Cum ajutăm copiii să-şi gestioneze emoţiile?


copil furiosUn copil va dobândi capacitatea de a-şi gestiona singur emoţiile, sentimentele şi reacţiile comportamentale dacă a avut posibilitatea să interacţioneze cu un adult conţinător, adică atent, empatic şi suportiv.

Când copilul ţipă iar părintele ţipă şi el la rândul lui la copil ca să se oprească, adultul nu-i oferă copilului un model pentru a se descurca cu emoţia care a condus la ţipat, ci îi arată că nici el nu prea se pricepe să-şi gestioneze starea.

Când un copil plânge iar părintele, nesuportând contactul cu durerea acestuia şi neputând-o conţine, îi spune să tacă invocând varii motive (că nu s-a întâmplat nimic, că nu e grav, că-şi face rău etc.), acesta îi arată de fapt copilului ce dificil îi este să-şi regleze contactul cu propria durere.

Dacă părintele se enervează ca reacţie la enervarea copilului şi are comportamente inadecvate şi disproporţionate (îi vorbeşte urât, îl jigneşte, îl bruschează etc.), nu face decât să-i transmită acestuia următorul mesaj: ”Nu pot să-mi controlez furia!”.

Copilul va putea să fie în contact cu emoţiile sale şi va putea să aibă reacţii adecvate sub imperiul lor dacă părintele a putut să empatizeze cu el în acele stări, să-l înţeleagă şi chiar să-l aline. Astfel, dacă copilul este într-o stare emoţională intensă şi plânge, ţipă, este furios, adultul, chiar dacă are şi el trăirile emoţionale proprii, uneori ca reacţie la cele ale copilului este necesar să şi le stăpânească şi să fie suportiv cu copilul. A-i spune copilului, în acele momente: ”Înţeleg că eşti supărat, trist, furios şi sunt alături de tine” şi a putea să rămâi în contact cu acesta până se linişteşte reprezintă cel mai bun ajutor dat acestuia în drumul său pentru dobîndirea capacităţii de a-şi gestiona emoţiile şi sentimentele.

Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001