Nevoia de-a da sens, specifică ființei umane, ne face să integrăm în categorii și să acordăm semnificații evenimentelor, aspectelor de viață, persoanelor cu care interacționăm.

Uneori însă categorisirea este cam grăbită, ca în cazul copiilor. Din nevoia de-a structura, începem să spunem încă de la naștere că bebelușul seamănă cu mama sau cu tata, că are ochii bunicii și temperamentul mătușii. Mai târziu comportamentele copiilor vor avea parte și ele de categorii. Ne vine să spunem că un copil e agitat, deși s-ar putea să nu fie întotdeauna așa, că un altul e cuminte, deși este absolut normal și nu poate să fie tot timpul cuminte, că unul dintre frați este artistul sau sensibilul, iar celălalt este inteligentul familiei. Încet, încet fixăm copiii în imagini, le atribuim roluri, așa cum i-am îmbrăca. Dar, așa cum hainele nu sunt potrivite pentru orice anotimp și orice temperatură (nu mai vorbesc de faptul că rămân mici când copiii cresc), nici rolurile nu au cum să acopere toată varietatea comportamentală într-o manieră corectă. Și totuși copilul se trezește, cu timpul, încorsetat în roluri din care e greu să iasă.

Odată intrat într-un rol, ceilalți se așteaptă să te comporți în consecință și, în plus, cu timpul, începi să crezi în ceea ce se spune despre tine, adică te identifici cu rolul. Deși pentru adulți e aparent mai confortabil să introducă categorii în structurarea realității, pentru copii identificarea cu rolul blochează dezvoltarea pe multiple dimensiuni. Cum ar putea artistul familiei să-și imagineze că i-ar plăcea matematica, sau fizica, de vreme ce acestea reclamă abilități care nu se subsumează rolului pe care îl joacă? Cum ar putea adolescenta ”dură” să-și arate partea sensibilă fără să fie ridicolă în ochii celorlalți sau disonantă în forul interior?

Noi ne structurăm personalitatea în interacțiunea cu ceilalți, dar etichetarea, fixarea într-unul sau altul dintre roluri nu este modalitatea cea mai fericită de ne dezvolta cât mai în consonanță cu potențialul nostru. Categorisirile trebuie lăsate copiilor. Noi putem păstra o oglindire cât mai nuanțată a realității, descriind ce fac copiii și apreciind punctual rezultatele eforturilor lor, astfel încât aceștia să extragă cele mai bune și corecte imagini despre ei înșiși. Dacă un copil desenează bine, nu e musai să fie considerat talentatul familiei. Dacă altui copil îi place să rezolve probleme la matematică, nu trebuie să fie matematicianul familiei, că poate, cine știe, o să-i placă și literatura mai târziu și ar fi păcat ca rolul de matematician să nu-l lase să se dezvolte și în acest domeniu.

S-ar putea ca, prin ceea ce susțin, să pară că vin în contradicție cu ideea educativă de-a identifica aptitudinile fiecărui copil. Eu susțin însă să nu ne grăbim, să lăsăm copiii să trăiască, să experimenteze, să descopere, să fie spontani și creativi fără a-i introduce în roluri rigide. Numai astfel vor avea șansa să-și descopere cât mai multe aptitudini.