Educaţia, între libertate şi constrângere


educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Când copilul e fixat într-un rol


roluri copiiNevoia de-a da sens, specifică ființei umane, ne face să integrăm în categorii și să acordăm semnificații evenimentelor, aspectelor de viață, persoanelor cu care interacționăm.

Uneori însă categorisirea este cam grăbită, ca în cazul copiilor. Din nevoia de-a structura, începem să spunem încă de la naștere că bebelușul seamănă cu mama sau cu tata, că are ochii bunicii și temperamentul mătușii. Mai târziu comportamentele copiilor vor avea parte și ele de categorii. Ne vine să spunem că un copil e agitat, deși s-ar putea să nu fie întotdeauna așa, că un altul e cuminte, deși este absolut normal și nu poate să fie tot timpul cuminte, că unul dintre frați este artistul sau sensibilul, iar celălalt este inteligentul familiei. Încet, încet fixăm copiii în imagini, le atribuim roluri, așa cum i-am îmbrăca. Dar, așa cum hainele nu sunt potrivite pentru orice anotimp și orice temperatură (nu mai vorbesc de faptul că rămân mici când copiii cresc), nici rolurile nu au cum să acopere toată varietatea comportamentală într-o manieră corectă. Și totuși copilul se trezește, cu timpul, încorsetat în roluri din care e greu să iasă.

Odată intrat într-un rol, ceilalți se așteaptă să te comporți în consecință și, în plus, cu timpul, începi să crezi în ceea ce se spune despre tine, adică te identifici cu rolul. Deși pentru adulți e aparent mai confortabil să introducă categorii în structurarea realității, pentru copii identificarea cu rolul blochează dezvoltarea pe multiple dimensiuni. Cum ar putea artistul familiei să-și imagineze că i-ar plăcea matematica, sau fizica, de vreme ce acestea reclamă abilități care nu se subsumează rolului pe care îl joacă? Cum ar putea adolescenta ”dură” să-și arate partea sensibilă fără să fie ridicolă în ochii celorlalți sau disonantă în forul interior?

Noi ne structurăm personalitatea în interacțiunea cu ceilalți, dar etichetarea, fixarea într-unul sau altul dintre roluri nu este modalitatea cea mai fericită de ne dezvolta cât mai în consonanță cu potențialul nostru. Categorisirile trebuie lăsate copiilor. Noi putem păstra o oglindire cât mai nuanțată a realității, descriind ce fac copiii și apreciind punctual rezultatele eforturilor lor, astfel încât aceștia să extragă cele mai bune și corecte imagini despre ei înșiși. Dacă un copil desenează bine, nu e musai să fie considerat talentatul familiei. Dacă altui copil îi place să rezolve probleme la matematică, nu trebuie să fie matematicianul familiei, că poate, cine știe, o să-i placă și literatura mai târziu și ar fi păcat ca rolul de matematician să nu-l lase să se dezvolte și în acest domeniu.

S-ar putea ca, prin ceea ce susțin, să pară că vin în contradicție cu ideea educativă de-a identifica aptitudinile fiecărui copil. Eu susțin însă să nu ne grăbim, să lăsăm copiii să trăiască, să experimenteze, să descopere, să fie spontani și creativi fără a-i introduce în roluri rigide. Numai astfel vor avea șansa să-și descopere cât mai multe aptitudini.

 

 

Noneducația îmbrăcată cu haine educative


fraze noneducativeÎn educația copiilor folosim uneori fraze care sunt complet noneducative. Unele vin parcă din noi, din adâncurile noastre, unde au fost implantate de părinții, bunicii, profesorii noștri. Le utilizăm de multe ori automat, când nu mai știm ce să spunem, fără a fi pe deplin conștienți de impactul lor negativ asupra copiilor. Voi enumera câteva dintre acestea în continuare și voi căuta să găsesc câte un înlocuitor mai sănătos pentru fiecare. Nu înseamnă însă că este singura variantă posibilă. Vă invit să vă folosiți creativitatea și să găsiți și alte fraze mai sănătoase din punct de vedere educativ care să le înlocuiască pe cele noneducative.

Principiile după care m-am ghidat în elaborarea frazelor recomandabile sunt cele ale unei educații autentice: respectul față de copil; acceptarea sentimentelor și gândurilor copilului; sentimentele se acceptă, comportamentul indezirabil trebuie modificat; punerea copilului în situații de a alege și a-și asuma responsabilitatea; reflectarea corectă a comportamentului copilului.

Fraze noneducative De ce? Fraze educative De ce?
Dacă nu înveți, o să ajungi măturător! Induce ideea de incompetență; devalorizează o profesie; nu are efect motivant. Ceea ce înveți, o să-ți folosească în viață. Se corelează pozitiv cunoștințele acumulate cu ideea de reușită în viață, de unde efectul ei motivant.
Eu te-am făcut, eu te omor! Frază abuzivă, care induce ideea falsă că părintele este proprietarul copilului. Realitatea este că părintele are responsabilitatea creșterii copilului, nu drepturi abuzive asupra lui. Este responsabilitatea mea de părinte să… Aduce în discuție responsabilitățile reale ale părinților.
Eu știu mai bine, că sunt părintele tău (că sunt mai în vârstă)! Părinții nu știu întotdeauna mai bine decât copiii lor. Ei pot oferi alternative, pot povesti despre experiența lor de viață, dar nu trebuie să impună soluții care e posibil să nu se potrivească cu situațiile pe care le traversează copilul. În situația asta, eu văd lucrurile astfel: … .Poate punctul meu de vedere te va ajuta în problema cu care te confrunți. Părintele oferă o altă perspectivă, dar nu impune o soluție.
Când ți-oi arde una, o să vezi tu! Induce frica. Nu are nici o conotație educativă. Mă deranjează comportamentul tău. Părintele (educatorul) își exprimă nemulțumirea punctual.
Pune-te cu burta pe carte, ca să ajungi cineva! Frază de lemn, care pare că spune multe, dar nu comunică de fapt nimic. E important să înveți sistematic, să ai deprinderi de muncă intelectuală independentă, să-ți formezi un stil de învățare, etc. Fraze nuanțate, ce oferă indicatori educativi.
Nu mă contrazici tu pe mine! Induce ideea unei autorități abuzive. Nu-mi place cînd mă contrazici, însă e dreptul tău să ai propria opinie. Adultul își exprimă nemulțunirea, dar respectă dreptul copilului de a avea propria opinie.
Mănâncă tot, ca să te faci mare! Copilul este condiționat să mănânce în funcție de preceptele adulților. Utilizată pe termen lung, copilul pierde contactul cu propria senzație de sațietate. Mănâncă cât poți. Copilului i se dă posibilitatea să fie în contact cu nevoia lui de hrană și să știe când îi e foame și cât e nevoie să mănânce.
Dacă nu ești cuminte, te ia bau-bau, îți taie popa limba, îți face doamna doctor injecție! Amenințări care induc frici diverse. Copilul nu înțelege de ce ar trebui să se comporte într-un fel anume. Nu ai voie să vorbești urât, pentru că nimănui nu-i place să i se vorbească nepoliticos. Frază care punctează ce nu este bine, argumentat.
Leneșule, prostule, mămăligă, mână stângă etc.! Etichete devalorizante, cu impact negativ asupra încrederii în sine și a dezvoltării unor aptitudini specifice. Nu te-ai străduit suficient.E nevoie să studiezi mai mult.

Dacă ai exersa mai mult, … .

Fraze care reflectă realitatea copilului și-i oferă și modalități de remediere.
Taci din gură când vorbesc eu! Este percepută latura abuzivă a adultului. Vreau să mă lași să termin ce am de spus și apoi o să vorbești tu. Copilul devine conștient de o regulă civilizată de comunicare.
Brânză bună în burduf de oaie. Sintagmă devalorizantă, ironică, agresivă. Poți mai mult, dar e nevoie să: … . Se stimulează potențialul copilului, fără a-l jigni.
Ești un copil rău. Etichetare negativă, scade încrederea în sine a copilului. Nu e bine cum te comporți. Facem distincția dintre comportament și personalitatea copilului.
Dacă nu vii acum, te las aici. Creează sentimentul de abandon copilului. Mai stăm 5 minute și apoi vom pleca. Copilul se obișnuiește cu ideea plecării și va fi mai compliant.
M-am sacrificat pentru tine! Induce sentimentul de vinovăție și, pe termen lung, se deteriorează relația cu adultul. Copilul se simte presat, manipulat  emoțional chiar să intre în tiparele cerute de adult. Este responsabilitatea mea de părinte să… A fi părinte este o responsabilitate, iar nu un sacrificiu (am întâlnit tineri care vedeau rolul de părinte din perspectiva sacrificiului și nici nu bănuiau imensele satisfacții asociate acestui rol, pentru că fuseseră ”educați” în spiritul acesta).
Mi-ai mâncat sufletul! Induce în copil sentimentul de neputință, de victimizare al părintelui. Trezește sentimente de vinovăție și abandon în copil. Mă superi atunci când… Copilul înțelege punctual ce nu-i convine părintelui, fără a-i fi afectată imaginea sa despre sine.

Ar mai fi de spus multe fraze noneducative, nu-i așa?! Identificați-le și schimbați-le! Pentru o educație autentică!

Educația cu palma. Ce mesaj transmitem copilului?


educatia cu palmaEram într-un parc. Un copil (cam de 3 ani) se supără și-l împinge de câteva ori pe un altul, puțin mai mic. Fără ca acesta să-i facă ceva anume, doar pentru că se apropia de spațiul său.

Privesc pentru a identifica de unde a învățat să lovească și soluția apare. Mama primului, nervoasă foc de ceea ce a făcut copilul ei, vine și – fără a spune nimic – îi dă două palme acestuia. Intenția ei era – binențeles – să-l învețe să nu mai lovească copiii. Care credeți însă că este mesajul pe care l-a transmis copilului său? Sunt două situații de analizat aici:

  1. copilul sesizează că mama este supărată, dar nu face legătura cu incidentul anterior și înțelege ceva de genul: ”când ești supărat, nu se știe din ce motiv, poți să-i lovești pe cei mai mici decât tine” sau ”mama m-a lovit pentru că sunt un copil rău” (nu-și spune, ca un adult, ”nu știu de ce m-a lovit mama, nu avea dreptate să facă ceea ce a făcut!”);
  2. copilul sesizează că mama este supărată și face corelația dintre supărarea ei și ceea ce a făcut anterior și înțelege: ”când te supără cineva, lovește-l, mai ales dacă e mai mic decât tine”.

Deci, mama, prin comportamentul ei, nu a făcut decât să întărească mesajul transmis, cu siguranță și altă dată, în alte ocazii, cu alte palme. Reacția copilului a fost deci reafirmată. Palmele primite l-au învățat că bătaia este soluția princeps în situația în care cineva te enervează și, în plus, au pus o cărămidă la fundamentul imaginii negative de sine, aceea de copil rău, care, ați ghicit, îi lovește pe ceilalți.

Haideți să devenim conștienți de ceea ce comunicăm cu adevărat copiilor noștri, dincolo de ceea ce dorim să transmitem!

Fiecare dintre noi este unic


originalDin punct de vedere genetic (excepție fac gemenii univitelini).

Din punct de vedere al influențelor de mediu cu care se confruntă (chiar dacă sunt mai mulți frați într-o familie, părinții vor avea cerințe diferite de la aceștia și fiecare copil va asimila mediul familial prin propria grilă).

Din punct de vedere al influențelor educaționale la care e supus.

Din punct de vedere al experiențelor de viață pe care le parcurge.

Din punct de vedere al capacității de raportare la ceea ce i se întâmplă.

Deci, există foarte multă diversitate în lumea umană. Aproximativ 7 miliarde de unici. Care ar fi consecințele pentru fiecare dintre noi?

În primul rând, important este să conștientizăm că suntem unici și apoi să ne descoperim propria unicitate, propria constelație de trăsături de personalitate, nevoi, idealuri, valori, motivații. Aceasta nu este întotdeauna ușor pentru că, pe traseul dezvoltării noastre, ceilalți își lasă o amprentă foarte puternică asupra noastră prin constrângeri, etichetări, prescripții, condiționări. Este totuși posibil!

În al doilea rând, comparația cu ceilalți poate fi înlocuită cu centrarea pe sine pentru a genera mai multă satisfacție în viață. Dacă am o imagine cât de cât corectă despre ceea ce sunt, pot să ofer lumii o imagine mai autentică despre mine. Când merg la job, pot să încerc să-mi pun amprenta asupra a ceea ce fac și prin ceea ce am eu special, unic. Când interacționez cu partenerul de cuplu, pot să-mi exprim gândurile și emoțiile (sunt unice!).

În al treilea rînd, dar nu în ultimul, ar trebui să mă bucur de unicitatea mea și utilitatea pe care o aduce ea lumii. Pentru că nimic în Univers nu este inutil, iar – dacă exist, e nevoie de mine. Așa cum sunt.

Succes în procesul descoperirii de sine!

Educația oscilantă și identitatea de sine


osilatiiSunt părinți care au constant o atitudine oscilantă față de propriii copii. Cînd oscilația îmbracă două extreme, anume critica excesivă/laudă excesivă, nerealistă, efectele în planul formării imaginii de sine și identității de sine pot fi foarte negative. Copilul confruntat atît cu două etichete total opuse: incapabil și geniu, dar și cu două atitudini contrarii față de propriul comportament, căci fie i se permite prea mult, fie nu i se permite nimic, își va forma o imagine de sine foarte difuză, oscilând între Dumnezeu și nimic, între geniu și nătâng. Acest copil are o identitate fără limite clare, e ca și cum ar fi un recipient fără pereți. Prin urmare, va avea atât dificultăți emoționale, căci emoțiile se nasc prin raportare la niște nevoi clar circumscrise, cât și de învățare pentru că se consideră prea deștept să învețe de la alții, dar și prea prost ca să se descurce singur. Acest copil poate experimenta frecvent situații de blocaj: emoțional, cognitiv, volitiv-acțional.

Odată devenit adult va avea nevoie, pentru adaptarea la tot ceea ce înseamnă viață matură și responsabilă, de un efort de conștientizare a propriei persoane pentru reconstrucția identității de sine în niște limite mai clare și, implicit, mai sănătoase.

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.