Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Advertisements

Educaţia, între libertate şi constrângere


educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

Cum să gestionăm comportamentele problematice ale copiilor


comportam problemMetodele utilizate cel mai frecvent pentru managementul comportamentelor problematice, acasă sau la şcoală, conform Bogdana Bursuc şi Alina Popescu (2007) sunt: întărirea, întărirea diferenţiată, extincţia, consecinţele logice şi naturale.

1. Întărirea: încurajarea comportamentelor dezirabile. Uneori însă întărim pozitiv, fără să vrem, comportamente nedorite: cumpărăm jucăria pentru care copilul face o criză de plâns în magazin… şi acelaşi comportament apare şi data următoare când intrăm în magazinul cu jucării.

Reguli de folosire a întăririlor pozitive:

  • Întărirea se aplică de fiecare dată când apare comportamentul, măcar în etapa de învăţare (când copilul achiziţionează un nou comportament).
  • Întăriri este prin raportare la un comportament ţintă. Întăririle sunt contingente cu comportamentul pentru care sunt oferite – copilului i se explică pentru ce primeşte întărirea şi i se oferă doar după ce a făcut comportamentul (nu înainte de a face comportamentul sau în alte condiţii independente de comportament).
  • Întăririle se oferă imediat – la 3-5 secunde după ce comportamentul a apărut, pentru a fi eficiente. O pauză mai mare de 30 de secunde le face nefolositoare, le scade foarte mult eficienţa.
  • Se utilizează o gamă largă de întăriri: laude, diverse beneficii. Dacă o întărire este folosită prea mult apare saţietatea. Un stimul (activitate, obiect) îşi pierde valoarea de întărire dacă copilul a avut acces substanţial sau a primit deja o cantitate substanţială din acel stimul. Exemplu: Un film pe care tocmai l-am văzut sau pe care l-am văzut de mai multe ori îşi pierde valoarea de întărire pentru noi, chiar dacă este filmul nostru preferat. Analog, mersul cu bicicleta îşi va pierde valoarea de întărire dacă i s-a oferit copilului succesiv această întărire, deoarece apare efectul de saţietate.
  • Să ne asigurăm că copilul/elevul nu obţine întăririle şi prin alte comportamente decât cele pe care le vizăm noi. Dacă copilul/elevul are acces la întărirea pe care noi o oferim şi prin alte comportamente decât cel vizat de noi, atunci efectul ei asupra comportamentului poate scădea.

2. Extincţia. Metoda extincţiei porneşte de la principiul că, dacă am identificat ce întărire menţine un comportament, lipsa acesteia va avea ca rezultat diminuarea sau stoparea comportamentului. Extincţia constă deci în retragerea întăririlor care menţin comportamentul problematic.

De exemplu: când copilul primeşte atenţie atunci când nu se comportă frumos, retragerea atenţiei va fi urmată de modificarea comportamentului. Crizele din magazinele de jucării sunt de multe ori o consecinţă a faptului că părinţii cumpără jucăriile cerute în urma  acestora. A nu mai cumpăra jucăria pentru cumpărarea căreia a apărut criza de plâns conduce în timp la o diminuare a crizelor.

Paşii necesari când folosim extincţia:

  • Înainte de folosirea acestei metode, identificăm întărirea care menţine comportamentul. Este foarte important ca acest prim pas să fie realizat foarte specific: ce comportamente fac cei din jurul copilului imediat după sau chiar în timp ce apare comportamentul problematic şi îl menţin. De exemplu: de fiecare dată când un elev spune cuvinte indecente, învăţătorul opreşte lecţia, se uită la elev, se încruntă, îi spune să înceteze, repetă instrucţiunile etc. Ceilalţi colegi râd, se înghiontesc, se uită la elevul respectiv etc. Toate aceste comportamente oferă atenţia pe care o caută elevul, iar comportamentul lui se va repeta pentru a obţine acelaşi efect.
  • Eliminarea întăririi de fiecare dată când apare comportamentul problematic. Odată ce ştim ce comportamente proprii reprezintă întăriri pentru acel comportament, în acel context, este important să ne reţinem în a le mai face atunci când copilul face comportamentul problematic.
  • Întărirea comportamentului alternativ (vezi întărirea diferenţiată). Este important să oferim întărirea de care are nevoie copilul dar în alte situaţii – adică atunci când face comportamente dorite, astfel încât copilul să înveţe mesajul că doar atunci poate obţine beneficiile de care are nevoie.

3. Întărirea diferenţiată. Întărirea diferenţiată este o metodă de management comportamental folosită pentru a creşte frecvenţa comportamentelor dezirabile şi pentru a reduce frecvenţa comportamentelor nedezirabile. Comportamentul dorit este întărit de fiecare dată când el apare. Întărirea sistematică creşte probabilitatea ca respectivul comportament să apară în viitor. În acelaşi timp orice comportament nedorit care interferează cu comportamentul dorit nu este întărit. Lipsa acordării întăririlor scade probabilitatea apariţiei viitoare a comportamentului nedorit. Această metodă combină acordarea întăririlor (pentru comportamentul dorit) cu retragerea întăririlor sau extincţia (pentru comportamentele nedorite). De aceea poartă denumirea de întărire diferenţiată.

Pentru consecinţele logice sau naturale vezi articolul ”O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele logice şi naturale”.

 
Bibliografie:
Bogdana, Bursuc, Alina, Popescu, Managementul clasei: Ghid pentru profesori şi învăţători, Buzău, Alpha MDN, 2007
Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009

Recunoştinţa eliberatoare


multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Retragem avantaje, nu satisfacerea nevoilor


reguliÎn educaţia copiilor fixăm reguli. Pentru ca acestea să fie respectate introducem consecinţele. Ideal este ca ele să fie naturale, adică rezultate din desfăşurarea firească a faptelor sau logice, derivate raţional din nerespectarea regulilor. Dacă copilul nu vrea să se îmbrace gros şi afară e frig, va suporta consecinţa naturală a comportamentului său, adică îi va fi frig (ca o completare, în această situaţie e bine să-i dăm şi o haină mai groasă în rucsăcel şi să şi-o pună când va avea nevoie). Astfel, nu va fi nevoie să introducem alte consecinţe, suplimentare pentru a-l învăţa pe copil să se îmbrace adecvat. Dacă copilul are un comportament distructiv cu obiectele şi regula este ca acestea să nu fie stricate, atunci consecinţa logică este să nu-l mai lăsăm să le folosească până la revizuirea conduitei.

Uneori însă un comportament indezirabil nu poate fi corectat prin consecinţe naturale şi nici cele logice nu sunt uşor de identificat. În această situaţie, ideal ar fi să folosim alte modalităţi pentru a-l ajuta pe copil să conştientizeze comportamentul corect. Realist însă, de multe ori introducem alte consecinţe. Cele indicate, în ordinea efectului lor, sunt retragerea avantajelor. Nu se retrag, nu se împiedică realizarea unor nevoi. Sunt excluse condiţionări de genul:

  • dacă te comporţi …., atunci nu mai primeşti de mâncare
  • dacă te comporţi …., atunci nu mai ieşim afară să te joci
  • dacă te comporţi …., atunci nu îţi mai dau să bei apă
  • dacă te comporţi …., atunci nu te mai iubesc.

Toate condiţionările mai sus-menţionate sunt total contraindicate pentru că satisfacerea nevoilor (de hrană, de apă, de joacă, de dragoste etc.) este absolut necesară pentru o creştere şi dezvoltare armonioase. Ori, când îi interzicem copilului satisfacerea nevoilor, practic îl abuzăm, interferând cu dezvoltarea lui sănătoasă. De asemenea, sunt contraindicate consecinţele care sunt corelate cu formarea unor aspecte importante ale personalităţii: abilităţi, deprinderi, trăsături de caracter. De exemplu, nu alegem o consecinţă de genul ”nu te mai duc la antrenament”, pentru că-l ajutăm să se deresponsabilizeze. În aceeaşi categorie intră şi alegerea unei activităţi care e nevoie să fie asociată cu aspecte pozitive: nu vom spune aşadar, dacă nu respecţi regula, vei aspira în camera ta. Aspiratul, dusul gunoiului, strângerea jucăriilor, ştergerea prafului sunt activităţi pentru care copilul trebuie responsabilizat gradual, corespunzător vârstei lui.

Pentru nerespectarea regulilor, pot fi retrase avantaje (care oricum, din start, trebuie furnizate echilibrat): desenele animate, jocul la calculator, uitatul la televizor etc.

În final, este bine de ştiut că nu trebuie să pedepsim ca o consecinţă a nerespectării unei reguli. Închei cu un citat surprins în dialogul dintre un părinte ”grijuliu” şi o d-na învăţătoare:

Învăţătoarea: ”Nu i-am pedespit!”

Părintele: ”Ba trebuie, altfel nu se poate!”

Eu: ”Cu siguranţă se poate!”

P.S. Dacă eşti un părinte ”grijuliu” vezi, te rog, şi articolele ”În loc să pedepsim copiii, mai bine rezolvăm problemele împreună” şi ”O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele naturale şi logice”.

O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!


recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Pixul/rujul


pixrujul

Îmi notam ceva pe o foaie de hârtie în timp ce eram cu fetiţa mea în parc. În faţa mea, o fetiţă mică-mititică (avea cel mult un an şi un pic), cu ochi zglobii-inteligenţi, se îndrepta spre mine, fixându-mă cu privirea. S-a apropiat şi a întins mânuţa ca şi cum mi-ar arăta ceva. Aşa am tradus semnificaţia gestului ei. Dar nu, ea îmi cerea ceva. Voia creionul cu care scriam eu. Am fost atentă la reacţiile părinţilor ei care o urmăreau îndeaproape şi, nesesizând vreo interdicţie în această direcţie, i l-am întins. L-a luat cu mare plăcere şi a vrut să scrie şi ea. Numai că ţinea creionul invers şi pe foaie nu rămânea nici o urmă. Am vrut s-o ajut să scrie, explicându-i că e nevoie să ţină creionul altfel, doar că era prea fascinată de el ca să slăbească strânsoarea pentru a-l poziţiona corect. A mai făcut câteva încercări nereuşite şi apoi, spăşită, mi l-a întins. Moment în care mama i-a spus, spre marea mea surprindere: ”Aş fi preferat să alegi un ruj ceva, nu un pix!”. M-a surprins şi surprinderea mea şi am încercat să mi-o explic. Pentru mine pixul, creionul, ca simboluri, sunt importante. De asemenea şi pentru mulţi părinţi cu care am interacţionat sau doar i-am auzit vorbind. Discutând despre grădiniţe, şcoli, facultăţi aceştia se declarau adepţii unei educaţii de calitate. Pănă la această mămică nu am asistat la o directivă atât de clară pro-ruj şi contra pix. Şi la o vârstă atât de mică!

M-am gândit într-o fracţiune de secundă dacă să zic ceva. Am ales să nu, pentru că, pe de o parte, nu mi s-a adresat mie şi, pe de altă parte, nu cred că ar fi avut vreun efect asupra ei (oricum, nu unul pozitiv) replica mea. În aceeaşi ordine de idei, consider că valorile pe care părinţii vor să le transmită copiilor sunt responsabilitatea acestora.

Nu m-am putut opri însă să mă gândesc ce o face pe o mamă să-i spună ceva de genul acesta fiicei ei de nici un an jumătate. Să vedem:

  • Rujul = imagine. Trăim într-o societate a imaginii într-adevăr, iar uneori imaginea e tot ce luăm în calcul. Mâncăm legume şi fructe ”imagini”, vedem personaje ”imagini” la televizor, publicitatea ne învaţă tot mai mult că imaginea contează. Însă imaginea fără esenţă cred (sau sper eu) că nu are viaţă lungă. Ce poate face o fată/femeie doar imagine în afară de-a găsi pe cineva care s-o întreţină?! Chiar şi în profesiile unde imaginea contează, nu supravieţuieşti mult dacă nu dispui şi de ceva abilităţi!
  • Pixul= şcoală, cunoaştere, intelectuali. Ce există în conştientul nostru colectiv legat de acestea, adică ce gândesc cei mai mulţi dintre noi despre aspectele enumerate? Recunoasc că nu ştiu, adică nu am citit în ultima vreme rezultatele unor cercetări psihosociologice legate de valorile poporului român (nu ştiu nici dacă s-a realizat vreo cercetare de genul acesta în ultima perioada). Aleg să nu iau ca reper ceea ce se întâmplă prin presă, pentru că acolo găsim mai ales valorile care se doresc a fi formate acestui popor. Poate chiar s-a şi reuşit. Nu ştiu.

Ce e sănătos să le transmitem copiilor? Cred că nu putem evita imaginea, dar de ea trebuie să ne ocupăm după ce i-am susţinut să construiască ceva valoros în interiorul lor.

P.S. Dvs. ce valoare transmiteţi copiilor? Pixul sau rujul? Sau ambele?

Scrisoare deschisă către toate mamele care consideră că se sacrifică pentru copiii lor


scrisoare deschisăDragă mamă, care crezi că te-ai sacrificat şi te sacrifici în continuare pentru copilul tău, aş vrea să-ţi răspunzi sincer la următoarele întrebări:

  • Ce te-a determinat să-ţi doreşti un copil?
  • Ce te-a făcut să aduci pe lume o nouă viaţă?
  • În momentul când tu (şi partenerul tău probabil) v-aţi decis să aveţi un copil, v-aţi spus ceva de genul: ”Hai să ne sacrificăm şi să facem un copil?!”
  • Te-ai gândit vreodată, înainte de-a fi mamă, ce presupune aceasta? Care sunt responsabilităţile asociate creşterii unei noi vieţi?
  • Ţi-ai imaginat oare, înainte de-a-ţi dori un copil, că viaţa ta se va desfăşura la fel după aceea?!
  • Te-ai gândit dacă ai capacitatea şi disponibilitatea necesare creşterii şi dezvoltării unui copil? Dacă ai depăşit stadiul egocentrismului infantil pentru a putea să-ţi asumi această miraculoasă misiune? Sau copilul era ceva făcut pentru satisfacerea nevoilor proprii?! Iar când acesta a început să dea semne de independenţă şi nu s-a mai mulat perfect pe ce vrei tu, ai ieşit la înaintare cu şantajul sacrificiului de sine?!

Acum câţiva ani, dragă mamă ”sacrificată”, eram terapeutul unui grup de terapie (vreo 10 femei făceau parte din grup). Câteva aveau mame care le vorbiseră constant, le ameninţaseră, le şantajeaseră cu ideea sacrificului. Iar una dintre acestea a zis la un moment dat ceva, ce mi-a rămas întipărit în minte peste ani: ”Aici în acest grup sunt şi femei mame. Le rog să-mi spună dacă există ceva frumos în a da viaţă şi a creşte un copil, pentru că, pornind de la ceea ce am auzit de la mama, eu am rămas cu impresia că un copil presupune doar sacrificii, dezavantaje, probleme”. Atunci mamele din grup au început să vorbească: frumos, sincer, autentic. Cea care solicitase părerea lor asculta (avea deja lacrimi în ochi) şi nu-i venea să creadă. La finalul discuţiei a zis: ”N-am bănuit niciodată că a fi mamă poate fi ceva atât de frumos!”.

Vezi, dragă mamă ”sacrificată”, ce imagine poţi crea în sufletul copilului tău! Şi e oare una adevărată?! Hai, fii sinceră! Eu una te bănuiesc de victimizare şi de faptul că profiţi de atribuţiile rolului de mamă pentru a acumula beneficii emoţionale şi a avea control pe viaţa copilului tău! Cred că te joci ”psihologic” şi nu vrei să recunoşti ce minunat e să creşti un copil. Pentru că a recunoaşte ar însemna, nu-i aşa, să-l descătuşezi pe copil de povara vinovăţiei create! Iar asta l-ar elibera. L-ar lăsa să se manifeste aşa cum îşi doreşte. Înfricoşătoare perspectivă pentru tine, nu-i aşa?!

Cei mai mulţi adulţi, dragă mamă, avem un serviciu (un job, cum se spune în prezent). Nu prea aud oameni care să spună: ”M-am sacrificat pentru serviciu.” De ce oare? Pentru că sunt conştienţi că un job presupune un schimb: dai ceva – timp, efort, cunoştinţe, abilităţi – pentru a primi altceva de care ai nevoie şi anume, banii. Când te-ai hotărât să ai un copil, te-ai gândit oare doar la beneficiile de-a fi mamă? Ai uitat de responsabilităţi?!

Dragă mamă, ţin să-ţi spun că nu eşti singură în această postură: mulţi părinţi se dau şi se simt sacrificaţi. Eu cred însă că n-au crescut suficient, pentru că astfel ar reacţiona mai matur. Iar o persoană matură îşi asumă consecinţele acţiunilor sale.

Motivele invocate pentru sacrificul personal sunt multiple, unele chiar hilare. Te rog să mă scuzi că uneori mă apucă râsul când le aud, dar cred că ai avea nevoie să devii mai creativă când te victimizezi. Astfel rişti să bufneşti chiar tu în râs când pui în scenă reprezentaţia sacrificiului. Tu n-ai râde dacă cineva ţi-ar spune: ”M-am sacrificat că te-am ţinut 9 luni în burtă?” sau ”M-am sacrificat că te-am alăptat?”?

Dragă mamă, cel mai rău simte ”sacrificiul” tău copilul pe care pretinzi că-l iubeşti. De fapt, sunt sigură că-l iubeşti. Dar cam infantil, pentru că te gândeşti doar la tine când spui în stânga şi-n dreapta ce sacrificată eşti tu!

Copilul unei mame ”sacrificate” are mai puţină încredere în sine, pentru că elanul personal al exprimării de sine îi e umbrit de multă vinovăţie, lui îi e teamă constant să se exprime, să fie el nu numai faţă de tine, mamă, dar şi faţă de toate figurile cu autoritate!

Copilul tău, mamă, va fi mai deprimat, iar uneori chiar depresiv. Îi va fi greu să trăiască şi să se bucure de viaţă. Cum ar putea să facă asta dacă licăririle lui de autonomie înseamnă suferinţa ta? Ar însemna că e un copil rău. Iar ca orice copil, preferă să fie bun cu părinţii săi, sacrificându-şi (da, el îşi sacrifică) bucuria de-a fi.

Am scris această scrisoare către tine, mamă care te crezi sacrificată, pentru că te întâlnesc frecvent, prin intermediul copiilor tăi, care-mi vizitează constant cabinetul. Îmi doresc, legat de tine, să-ţi faci timp să te gândeşti la bucuria de-a fi mamă, la binele (real) al copilului tău, la cât de binecuvântată eşti că ţi s-a dat această posibilitate. Ştii oare că sunt multe femei care nu pot avea copii?! (nu vreau să fiu rea, dar unele dintre ele au o mamă ca tine!). Aş mai vrea, de asemenea, să te plângi mai puţin şi să te bucuri mai mult! De viaţa ta în primul rând. Ca să te poţi bucura apoi şi de cea a copilului tău!

P.S. Rog mamele care simt că nu se sacrifică pentru copiii lor să spună câteva cuvinte, la comentarii, despre bucuria de-a fi mamă. Pentru toţi copiii care au crescut cu ideea că mamele lor s-au sacrificat pentru ei şi nu s-au bucurat deloc!

Enurezisul funcţional


enurezis 1Când copilul se scapă pe el (vorbim de urină), deşi ar trebui să se reţină, discutăm de enurezis funcţional (se numeşte ”funcţional”, în sensul că nu derivă dintr-o tulburare organică, ci este doar un aspect care ţine de funcţionarea sistemului urinar).

În termeni mai ştiinţifici, enurezisul presupune emisia repetată şi involuntară de urină de către copil, fie noaptea (mai frecvent), fie ziua.

Termenul de enurezis funcţional este indicat atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii:

  • este exclusă cauzalitatea organică: diabetul, epilepsia, infecţiile urinare etc.;
  • scăparea de urină nu este un eveniment izolat, ci se realizează un timp mai îndelungat;
  • copilul are o vârstă mai mare de 5 ani (când controlul sfincterian este de aşteptat);
  • copilul face pe el de cel puţin 2 ori pe lună, dacă are vârsta între 5 şi 6 ani;
  • copilul face pe el de cel puţin o dată pe lună, dacă are mai mult de 6 ani.

Enurezisul este de mai multe tipuri:

  • primar: când nu a fost precedat de o perioadă de continenţă de cel puţin un an;
  • secundar: când a fost precedat de o perioadă de continenţă de cel puţin un an;
  • nocturn: emisia se petrece în timpul somnului nocturn;
  • ziua: emisia are loc în stare de veghe, ziua.

Tulburarea este mai frecvantă la băieţi, iar evoluţia este, în majoritatea cazurilor, favorabilă, cei mai mulţi copii de acest gen devenind continenţi la adolescenţă (doar pentru 1% tulburarea se continuă şi la vârsta adultă).

Dintre factori predispozanţi pentru enurezis, enumerăm:

  • o musculatură insuficient dezvoltată a vezicii urinare;
  • somnul foarte profund al copilului care, din această cauză, nu poate simţi că vezica s-a umplut;
  • obiceiul de-a bea multe lichide înainte de somn;
  • antrenarea târzie a controlului sfincterian;
  • spitalizare între 2 şi 4 ani;
  • schimbări: de locuinţă, de şcoală, începutul grădiniţei sau al şcolii, naşterea unui frate;
  • conflicte în familie.

Eliminând cauzalitatea organică (anumite boli, întârzierile de dezvoltare a musculaturii implicate în continenţa urinară) şi comportamentul favorizant (consumul exagerat de lichide înainte de somn), vom rămâne cu cauzele psihice ale acestei tulburări. Când copilul se confruntă cu un stres foarte puternic, pentru care nu este suficient de pregătit, el poate face faţă situaţiei regresând din punct de vedere psihic, dar şi fizic, la o vârstă mai mică decît cea reală, pentru a beneficia de siguranţa asociată acesteia. De asemenea, această tulburare poate reprezenta un semnal de alarmă al copilului pentru părinţii săi, un semnal care să-i atenţioneze că ceva îl supără, îl deranjează profund. Ea mai poate apărea şi când copilul se confruntă succesiv cu situaţii constrângătoare urmate de unele foarte relaxante, ca atunci când se realizează trecerea dintr-un mediu rigid într-unul foarte lejer. Dincolo de generalizări însă, fiecare copil cu această tulburare are propriul său mesaj de comunicat anturajului şi, de aceea, este importamt să decodificăm mesajul ascuns în spatele simptomatologiei. Pentru a putea ajuta copilul să gestioneze mai adecvat problemele cu care se confruntă şi pe care a ales, inconştient, să le simbolizeze în acest fel.

Bibliografie:
American Psychiatric Association (2003) –Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.

Ataşamentul copilului şi intimitatea în relaţiile de cuplu


atasament copilAtaşamentul, ca relaţie emoţională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcţionează ca o bază de siguranţă şi securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi interşanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoţională pe care copilul o stabileşte cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi persoana care-l îngrijeşte (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viaţă, individul poate stabili alte legături emoţionale de acest tip şi cu alţi membri ai grupului social, dar că primul ataşament este edificator pentru siguranţa lui afectivă şi chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului” (Ana Muntean, 2006, p.195).

Calitatea ataşamentului depinde de interacţiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în care aceasta îl hrăneşte şi comunică emoţional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândeţea cu care mama îşi atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât şi în calitate de transmiţător de mesaje.

Ataşamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijeşte depinde atât de caracteristicile acesteia, dar şi de ale copilului. Un copil dificil îşi va recompensa mama mai puţin şi, ca urmare, aceasta va fi mai frustrată în relaţie cu el, şi implicit, mai puţin disponibilă şi mai frustrantă. Într-un ataşament securizant ambii parteneri se simt bine împreună şi îşi transmit mesaje de genul „Ce mamă bună am!” şi „Ce copil minunat am!”.

Construirea ataşamentului începe de la naştere şi devine activ în jurul vârsei de 6 luni. Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii îşi construiesc primul ataşament faţă de mamă, 8% faţă de tată şi 30% au un ataşament dublu (atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată). După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta ataşamente şi faţă de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost conceput iniţial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de ataşament (de obicei mama). Experimentul constă în observarea reacţiilor copilului la separarea de figura de ataşament, în condiţii, pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfăşoară experimentul, pe lângă jucăriile obişnuite, se află mama, copilul şi o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvenţe a 3 minute/fiecare, protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului şi a mamei, apoi plecarea mamei, întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine, întoarcerea mamei. În funcţie de reacţiile copilului au fost descrise iniţial 3 tipuri de ataşament, iar, ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

  1. tip A (ataşament evitant) – evită figura de ataşament, când aceasta se întoarce în cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;
  2. tip B (ataşament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de ataşament, fără ambivalenţă; contactul la distanţă (privirea) poate fi suficient;
  3. tip C (ataşament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în acelaşi timp, evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în braţe, cât şi atunci când este lăsat jos;
  4. tip D (ataşament confuz, dezorganizat) – domină confuzia şi depresia copilului.

Copiii cu ataşament securizant dezvoltă încredere în sine şi în ceilalţi; au o imagine de sine clară, cât şi despre raporturile bărbat/femeie; îşi exprimă şi îşi controlează bine emoţiile; sunt curioşi în raport cu mediul, faţă de care realizează o tranziţie firească, în raport cu vârsta, de la dependenţă la funcţionarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de ataşament se manifestă la grădiniţă prin timiditate, reţinere şi inhibiţie, iar cei cu ataşament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent, nemulţumit şi protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul ataşament are efecte de durată asupra multor aspecte psihice:

  1. Nevoia de siguranţă şi sentimentul de a fi protejat: un bun ataşament conduce la încredere în sine şi în ceilalţi.
  2. Organizarea sistemului de procesare a informaţiei: un bun ataşament determină o calitate superioară a interacţiunii cognitive a copilului cu mediul său de viaţă.
  3. Aptitudini de integrare socială: ataşamentul determină calitatea integrării sociale a individului. Un ataşament securizant îl face pe acesta să stabilească relaţii sociale pozitive, durabile şi mulţumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un ataşament securizant reprezintă o necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relaţii de cuplu profunde şi satisfăcătoare. Tipul de ataşament pe care copilul îl stabileşte cu persoana care îl îngrijeşte se păstrează şi se perpetuează în majoritatea relaţiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viaţă. „Dacă ataşamentul îi permite copilului construirea unei relaţii de încredere cu ceilalţi, el va şti să dea şi să primească într-o relaţie; dacă nu, el va rămâne în permanenţă incapabil să dea şi să primească în relaţiile cu ceilalţi” (Ana Muntean, 2006, p. 200).
  4. Construirea identităţii de sine.

Tipul de ataşament al copilului, stabilit după primele şase luni de viaţă, corelează statistic semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerenţă între tipul de ataşament stabilit la vârsta preşcolară şi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii, incluzând funcţionarea ca partener, ca părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii, prin experienţe pozitive, fericite, de afiliere sau de ataşament, de-a lungul întregii vieţi” (Ana Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelaţia dintre stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoşat şi evitant. Ataşamentul sigur al adultului derivă din cel cu acelaşi nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-ambivalent, iar stilurile înficoşat şi evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste stiluri de ataşament ale adultului au fost descrise de Bartolomew şi Horowitz (1991), aceştia construind şi un chestionar pentru identificarea lor. (Vezi articolul despre identificarea stilurilor de ataşament!)

Cindy Hazan şi Philip Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu. Ei au observat că interacţiunile dintre partenerii erotici şi cele dintre copil şi persoana care-l îngrijeşte au nişte aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună şi sunt anxioşi şi se simt singuri când unul dintre ei lipseşte. De asemenea, relaţiile romantice îi securizează pe oameni în faţa surprizelor neplăcute şi schimbărilor din viaţă. Similarităţi ca acestea i-au făcut pe cei doi autori să extindă teoria ataşamentului şi asupra relaţiilor de cuplu. Binenţeles, ei sunt de acord că relaţiile de cuplu diferă în multe aspecte de ataşamentul primar al copilului.

Şi alţi autori au făcut paralelisme între legătura emoţională ce-i uneşte pe îndrăgostiţi şi cea stabilită între copil şi mama sa. De exemplu, Fraley şi Shaver (2000) afirmau următoarele:

  • Dinamica emoţională şi comporamentală a relaţiilor primare de ataşament şi a celor romantice este guvernată de aceleaşi sisteme biologice.
  • Tipurile de diferenţe observate în relaţiile de ataşament primar sunt asemănătoare celor observate în relaţiile romantice.
  • Diferenţele individuale în comportamentele de ataşament al adulţilor sunt reflectări ale credinţelor şi aştepărilor lor vis-a-vis de sine şi de ceilalţi şi acestea sunt strâns corelate cu primul lor ataşament.
  • Relaţiile romantice presupun ataşament, oferirea de suport şi sexualitate.

Când Hazan şi Shaver au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu din perioada adultă, ei au inclus şi ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (şi valabilă pentru ataşamentul primar). Bartolomew şi Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părţi: una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalţi, iar aceste idei pot fi pozitive sau negative. Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relaţie (conţin reguli şi prescripţii) şi au o structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaţionale aplicabile relaţiilor în general, al doilea scheme de relaţii specifice diverselor tipuri de relaţii (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al treilea conţine reguli valabile pentru diverse relaţii concrete. Deci, stilul de ataşament al adultului (specific şi relaţiilor de cuplu), format pe baza ataşamentului primar al copilului, dar îmbogăţit cu elemente derivate din alte tipuri de relaţii ale persoanei respective, se reflectă în ideile şi expectaţiile care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de ataşament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de ataşament şi satisfacţia în relaţiile de cuplu. Kirkpatrick şi Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu ceilalţi ce au alte stiluri de ataşament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu autodezvăluirea lor mai frecventă şi mai profundă, cu expresivitatea lor emoţională crescută şi cu abilităţile de a face faţă conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de ataşament.

Alte studii arată că cei cu stil de ataşament sigur rămân în relaţii de cuplu de lungă durată şi că persoanele cu stil de ataşament preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila şi Bradbury, 2001).

Collins şi Freenay (2004) au cercetat relaţia dintre stilul de ataşament şi intimitatea în relaţiile de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacţiuni relaţionale în care fiecare persoană împărtăşeşete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un mod care-o face să se simtă valoroasă şi securizată. Aceste interacţiuni presupun comunicare verbală, dar şi modalităţi nonverbale de exprimare a tandreţei: atingeri, săruturi, relaţii sexuale. Din această perspectivă, intimitatea presupune: dorinţa de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor, speranţelor; dorinţa de apropiere de partener pentru a primi suport emoţional; dorinţa de angajare în intimitate fizică. Aceşti autori au constatat că persoanele cu ataşament sigur sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoţională şi mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relaţiile de cuplu.

În concluzie, calitatea ataşamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijeşte (de obicei, mama) are o influenţă considerabilă asupra vieţii ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor existenţei – relaţional, social, profesional, familial etc. În ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili relaţii profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care îşi structurează un tip de ataşament securizant, are şanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri de ataşament pornesc cu multiple vulnerabilităţi în această direcţie. Oricum, aşa cum spuneam anterior, şansa de a schimba modelul de ataşament internalizat există şi, prin urmare, copiii care nu au stabilit un bun ataşament cu mama (şi implicit cu lumea) pot să dezvolte relaţii intime profunde în funcţie de experienţa lor concretă de viaţă: întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Fragment extras din cartea Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, p. 27-33, Ed. Sper, Bucureşti, 2011

Ce presupune terapia copilului?


terapia copilDezvoltarea sănătoasă a simţurilor, emoţiilor şi intelectului reprezintă fundamentul unei identităţi de sine puternice. Un copil cu o astfel de identitate se simte bine în corpul lui, în sinea lui, în viaţa sa. Este un copil care se bucură că trăieşte, că există, ca entitate separată şi împreună cu ceilalţi. El se joacă, descoperă realitatea, râde, plânge, vede, aude, înţelege, vorbeşte, aflându-se permanent într-un flux continuu de senzaţii, impresii, emoţii şi gânduri trezite de realitatea cu care este dornic să interacţioneze. O identitate de sine puternică permite deci un bun contact cu realitatea.

Rezultatul confruntării copilului cu diverse probleme (da, copiii au şi ei probleme: li se despart părinţii; sunt respinşi de colegii de joacă; primesc mai puţină atenţie cînd li se naşte un frate sau o soră; părinţii nu sunt întotdeauna calzi, toleranţi sau chiar prezenţi; nu primesc întotdeauna ce au nevoie; iau bătaie sau sunt aspru certaţi; sunt umiliţi; sunt suprasolicitaţi etc.) este slăbirea identităţii de sine şi implicit a contactului cu realitatea. Tocmai din nevoia de adaptare, copilul ajunge la suprasolicitarea anumite funcţii sau la blocajul altora. Şi astfel iau naştere comportamentele problematice: închiderea în sine, trăirea într-o lume fantasmatică, cererea excesivă de atenţie, agitaţia, agresivitatea, logoreea, necomunicativitatea, bolile, accidentele, fricile, enurezisul sau encomprezisul.

În terapia copilului se urmăreşte reconstrucţia identităţii de sine prin consolidarea funcţiilor slăbite, întărirea contactului cu simţurile, sentimentele, corpul, intelectul şi modul de folosire a acestuia. Copilul intră în contact cu aspecte din realitate şi din sine pe care le nega, îşi exprimă sentimentele faţă de acestea, verbalizează ceea ce gândeşte, face alegeri. Legat de deciziile sale, copilul descoperă în procesul terapeutic noi modalităţi de-a se raporta la ceea ce i se întâmplă, el învaţă când poate face anumite alegeri şi că nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru deciziile altora (de exemplu faţă de divorţul sau certurile părinţilor).

În terapia copilului sunt utilizate o serie de jocuri sau activităţi care să întărească identitatea lui de sine precum şi contactul fragilizat cu realitatea:

  • jocuri pe bază de desenat, pictat
  • modelajul în lut sau plastilină
  • jocul cu apa
  • realizarea de colaje
  • inventarea de poveşti sau poezii
  • activităţi senzoriale: audiţii, observaţii, experienţe de pipăit, gustat, mirosit
  • relaxarea
  • exerciţii de mişcare
  • jocurile dramatice.

Acese modalităţi pot fi utilizate şi în interacţiunea dintre copil şi părinţii săi, pentru a păstra intact contactul cu sine, cu mediul înconjurător şi cu persoanele din contextul său de viaţă.

Bibliografie:
Oaklander, V., Ferestre către copiii noştri, Editura Herald, Bucureşti, 2007.

Dragi părinţi, nu vă mai bateţi copiii!


bataie copilNu faceţi educaţie astfel! Doar îi înfricoşaţi, îi înrăiţi, îi îndepărtaţi emoţional de dumneavoastră!

Cum se simte un copil care este lovit de propriul părinte? Nedreptăţit, neînţeles, umilit, neluat în seamă, agresat, minimalizat, neimportant, trist, rănit, pus la colţ… . Vedeţi vreo trăire pozitivă printre aceste stări?!

Cum trăieşte părintele actul lovirii propriului copil? În timp ce: cu furie. După: sper, cu vinovăţie!

Ce înţelege copilul din bătaia primită? Să-i fie frică de părintele său; că mama şi tata sunt răi; că părinţii nu-şi pot controla furia, pentru că au diverse probleme (la serviciu, la cap!); că şi-a înfuriat părinţii; că a făcut ceva care i-a supărat pe aceştia etc. Deci, ceea ce înţelege copilul are legătură în mare parte cu părinţii săi şi mai puţin cu comportamentul pedepsit prin bătaie. Chiar şi atunci cînd îşi spune ”am făcut ceva rău”, el decriptează semnificaţia lui ”rău” tot prin raportare la părinţi (am făcut ceva rău, pentru că i-am supărat pe părinţi), nu la nişte norme obiective de conduită dezirabilă. Pe de altă parte, copilul mai înţelege şi ceva despre sine, ceva ce va interioriza adânc în propria personalitate: că este un copil rău!

Deci, un copil nu trage nici o concluzie benefică evoluţiei lui dintr-o bătaie primită! Nu înţelege de ce un comportament nu e dezirabil şi ce altceva ar fi trebuit să facă! Nu înţelege nimic bun despre sine! Ci doar că i-a supărat tare pe părinţii lui! Iar asta nu presupune decât că data viitoare o să fie mai atent pentru a nu fi surprins de părinţi. Şi evident, o să facă acelaşi lucru!

Ce se aşteaptă părinţii când îşi bat copiii? Eu cred că dacă aceştia ar putea să fie în totalitate sinceri cu ei înşişi, ar spune că îşi bat copiii doar pentru ”nervii” proprii, ca să se detensioneze şi pentru că nu pot, nu ştiu sau nu vor să se controleze în anumite momente. Dar nu mă aştept de la toţi părinţii să fie atât de sinceri! Aşa că eu cred că mulţi îşi imaginează că îşi bat copiii pentru ca: să înveţe mai bine, să fie cuminţi, ”să nu mai fie obraznici”, să nu se mai bată cu alţii (paradoxul, copilul este bătut ca să nu se mai bată!), să fie ascultători etc. Adică, în mare parte aceşti părinţi chiar consideră că bătaia ar putea să fie un mijloc educativ! Şi este oare aşa? Nu, în nici un caz. Este 100% o modalitate needucativă şi chiar contraeducativă.

Da, copilul învaţă ceva dintr-o bătaie, dar în nici un caz ceea ce-şi imaginează (sau se iluzionează) părinţii. El învaţă că agresivitatea este ceva normal într-o interacţiune umană, că e normal să-l loveşti pe cel mai slab decât tine, că atunci când nu-ţi convine ceva poţi să loveşti.

Copilul înţelege despre părinţii săi că sunt neînţelegători şi agresivi, că au diverse probleme. Sau alte aspecte, în aceeaşi tonalitate!

Copilul mai înţelege şi despre sine că este rău şi că, prin urmare, merită să fie bătut. Nu e de mirare că va învăţa bine rolul de victimă, pe care-l va juca alternativ cu cel de agresor, în diverse contexte.

Copilul se înrăieşte, dintre toate emoţiile sale furia capătă contururi tot mai clare şi dimensiuni mai crescute. Dacă nu va găsi ulterior modalităţi simbolice artistice de exprimare, furia înmagazinată se va infiltra subtil în relaţiile constituite, afectându-le mai subtil sau mai evident.

Un copil bătut este un copil înfricoşat. Chiar dacă această frică nu se vede, ea există acolo, bine strânsă în sufletul lui! Un copil bătut este ca un animal hăituit care va învăţa să ţină urechile ciulite în viaţă, care va fi tot timpul în gardă, gata de fugă la cea mai mică primejdie resimţită! Sau care va ţine ”colţii scoşi”, gata de atac în momentele tensionate!

Copilul bătut îşi va pierde încrederea în părinţi şi în sine. Copilului pe care l-aţi bătut îi va fi frică de dumneavoastră, dar nu vă va respecta!

Copilul bătut va asocia motivele pentru care o faceţi cu frica şi furia şi în nici un caz nu se va apropia cu sufletul împăcat de acestea.

Cu un copil bătut nu puteţi avea o relaţie frumoasă, caldă, apropiată care să vă ajute să-l educaţi aşa cum vă doriţi.

Pe de altă parte, nici nu e corect să vă loviţi copiii! Sunteţi mai puternici decât ei şi nu e deloc o luptă dreaptă. Nu e nimic etic aici şi cu atât mai puţin educativ. Atunci, de ce o faceţi?!

Lupte greco-romane cu propriul copil


lupte greco romaneO scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.

Ce este autismul?


autism ce esteAutismul este o tulburare de dezvoltare, de natură neurobiologică. Autismul tipic face parte din tulburările spectrului autismului (TSA) sau tulburările pervazive de dezvoltare (PDD) care includ Tulburarea autistă, Sindromul Asperger (cei afectaţi de acest sindrom au limbaj, o inteligenţă chiar genială, dar manifestă deficienţe de comunicare şi socializare), Sindromul Rett, Tulburarea dezintegrativă a copilăriei şi Tulburarea pervazivă de dezvoltare- nespecificată altfel/PDD-NOS.

Termenul de “autism” este folosit în sensul larg de “tulburări din spectrul autismului”. Atunci cînd ne referim la “autism” ca tulburare specifică din cadrul spectrului, folosim termenul “autism clasic” sau “tipic”.

Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. Uneori există o perioadă de dezvoltare aparent normală, după care copilul se izolează şi pierde din abilităţile dobîndite.

În Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (1994) criteriile de diagnostic pentru tulburarea autistă sunt următoarele:

  • Manifestările să aparţină celor trei domenii simptomatologice considerate importante pentru diagnosticul de autism: deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă, deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă, repertoriu restrâns de activităţi şi interese.
  • Manifestările să fi debutat în perioada de sugar sau în copilărie.
  • Manifestările să fie cel puţin opt, dintre care cel puţin două de la A, cel puţin una de la B şi cel puţin una de la C:
  1. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă:

– lipsa conştienţei existenţei sau sentimentelor altora

– nici o căutare sau căutare inadecvată a alinării în perioadele de stres

– nici o imitaţie sau o imitaţie alterată

– nici un joc social normal

– deterioare evidentă în capacitatea de a-şi face amici printre egali.

2. Deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă:

– lipsa comunicării verbale şi nonverbale

– limbaj nonverbal inadecvat

– absenţa activităţii imaginative relevată de lipsa interpretării rolurilor reale sau imaginare

– anomalii marcante în producerea vorbirii, incluzând volumul, accentul, viteza, ritmul şi intonaţia

– anomalii marcante în forma şi conţinutul vorbirii: stereotipii verbale, uz idiosincratic de cuvinte sau expresii, remarci inadecvate frecvente, folosirea incorecta a pronumelui personal

– deterioare marcantă în capacitatea de a iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii.

3. Repertoriu restrâns de activităţi şi interese:

– mişcări stereotipe ale corpului

– preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor

– stres major legat de modificări minore în ambianţă

– insistenţă iraţională de a urma în detaliu rutele

– restrângerea marcantă a intereselor şi preocupărilor la un interes mărunt.

În trecut autismul era considerat o tulburare rară. Studii recente arată o creştere majoră a ratei de incidenţă a cazurilor de tulburări din cadrul spectrului autismului. De ex. în Marea Britanie, cel mai recent studiu al Consiliului de Cercetare Medicală (Medical Research Council) (2001) din această ţară a determinat că prevalenţa este de 1 la 166 din totalul populaţiei, semnalînd o alarmantă creştere de 1600% doar în ultimii 10 ani). În România nu există nici o statistică care să arate numărul de persoane cu autism.

În procesul educaţional – terapeutic şi şcolar – se doreşte adaptarea copilului cu autism la lumea celor fără autism. Şi uneori se reuşeşte. În anumite limite. Nu ştim însă să existe vreo abordare educativă care să încerce o întâlnire a celor două ”universuri” reprezentate de autişti şi neautişti. Cu atât mai puţin una care să stipuleze rezonanţa celor consideraţi normali la lumea celor numiţi autişti.

   Bibliografie:
  1. American Psychiatric Association (2003) – Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
  2. Bruin, Colette (2008) Give me 5 – Pedagogie modernă pentru lucrul cu persoanele autiste, Editura Fides, Iaşi
  3. Mitasov, Tudor; Smelik, Inge, Jose (2005),  Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi.
  4. Peeters, Theo, 2009, Autismul- teorie şi intervenţie educaţională, Editura Polirom, Bucureşti

Cum ne creştem copiii în plastic!


plasticParcurile în care se joacă copiii noştri sunt alcătuite, într-un procent mare, din plastic: tartan pe jos şi structuri de plastic (chiar dacă unele au aparenţă de lemn). Nu mai e nisip, nu mai e pământ, nu mai e iarbă (sunt căpuşe!), nu mai e lemn, nu mai sunt beţe, nu mai sunt pietre. Copiii, ingenioşi, mai scot tartanele şi se apucă să se joace, împreună, în nisip. Cu spor şi multă plăcere şi parcă şi cu o dorinţă crescută şi renăscută de-a fi cu ceilalţi. Spre disperarea unora dintre părinţi, care adoră curăţenia, igiena şi, de ce nu, confortul!

Suntem fiinţe ale naturii, noi, ca specie, ne-am retras în cutii şi betoane de prea puţin timp. Avem încă mare nevoie de natură: aici ne relaxăm, ne destresăm, ne încărcăm energetic. Când mergem în vacanţe, cei mai mulţi căutăm marea sau muntele, care sunt elemente naturale. Rezonăm şi ne armonizăm bine cu frecvenţele din natură.

În contact cu artificialul (plasticul construit în laboratoare) ne creşte agresivitatea, imaginaţia ne e inhibată (căci totul este dat de-a gata şi lasă puţin loc adăugirilor, modificărilor, visării chiar), spontaneitatea se reduce, devenim mai competitivi, mai centraţi pe luptă, nu pe cooperare. Dar plasticul oferă posibilitatea controlului. Obiectele finalizate, finisate vin la pachet şi cu o poveste. Creată deja. Care trebuie doar asimilată. Şi aici intervine publicitatea, care-şi joacă rolul foarte bine.

Nu sunt împotriva curăţeniei, a igienei şi a siguranţei. Dar am senzaţia că e prea mult plastic în viaţa noastră şi a copiilor noştri. Şi control. Care se exercită uneori subtil, în forme frumoase, încât e greu să le refuzăm. Cine să se revolte împotriva unor parcuri frumoase?! Chiar dacă din plastic!

Şi, totuşi, de ce nu există şi locuri cu nisip în aceste parcuri?!

Pentru a compensa plasticul parcurilor, jucăriilor, hainelor, hranei, sucurilor şi chiar… modelelor care li se oferă copiilor noştri, putem încerca să ieşim mai des în natură: una neorganizată, nefinisată, cât mai naturală dacă se poate!

Părinţii infantili


parinti infantiliAm întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!

Stresul alimentar, la copii şi… la mămici


stres alimentarE un fapt comun ca mămicile să se streseze în legătură cu alimentaţia bebeluşului şi, ulterior, a copilului mai mare. În mintea fiecărei mame un copil sănătos este un copil care mănâncă bine şi un copil care mănâncă bine e un copil sănătos. Raţionamentul e corect, modalităţile însă de-a determina un copil să mănânce nu sunt întotdeauna cele mai adecvate. Şi nu sunt, de multe ori, nu din neştiinţă, ci din anxietatea mamelor care le determină să se comporte astfel încât efectul este mai degrabă contrar. Nu vreau să insist acum asupra aspectelor anxietante pentru mame legate de alimentaţia copiilor (o să scriu despre acest aspect într-un alt articol), ci o să vă vorbesc despre câteva principii care le pot ajuta pe mame să le construiască copiilor lor un comportament alimentar sănătos.

În primul rând e necesar să-i ajutăm pe copii să-şi construiască un contact bun cu nevoia de hrană, ceea ce presupune contactul atât cu senzaţia de foame (ce apare când nevoia se activează), cât şi cu senzaţia de saţietate (ce se instalează după satisfacerea nevoii de foame). Cum blochează mamele conştientizarea celor două tipuri de senzaţii copiilor lor? Prin două feluri de comportamente: îşi hrănesc copilul mai tot timpul, adică la intervale foarte scurte de timp, nelăsând să se instaleze senzaţia de foame şi forţează copilul să mănânce deşi el arată sau spune că nu mai vrea (blocând contactul cu saţietatea).

Pentru a simţi foame, a o recunoaşte şi a şti ce trebuie făcut în acele momente mesele copilului trebuie astfel organizate temporal încât să se suprapună cât mai mult peste senzaţia lui de foame. Dar nu numai intervalul dintre mese e important, ci şi cât se mănâncă între mese. Dacă copilul ciuguleşte constant sau este ajutat să o facă (am văzut părinţi, bunici, bone care urmăresc copiii la topogan, la leagăne şi-i mai păcălesc să deschidă gura pentru a le introduce o bucăţică de mâncare), dacă există aproape tot timpul ceva în stomac, copilul nu ajunge să simtă senzaţia de foame, să şi-o reprezinte şi să o recunoască când apare.

Contactul cu nevoia de hrană este un contact fundamental, necesar pentru sănătatea noastră fizică şi psihică. Dacă toţi oamenii ar avea un bun contact cu foamea lor (adică ar şti când le e foame, ar mânca doar dacă le e foame şi s-ar opri din mâncat când apare senzaţia de saţietate), nu ar mai exista probleme alimentare (anorexie, bulimie, obezitate etc.). În realitate, acest contact e fragil pentru mulţi oameni şi, drept urmare, există multe probleme alimentare.

O altă modalitate de-a împiedica copilul să intre în contact cu nevoile lui alimentare este presiunea: de-a mânca mai mult (şi astfel acesta îşi pierde în timp contactul cu saţietatea), de-a mânca când vrea părintele, de-a mânca anumite alimente, care nu-i plac (şi aşa apar respingerile unor alimente).

Există momente, situaţii sau copii care să justifice comportamentul presant al părinţilor vis-a-vis de alimentaţie? Am să răspund la această întrebare povestind relatarea unei studente, la un seminar susţinut de mine, când am abordat acest subiect.

Studenta a spus (citez din memorie): Eu cred că există copii care nu mănâncă dacă nu sunt presaţi. Eu am fost un astfel de copil. Nu mâncam decât dacă părinţii insistau. În aceste condiţii, un medic a sfătuit-o pe mama să mă lase să simt foamea. Ea a încercat asta, dar după două zile în care nu mâncasem aproape nimic, a revenit la vechiul comportament. Eu cred că a făcut bine, pentru că m-aş fi putut îmbolnăvi.
Întrebarea mea: Acum îţi pot da seama când îţi este foame?
Răspunsul ei: Nu, nu ştiu, mănânc pentru că e ora mesei.
Întrebarea mea: Ai preferinţe alimentare?
Răspunsul ei: Nu, nu prea ştiu ce-mi place, mănânc ce se oferă la masă.

Deşi am nişte dubii legate de refacerea contactului alimentar printr-o abordare radicală (sunt mai degrabă adepta moderaţiei în învăţare), cred că, prin comportamentul ei, mama şi-a împiedicat copilul să conştientizeze senzaţia de foame, să o cunoască, să o recunoască. Sigur copilului i s-a făcut foame în cele două zile, dar de unde să ştie el că ceea ce simte este foame? Deşi studentei comportamentul mamei i s-a părut justificat, eu am avut certitudinea, din răspunsurile acesteia la întrebările pe care i le-am adresat, că acest comportament i-a blocat contactul cu o nevoie fundamentală.

Când contactul cu foamea nu e bun, e mai greu să avem o reprezentare clară şi a altor nevoi. În consiliere/psihoterapie se începe de multe ori reconstruirea contactului cu sine pornind de la această nevoie mai palpabilă.

Un alt aspect important pentru o atitudine alimentară sănătoasă este atmosfera în care luăm masa. Anxietatea reduce pofta de măncare, ştim cu toţii de la biologie că aceasta blochează centrul foamei, iar relaxarea îl lasă să se manifeste. Mâncând într-o atmosferă de nelinişte introducem în noi nu numai hrană, ci şi toxine (psihice). Un copil care nu mănâncă într-o atmosferă stresantă este un copil cu instinctele treze. Din păcate, în timp i le modificăm şi va ajunge să mănânce şi în astfel de atmosferă. Efectul pe termen lung poate fi însă asocierea stresului cu alimentaţia şi, ghiciţi cine va căuta frigiderul, ca adult, când va avea o problemă sufletească?!

Un alt argument pentru asocirea unei atmosfere emoţionale calde, plăcute cu alimentaţia porneşte de la cercetările lui M. Emoto, care a demonstrat ce se întâmplă cu moleculele de apă în diverse circumstanţe, mai stresante sau mai plăcute. Şi cum alimentele conţin un mare procent de apă, putem deduce că tensiunea psihică, gândurile negative, stresul asociat cu mesele pot transforma mâncarea cea mai sănătoasă într-una foarte toxică. E valabil şi reversul: alimentele mai puţin sănătoase îşi pierd din toxicitate într-o atmosferă calmă, blândă, tolerantă, de linişte, acceptare.

Referitor la alimente sănătoase şi mai puţin sănătoase, aş vrea să vă mai reţin puţin atenţia spunându-vă şi că, din punct de vedere genetic, noi avem o afinitate pentru dulce şi o respingere pentru fructe şi legume. Deci, plăcerea de-a mânca fructe şi legume se învaţă în timp, uneori mai uşor, alteori mai greu, cu mai multă răbdare din partea părinţilor.

Închei acest articol subliniind necesitatea părintelui de-a facilita contactul cu nevoia de hrană la copilul său, de-a construi o atmosferă plăcută la masă şi… de-a avea răbdare!

Bunica ”Nu”


bunica nuMerg frecvent prin parc cu fetiţa mea. Fără să vreau (pentru că nu-mi propun) observ aspecte ale interacţiunii copiilor sau copiilor cu părinţii, bunicile, bunicii, bonele.

Din ale parcului citire, vreau să vă povestesc astăzi despre bunica care interzice, un fel de bunica ”nu”. Nu este o bunică generică, ci una reală cu care mă tot intersectez de vreun an jumătate printr-un anume parc. Ce mi-a atras atenţia la această bunică? Felul în care se raportează la nepoata ei (ce are în jur de 6 ani). Până la ea nu am mai văzut pe altcineva atât de exagerat în sensul interdicţiilor. Nu-şi lasă nepoata să facă absolut nimic. Şi când spun acest lucru nu exagerez deloc. Fetiţa nu are voie să alerge, să se caţere, să se îndepărteze la mai mult de doi metri de ea, să se dea mai mult de o dată pe topogan, să se murdărească, să se joace cu nisip, să se învârtă, să râdă tare, să interacţioneze cu ceilalţi copii (este strigată şi chemată!), să împartă, să ţipe. Şi lista poate continua. Faptele se petrec cam în felul următor: fetiţa începe să facă ceva şi, în cel mult un minut bunica, care o urmăreşte ca o umbră, o întrerupe spunând ceva de genul: ”Dă-te jos. Nu ai voie acolo!” sau ”Gata. E suficient!” sau ”Pleacă de acolo că te murdăreşti!”. Periodic fetiţa hărţuită (nu e un termen prea dur, e foarte adevărat) se enervează foarte tare şi o loveşte compulsiv pe bunică. Aceasta, surprinzător, se calmează brusc şi nu mai spune nimic şi chiar, preţ de câteva minute bune, o lasă mai liberă pe fetiţă. Mă gândesc că există două explicaţii pentru schimbarea de comportament a bunicii după crizele de nervi şi furie ale fetiţei: ori înţelege grozăvia pe care o face şi îşi normalizează conduita, ori se detensionează sub efectul loviturilor (e adevărat că pentru puţin timp).

Poate vă întrebaţi cum e această fetiţă. Neliniştită, cu o tensiune nervoasă evidentă în mişcări şi vorbire şi foarte, foarte slabă (am auzit-o pe bunică spunând că mănâncă foarte puţin, ceea ce nu e deloc de mirare, pentru că hrana ei este acompaniată de o cantitate uriaşă de anxietate, control, tensiune, respingere, toxine psihice cu alte cuvinte). Am observat că dispune totuşi de ceva resurse de-a face faţă agresiunii bunicii: este inteligentă, are imaginaţie, şi reuşeşte în felul ei agresiv să i se mai opună din când în când. Nu ştiu ce se va întâmpla pe termen lung cu această fetiţă, mai ales dacă va fi lăsată în continuare în grija bunicii. Pot doar să bănuiesc. Deja sunt evidente multe efecte negative.

Dar unde sunt părinţii? Cel mai probabil, la serviciu. Am văzut-o de câteva ori şi cu tatăl şi e mult mai calmă şi mai centrată, dar nu interacţionează cu nici un copil, pare mai degrabă avidă să se bucure de libertatea acordată. Pe mamă am zărit-o o singură dată, părea în trecere prin parc, foarte elegantă, venind probabil de la job, a stat cu fetiţa câteva minute şi apoi a lăsat-o în grija bunicii.

Nu spun că acest comportament al acestei bunici este specific bunicilor în general, spun doar că această femeie, întâmplător bunică, are nişte probleme din sfera anxietăţii şi controlului care o determină să se comporte absolut distructiv cu fetiţa. Nu ştiu dacă părinţii au habar, nu ştiu dacă nu o fi cumva şi strategia lor educativă (deşi nu pare, tatăl are o raportare mult mai sănătoasă). Cel mai probabil au o cunoaştere a ceea ce se întâmplă cu fetiţa lor doar din ceea ce le povesteşte bunica. Gândul mă duce la faptul că aceasta se plânge că fetiţa nu e cuminte.

Morala acestei poveşti, dacă e să avem doar una (citind, cred că v-au venit mai multe în minte) este pentru părinţi: când vă daţi copiii în grija altcuiva, indiferent cine este acela, faceţi astfel încât să aflaţi ce se întâmplă cu ei. Şi nu numai din povestiri, ci văzând cu propriii ochi şi auzind cu urechile personale cum se desfăşoară interacţiunea acestora cu persoana în grija căreia i-aţi lăsat. Iar dacă aceasta nu vrea să ţină cont de strategiile dvs. educative sau nu poate, cred că mai sănătos este să renunţaţi la serviciile ei. Chiar dacă este bunică!

O ALTFEL DE EDUCATIE


educatia altfelCand am pus titlul acestui articol m-am gandit la modalitatea obisnuita de-a educa pe care o intalnim in scolile noastre. Orice educator (in sensul de cel care educa) stie ca fiecare copil, adolescent sau tanar are nevoie – pentru a fi educat – de-a fi motivat, adica facut sa-l intereseze ceea ce ar fi oportun sa invete. Modalitatile de a-l motiva pe elev sunt diferite si pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Dupa tipul stimulilor utilizati, avem motivatie pozitiva si negativa.

Ce inseamna a-l motiva negativ pe elev? Un raspuns direct si, cum s-ar zice, “ pe sleau” ar fi: ”sa stie, domnule, de frica”. Sa stie prin urmare ca, daca nu invata, nu e atent la ore, daca nu-si face temele, e foarte posibil sa fie penalizat. In limbajul conditionarii operante spunem ca asociem raspunsurile nedorite in procesul educational cu stimuli negativi (nota proasta, critici, pedeapsa corporala uneori –si, din pacate , as spune eu). Sper ca nu supar pe nimeni cand afirm ca, in invatamantul nostru actual, predomina acest tip de motivare. Oare de ce? Care este logica acestui fapt sau… ilogica lui? Logica ar fi ca, stiintific vorbind, motivarea negativa are efect benefic doar pentru scurt timp. Si atunci, daca efectele nu persista, procedura este repetata fara a se sti ca nu va aparea nici o ameliorare a interesului elevului, ci dimpotriva. De aceea profesorii, invatatorii critica aproape tot timpul, ameninta cu notele proaste zi de zi, ora de ora (cand afirm aceasta iau in calcul majoritatea educatorilor; printre ei exista si exceptii). Iar elevii, avand deja in sange critica au devenit imuni la ea dar, in acelasi timp, nu pot trai fara a fi dojeniti. Pentru ca respira critica, o inghit inca de la gradinita. Iar, cand nu apare, se pare ca lucrurile nu sunt in firea lor si nu stiu cum sa se comporte firesc intr-un cadru scolar – de obicei sunt foarte dezinhibati pentru ca multi nu au incorporat normele normale de convietuire intr-un cadru institutionalizat (nu au facut aceasta pentru ca “de ce sa invat cum sa ma comport daca intalnesc la tot pasul indreptare de buna purtare?”). Nu spun ca elevii nostri nu prea stiu cum sa se comporte ci doar ca, cei mai multi, nu pun in aplicare conduitele adecvate decat in prezenta unor stimuli negativi.

Vorbeam mai inainte de “ilogica” aplicarii continue a stimulilor negativi. Ilogica? Da, pentru ca uneori educatorii isi descarca tensiunile cotidiene pe obiectul muncii, adica pe elevi. Viata e destul de grea, e stesanta, e tensionata. Bani nu sunt iar un profesor sau invatator e nevoit sa munceasca din greu ( pentru ca din greu se munceste in invatamant) pe mai putin de 1 milion pe luna (suma e valabila pentru anul 1999). Cand iti calculezi fiecare banut, cand nu stii cum vei supravietui pana la urmatorul salariu, e cam dificil sa fii “fresh” la urmatoarea intalnire, a doua zi dimineata. De obicei esti nervos si plin ochi de energie negativa. Care isi cere cursul firesc al descarcarii. Si aceasta e o realitate. De luat in seama atunci cand vorbim de motivatie negativa.

Ce inseamna a-l motiva pozitiv pe elev? Un elev e motivat pozitiv atunci cand raspunsurile dezirabile pentru educatia sa sunt asociate cu stimuli pozitivi (note bune, laude, premii). Motivarea pozitiva este intalnita si ea frecvent in scoli dar parca intr-o masura mai restransa decat cea negativa. De obicei punem accentul pe pedepsele care vor surveni “ daca nu… , daca nu…, “ in defavoarea bonusurilor care s-ar putea obtine ”daca da…, daca da…,”.

Am vorbit de motivatie in termeni de “pozitiva” si “negativa” si tinand cont de cel care aplica stimulii, adica educatorul. Sa ne indreptam atentia acum asupra unui elev interesat de o anumita disciplina de invatamant, de exemplu. Elevul motivat e cel care se indreapta cu placere spre ceva anume, care nu se multumeste sa primeasca de-a gata anumite informatii ci care cauta, pe care nu trebuie sa-l conditionezi din exterior – pozitiv sau negative – caci el este deja orientat. Oare cum se obtine aceasta stare? In nici un caz prin stimuli negativi. Motivatia negativa sau de frica il face pe elev sa vrea sa se indeparteze cat mai repede de scoala, de educatie, caci acestea ii dau fiori neplacuti. E foarte putin probabil ca entuziasmul si interesul, curiozitatea sa fie trezite prin frica. Raman doar stimulii pozitivi – laude, premii, incurajari, etc. Si nu doar in varianta Skinner: raspuns necesar – stimul placut ci intr-o maniera continua si profund omeneasca: “Ai gresit, continua, caci vei reusi. Ai reusit, continua, e doar un pas.”.

Poate ca unii dintre dumneavoastra veti spune ca nu e treaba mea sa fac teoria educatiei, ca psiholog scolar. Imi permit sa va contrazic. Un proces atat de prezent in viata oamenilor cum este cel educational lasa amprente puternice asupra psihicului. Acestea pot fi, in termenii deja foarte utilizati aici, pozitive sau negative. Iar un psiholog scolar isi doreste din tot sufletul ca ele sa nu fie negative pentru ca profesia unui psiholog scolar e de-a avea grija de sufletele, adica de psihicul celor care ii calca pragul cabinetului sau.

Deci, haideti ca noi, educatorii, sa ne amintim mai des sa le zambim, sa le vorbim cald si placut, sa-i laudam, sa-i incurajam pe cei care intra in custodia noastra. Si poate ca si viata noastra va fi mai insorita in pofida conditiilor materiale nu foarte bune.