie. Când stăm la coadă suntem vigilenţi să nu ne-o ia cineva înainte (pe drept cuvânt de altfel pentru că sunt destui disponibili pentru a face asta), când prezentăm o idee sunt 20 care au contraargumente, unii părinţi sunt dispuşi să se bată pe un leagăn, la serviciu se găseşte câte un coleg care să-şi ”analizeze” colegii în biroul şefului, lovim copiii şi ei lovesc ceilalţi copii la rândul lor etc. Şi gândindu-mă aşa am avut o revelaţie: suntem foarte vulnerabili. O să spuneţi, probabil: ”ce mare revelaţie!” I-am dat această denumire pentru că am simţit această idee, nu numai am gândit-o, am rezonat profund cu ea. Da, suntem tot timpul dacă nu în poziţie de luptă, măcar pregătiţi pentru ea, pentru că avem un mare grad de nesiguranţă atât în vieţile noastre, cât şi în tot ceea ce ţine de noi, de personalitatea noastră, de încrederea şi stima de sine. Trăim într-o ţară unde, aparent (doar aparent) sunt resurse puţine sau sunt atât de prost gestionate încât grija zilei de mâine pare cuvântul la ordinea zilei pentru mulţi, foarte mulţi români. Apoi, deşi sunt multe cursuri, traininguri, conferinţe de dezvoltare personală, cei mai mulţi încă nu am atins un nivel al încrederii în sine necesar şi suficient centrării în primul rând pe ceea ce suntem noi, pe abilităţile noastre, pe valoarea noastră.

Suntem atât de nesiguri pe propria valoare încât folosim predominant paternuri comportamentale agresive derivate din cele ancestrale. Mă uit la oameni şi sesizez că sunt tot timpul atât pregătiţi ”să muşte”, dar şi să fie ”muşcaţi”. Aşa cum adulţii păstrează în comportamentul lor structuri construite în copilărie, tot aşa, în spaţiul nostru cultural, ne raportăm în mare măsură unii la alţii prin prisma comportamentelor din copilăria speciei noastre. Deşi vremurile s-au schimbat şi nu mai suntem în pericol de moarte cum ieşim în pădure (citeşte societate!).

Ne consumăm multă energie în lupte cu miză mică, cooperăm puţin, ne luptăm mult. De exemplu, cercetările arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6 % din timpul pe care îl petrec în clasă.

În lumea copiilor e multă agresivitate şi nu e de mirare, de vreme ce modelele sunt de aşa natură!

Ce e de făcut? Mă gândesc că o variantă accesibilă ar fi întărirea puterii personale, ce derivă din autocunoaştere realistă şi valorificarea ulterioară a calităţilor proprii. Exerciţiile de meditaţie ce conduc la conştientizarea forţei inerente fiecărei fiinţe pot fi de asemenea folositoare. Ceea ce ne întăreşte este de asemenea şi ceea ce ne îmbogăţeşte lăuntric. Interesele, hobby-urile, sportul ne ajută să ne clădim o imagine pozitivă, sănătoasă despre noi înşine. Nu vreau să închei fără îndemnul de-a vă conştientiza propria unicitate, ce vine la pachet cu o valoare ce nu o veţi regăsi nicăieri în aceeaşi formă şi expresie. Existenţa e suficient de cuprinzătoare încât să avem loc cu toţii!

Scrisoare deschisă către toate mamele care consideră că se sacrifică pentru copiii lor


scrisoare deschisăDragă mamă, care crezi că te-ai sacrificat şi te sacrifici în continuare pentru copilul tău, aş vrea să-ţi răspunzi sincer la următoarele întrebări:

  • Ce te-a determinat să-ţi doreşti un copil?
  • Ce te-a făcut să aduci pe lume o nouă viaţă?
  • În momentul când tu (şi partenerul tău probabil) v-aţi decis să aveţi un copil, v-aţi spus ceva de genul: ”Hai să ne sacrificăm şi să facem un copil?!”
  • Te-ai gândit vreodată, înainte de-a fi mamă, ce presupune aceasta? Care sunt responsabilităţile asociate creşterii unei noi vieţi?
  • Ţi-ai imaginat oare, înainte de-a-ţi dori un copil, că viaţa ta se va desfăşura la fel după aceea?!
  • Te-ai gândit dacă ai capacitatea şi disponibilitatea necesare creşterii şi dezvoltării unui copil? Dacă ai depăşit stadiul egocentrismului infantil pentru a putea să-ţi asumi această miraculoasă misiune? Sau copilul era ceva făcut pentru satisfacerea nevoilor proprii?! Iar când acesta a început să dea semne de independenţă şi nu s-a mai mulat perfect pe ce vrei tu, ai ieşit la înaintare cu şantajul sacrificiului de sine?!

Acum câţiva ani, dragă mamă ”sacrificată”, eram terapeutul unui grup de terapie (vreo 10 femei făceau parte din grup). Câteva aveau mame care le vorbiseră constant, le ameninţaseră, le şantajeaseră cu ideea sacrificului. Iar una dintre acestea a zis la un moment dat ceva, ce mi-a rămas întipărit în minte peste ani: ”Aici în acest grup sunt şi femei mame. Le rog să-mi spună dacă există ceva frumos în a da viaţă şi a creşte un copil, pentru că, pornind de la ceea ce am auzit de la mama, eu am rămas cu impresia că un copil presupune doar sacrificii, dezavantaje, probleme”. Atunci mamele din grup au început să vorbească: frumos, sincer, autentic. Cea care solicitase părerea lor asculta (avea deja lacrimi în ochi) şi nu-i venea să creadă. La finalul discuţiei a zis: ”N-am bănuit niciodată că a fi mamă poate fi ceva atât de frumos!”.

Vezi, dragă mamă ”sacrificată”, ce imagine poţi crea în sufletul copilului tău! Şi e oare una adevărată?! Hai, fii sinceră! Eu una te bănuiesc de victimizare şi de faptul că profiţi de atribuţiile rolului de mamă pentru a acumula beneficii emoţionale şi a avea control pe viaţa copilului tău! Cred că te joci ”psihologic” şi nu vrei să recunoşti ce minunat e să creşti un copil. Pentru că a recunoaşte ar însemna, nu-i aşa, să-l descătuşezi pe copil de povara vinovăţiei create! Iar asta l-ar elibera. L-ar lăsa să se manifeste aşa cum îşi doreşte. Înfricoşătoare perspectivă pentru tine, nu-i aşa?!

Cei mai mulţi adulţi, dragă mamă, avem un serviciu (un job, cum se spune în prezent). Nu prea aud oameni care să spună: ”M-am sacrificat pentru serviciu.” De ce oare? Pentru că sunt conştienţi că un job presupune un schimb: dai ceva – timp, efort, cunoştinţe, abilităţi – pentru a primi altceva de care ai nevoie şi anume, banii. Când te-ai hotărât să ai un copil, te-ai gândit oare doar la beneficiile de-a fi mamă? Ai uitat de responsabilităţi?!

Dragă mamă, ţin să-ţi spun că nu eşti singură în această postură: mulţi părinţi se dau şi se simt sacrificaţi. Eu cred însă că n-au crescut suficient, pentru că astfel ar reacţiona mai matur. Iar o persoană matură îşi asumă consecinţele acţiunilor sale.

Motivele invocate pentru sacrificul personal sunt multiple, unele chiar hilare. Te rog să mă scuzi că uneori mă apucă râsul când le aud, dar cred că ai avea nevoie să devii mai creativă când te victimizezi. Astfel rişti să bufneşti chiar tu în râs când pui în scenă reprezentaţia sacrificiului. Tu n-ai râde dacă cineva ţi-ar spune: ”M-am sacrificat că te-am ţinut 9 luni în burtă?” sau ”M-am sacrificat că te-am alăptat?”?

Dragă mamă, cel mai rău simte ”sacrificiul” tău copilul pe care pretinzi că-l iubeşti. De fapt, sunt sigură că-l iubeşti. Dar cam infantil, pentru că te gândeşti doar la tine când spui în stânga şi-n dreapta ce sacrificată eşti tu!

Copilul unei mame ”sacrificate” are mai puţină încredere în sine, pentru că elanul personal al exprimării de sine îi e umbrit de multă vinovăţie, lui îi e teamă constant să se exprime, să fie el nu numai faţă de tine, mamă, dar şi faţă de toate figurile cu autoritate!

Copilul tău, mamă, va fi mai deprimat, iar uneori chiar depresiv. Îi va fi greu să trăiască şi să se bucure de viaţă. Cum ar putea să facă asta dacă licăririle lui de autonomie înseamnă suferinţa ta? Ar însemna că e un copil rău. Iar ca orice copil, preferă să fie bun cu părinţii săi, sacrificându-şi (da, el îşi sacrifică) bucuria de-a fi.

Am scris această scrisoare către tine, mamă care te crezi sacrificată, pentru că te întâlnesc frecvent, prin intermediul copiilor tăi, care-mi vizitează constant cabinetul. Îmi doresc, legat de tine, să-ţi faci timp să te gândeşti la bucuria de-a fi mamă, la binele (real) al copilului tău, la cât de binecuvântată eşti că ţi s-a dat această posibilitate. Ştii oare că sunt multe femei care nu pot avea copii?! (nu vreau să fiu rea, dar unele dintre ele au o mamă ca tine!). Aş mai vrea, de asemenea, să te plângi mai puţin şi să te bucuri mai mult! De viaţa ta în primul rând. Ca să te poţi bucura apoi şi de cea a copilului tău!

P.S. Rog mamele care simt că nu se sacrifică pentru copiii lor să spună câteva cuvinte, la comentarii, despre bucuria de-a fi mamă. Pentru toţi copiii care au crescut cu ideea că mamele lor s-au sacrificat pentru ei şi nu s-au bucurat deloc!

Parentajul prin joc. Hârjoneala cu copiii


harjonealaHârjoneala părinţilor cu copiii este un joc activ şi raţional care este diferit de luptele între copii şi agresivitatea autentică. Este activ pentru că presupune contact corporal şi raţional pentru că se realizează prin respectarea unui set de reguli instituit de părinte astfel încât să aducă multiple beneficii copilului:

  • descărcarea şi controlul agresivităţii
  • explorarea forţei fizice
  • dezvoltarea încrederii în sine
  • creşterea asertivităţii.

Un exemplu de astfel de joc este acela în care copilul trebuie să ajungă într-un punct al camerei, iar adultul îl blochează corporal. Sau altul, în care copilul luptă să-l doboare pe părinte.

În continuare voi prezenta regulile care ne ajută să realizăm acest joc într-o manieră constructivă atât pentru copil, cât şi pentru relaţia lui cu părintele.

Realizarea unei protecţii elementare: prin asigurarea unui cadru securizant (să nu existe obiecte contondente în preajmă, pe jos să fie o saltea sau nişte covoare moi); prin stabilirea şi respectarea unor reguli ale ”luptei” (fără muşcături, lovituri, gâdilături, fără imobilizarea capului; e voie să blocăm cu braţele); prin stabilirea unor cuvinte care să oprească jocul când devine supărător (”Gata!” sau ”Stop joc!”).

Părintele nu are voie să umilească sau să tachineze copilul, pentru că jocul are ca scop creşterea încrederii în sine a copilului, nu descărcarea frustrărilor parentale.

Părintele trebuie să-şi folosească doar o parte din forţa fizică pentru că acest joc nu este unul între egali, ci îl folosim pentru facilitarea intrării în contact a copilului cu forţa sa. Copiii care au fost victime ale violenţei au nevoie să lupte dezlănţuit, în deplină siguranţă, iar părinţii trebuie să le asigure acest cadru.

Jocul trebuie presărat cu momente de stabilire a unui contact emoţional, iar părintele va introduce din când în când îmbrăţişările, pentru a restabili contactul emoţional cu copilul şi, implicit, a-i oferi o bază de încredere şi suport.

Părintele este şi luptător şi antrenor, deci va fi prezent în lupta-joacă atât ca parte activă, dar şi ca antrenor, suporter, prin fraze de genul ”Bravo!”, ”Ce puternic eşti!”, pentru a-i încuraja încrederea în sine a copilului.

Rezistenţa opusă de părinte este adaptată puterilor copilului şi desfăşurării jocului. În acest tip de joc părintele trebuie să fie atent pentru a constitui un real obstacol pentru copil, în anumite momente, cu scopul de a-l ajuta pe acesta să-şi folosească puterile la nivel maxim, dar, în altele, va opune mai puţină rezistenţă, pentru a-i da încredere copilului. Părintele va opune exact atâta rezistenţă încât să-l mobilizeze pe copil, fără a-l frustra, enerva, demobiliza sau descuraja.

Părintele trebuie să fie foarte atent. Când copilul dă semne că nu se simte bine, jocul trebuie întrerupt sau, dacă este oportun, poate fi introdus ceva caraghios, pentru destinderea atmosferei.

Părintele are nevoie să ştie că, în timpul acestui tip de joc, pot apărea reale descărcări de furie ale copilului, mai ales dacă acesta s-a confruntat cu dificultăţi, frustrări, umilinţe în viaţa de zi cu zi. Acestea sunt normale, nu sunt semne că e ceva în neregulă cu copilul, ci reprezintă modalităţi de-a normaliza trăirile emoţionale negative.

În majoritatea cazurilor copilul trebuie să câştige, pentru a-i întări încrederea în sine.

Propriile sentimente ale părintelui – furie, neputinţă – , trăite în copilărie, pot fi trezite de acest joc. E nevoie să fie controlate, iar dacă părintele nu poate, jocul trebuie oprit. Un părinte care nu se poate controla emoţional nu mai este securizant pentru copil şi nu mai poate conduce jocul pentru beneficiile acestuia.

Respectând toate aceste reguli, joaca-luptă are toate şansele să conducă la multiple efecte pozitive pentru copil, într-o deplină siguranţă atât pentru el, cât şi pentru părinte.

 Bibliografie:
Cohen, L., Reţete de jocuri, Ed. Trei, Bucureşti, 2012