”Arătatul” copiilor


album foto inchisCând un copil se naşte, cunoscuţii cer cu insistenţă să vadă fotografii cu acesta. De multe ori, cei cărora li se nasc copii simt nevoia să le arate fotografii celorlalţi. Şi povestea aceasta se repetă până mai târziu, probabil până când copiii devin suficient de mari încât să aibă un cuvânt de spus în faţa părinţilor.

Mie acest obicei nu-mi place. Copilul nu e un obiect, ci o persoană pe care se cuvine să o cunoşti sau să faci cunoştinţă cu ea dacă dorinţa este reciprocă. Dacă nu, nu! Evident, ar fi de aşteptat nişte ani! Şi ce să facem, să ne ascundem copiii?!, pot spune unii… Nu, dar nici să-i expunem ca pe nişte produse! De admirat, de judecat, de valorizat, de comparat, de evaluat!

De ce îşi arată părinţii copiii?! Şi fără să-i întrebe, evident! Adică fără să aştepte vârsta la care ei ar putea da un răspuns în cunoştinţă de cauză! Ar fi mai multe motive: ca să li se spună ce drăguţi şi minunaţi sunt (probabil că mulţi părinţi au nevoie de acest tip de confirmare, datorită propriilor insecurităţi, de cele mai multe ori), ca să răspundă presiunii sociale (care e puternică, cel puţin pentru nou născuţi), ca să-şi justifice valoarea existenţei, ca să fie susţinuţi emoţional şi valorizaţi! Dacă excludem conformismul la normă, cei mai mulţi părinţi care au o nevoie constantă de a-şi arăta copiii au nevoie ei înşişi de valorizare. Şi o cer inconştient şi prin arătatul copiilor.

De ce unii sunt disperaţi să vadă copiii altora?! Ca să judece de cele mai multe ori! E frumos, e urât, e drăgălaş, seamănă cu unul sau altul! Apoi, mai e ideea de-a ne uita în curtea vecinului! Ce mai are, cum îi mai e, câţi copii sunt şi cum arată! Mai facem o comparaţie, mai bârfim puţin, viaţa pare mai bogată (chiar dacă introducem şi copiii cunoscuţilor la numărătoare!).

Totuşi, aş fi nedreaptă dacă nu aş lua în calcul şi emoţia pe care copiii mici o transmit, ca reprezentanţi puri ai elanului vital! Ca simboluri ale vieţii care a existat atât înainte şi va fi şi după fiecare dintre noi! Şi oamenii simt nevoia să spună aceasta, prin copiii lor, prin arătatul acestora: ”Uite, viaţa (mea) merge mai departe!” Şi ceilalţi, cărora li se arată se bucură şi ei: ”Ce bine, viaţa merge mai departe!” Cu toate acestea, copiii, ca fiinţe individuale, iar nu ca simboluri vitale, nu sunt luaţi prea mult în calcul atunci când sunt expuşi privirii celorlalţi. Şi fiecare privire din aceasta pătrunde într-un spaţiu pentru care copilul nu şi-a dat acordul.  Şi îi încalcă dreptul la intimitate. Pentru că nimeni nu s-a gândit că este o fiinţă care trebuie respectată şi a cărei părere ar trebui să conteze şi în această privinţă!

Când copilul e fixat într-un rol


roluri copiiNevoia de-a da sens, specifică ființei umane, ne face să integrăm în categorii și să acordăm semnificații evenimentelor, aspectelor de viață, persoanelor cu care interacționăm.

Uneori însă categorisirea este cam grăbită, ca în cazul copiilor. Din nevoia de-a structura, începem să spunem încă de la naștere că bebelușul seamănă cu mama sau cu tata, că are ochii bunicii și temperamentul mătușii. Mai târziu comportamentele copiilor vor avea parte și ele de categorii. Ne vine să spunem că un copil e agitat, deși s-ar putea să nu fie întotdeauna așa, că un altul e cuminte, deși este absolut normal și nu poate să fie tot timpul cuminte, că unul dintre frați este artistul sau sensibilul, iar celălalt este inteligentul familiei. Încet, încet fixăm copiii în imagini, le atribuim roluri, așa cum i-am îmbrăca. Dar, așa cum hainele nu sunt potrivite pentru orice anotimp și orice temperatură (nu mai vorbesc de faptul că rămân mici când copiii cresc), nici rolurile nu au cum să acopere toată varietatea comportamentală într-o manieră corectă. Și totuși copilul se trezește, cu timpul, încorsetat în roluri din care e greu să iasă.

Odată intrat într-un rol, ceilalți se așteaptă să te comporți în consecință și, în plus, cu timpul, începi să crezi în ceea ce se spune despre tine, adică te identifici cu rolul. Deși pentru adulți e aparent mai confortabil să introducă categorii în structurarea realității, pentru copii identificarea cu rolul blochează dezvoltarea pe multiple dimensiuni. Cum ar putea artistul familiei să-și imagineze că i-ar plăcea matematica, sau fizica, de vreme ce acestea reclamă abilități care nu se subsumează rolului pe care îl joacă? Cum ar putea adolescenta ”dură” să-și arate partea sensibilă fără să fie ridicolă în ochii celorlalți sau disonantă în forul interior?

Noi ne structurăm personalitatea în interacțiunea cu ceilalți, dar etichetarea, fixarea într-unul sau altul dintre roluri nu este modalitatea cea mai fericită de ne dezvolta cât mai în consonanță cu potențialul nostru. Categorisirile trebuie lăsate copiilor. Noi putem păstra o oglindire cât mai nuanțată a realității, descriind ce fac copiii și apreciind punctual rezultatele eforturilor lor, astfel încât aceștia să extragă cele mai bune și corecte imagini despre ei înșiși. Dacă un copil desenează bine, nu e musai să fie considerat talentatul familiei. Dacă altui copil îi place să rezolve probleme la matematică, nu trebuie să fie matematicianul familiei, că poate, cine știe, o să-i placă și literatura mai târziu și ar fi păcat ca rolul de matematician să nu-l lase să se dezvolte și în acest domeniu.

S-ar putea ca, prin ceea ce susțin, să pară că vin în contradicție cu ideea educativă de-a identifica aptitudinile fiecărui copil. Eu susțin însă să nu ne grăbim, să lăsăm copiii să trăiască, să experimenteze, să descopere, să fie spontani și creativi fără a-i introduce în roluri rigide. Numai astfel vor avea șansa să-și descopere cât mai multe aptitudini.

 

 

Conexiuni


conexiune mama copilO mamă nu poate să fie cu adevărat conectată cu copilul ei dacă nu se conectează cu tatăl copilului, adică cu bărbatul ei, pentru că o femeie devine mamă doar prin întâlnirea cu un bărbat.

O femeie nu poate să se conecteze cu un bărbat dacă ea nu e conectată la rândul ei cu energia ei feminină, care vine de la mama ei.

Pentru ca o mamă să poată să fie cu adevărat mamă pentru copilul ei e nevoie să fie conectată cu mama ei, așa cum e aceasta în realitate.