Stresul alimentar, la copii şi… la mămici

stres alimentarE un fapt comun ca mămicile să se streseze în legătură cu alimentaţia bebeluşului şi, ulterior, a copilului mai mare. În mintea fiecărei mame un copil sănătos este un copil care mănâncă bine şi un copil care mănâncă bine e un copil sănătos. Raţionamentul e corect, modalităţile însă de-a determina un copil să mănânce nu sunt întotdeauna cele mai adecvate. Şi nu sunt, de multe ori, nu din neştiinţă, ci din anxietatea mamelor care le determină să se comporte astfel încât efectul este mai degrabă contrar. Nu vreau să insist acum asupra aspectelor anxietante pentru mame legate de alimentaţia copiilor (o să scriu despre acest aspect într-un alt articol), ci o să vă vorbesc despre câteva principii care le pot ajuta pe mame să le construiască copiilor lor un comportament alimentar sănătos.

În primul rând e necesar să-i ajutăm pe copii să-şi construiască un contact bun cu nevoia de hrană, ceea ce presupune contactul atât cu senzaţia de foame (ce apare când nevoia se activează), cât şi cu senzaţia de saţietate (ce se instalează după satisfacerea nevoii de foame). Cum blochează mamele conştientizarea celor două tipuri de senzaţii copiilor lor? Prin două feluri de comportamente: îşi hrănesc copilul mai tot timpul, adică la intervale foarte scurte de timp, nelăsând să se instaleze senzaţia de foame şi forţează copilul să mănânce deşi el arată sau spune că nu mai vrea (blocând contactul cu saţietatea).

Pentru a simţi foame, a o recunoaşte şi a şti ce trebuie făcut în acele momente mesele copilului trebuie astfel organizate temporal încât să se suprapună cât mai mult peste senzaţia lui de foame. Dar nu numai intervalul dintre mese e important, ci şi cât se mănâncă între mese. Dacă copilul ciuguleşte constant sau este ajutat să o facă (am văzut părinţi, bunici, bone care urmăresc copiii la topogan, la leagăne şi-i mai păcălesc să deschidă gura pentru a le introduce o bucăţică de mâncare), dacă există aproape tot timpul ceva în stomac, copilul nu ajunge să simtă senzaţia de foame, să şi-o reprezinte şi să o recunoască când apare.

Contactul cu nevoia de hrană este un contact fundamental, necesar pentru sănătatea noastră fizică şi psihică. Dacă toţi oamenii ar avea un bun contact cu foamea lor (adică ar şti când le e foame, ar mânca doar dacă le e foame şi s-ar opri din mâncat când apare senzaţia de saţietate), nu ar mai exista probleme alimentare (anorexie, bulimie, obezitate etc.). În realitate, acest contact e fragil pentru mulţi oameni şi, drept urmare, există multe probleme alimentare.

O altă modalitate de-a împiedica copilul să intre în contact cu nevoile lui alimentare este presiunea: de-a mânca mai mult (şi astfel acesta îşi pierde în timp contactul cu saţietatea), de-a mânca când vrea părintele, de-a mânca anumite alimente, care nu-i plac (şi aşa apar respingerile unor alimente).

Există momente, situaţii sau copii care să justifice comportamentul presant al părinţilor vis-a-vis de alimentaţie? Am să răspund la această întrebare povestind relatarea unei studente, la un seminar susţinut de mine, când am abordat acest subiect.

Studenta a spus (citez din memorie): Eu cred că există copii care nu mănâncă dacă nu sunt presaţi. Eu am fost un astfel de copil. Nu mâncam decât dacă părinţii insistau. În aceste condiţii, un medic a sfătuit-o pe mama să mă lase să simt foamea. Ea a încercat asta, dar după două zile în care nu mâncasem aproape nimic, a revenit la vechiul comportament. Eu cred că a făcut bine, pentru că m-aş fi putut îmbolnăvi.
Întrebarea mea: Acum îţi pot da seama când îţi este foame?
Răspunsul ei: Nu, nu ştiu, mănânc pentru că e ora mesei.
Întrebarea mea: Ai preferinţe alimentare?
Răspunsul ei: Nu, nu prea ştiu ce-mi place, mănânc ce se oferă la masă.

Deşi am nişte dubii legate de refacerea contactului alimentar printr-o abordare radicală (sunt mai degrabă adepta moderaţiei în învăţare), cred că, prin comportamentul ei, mama şi-a împiedicat copilul să conştientizeze senzaţia de foame, să o cunoască, să o recunoască. Sigur copilului i s-a făcut foame în cele două zile, dar de unde să ştie el că ceea ce simte este foame? Deşi studentei comportamentul mamei i s-a părut justificat, eu am avut certitudinea, din răspunsurile acesteia la întrebările pe care i le-am adresat, că acest comportament i-a blocat contactul cu o nevoie fundamentală.

Când contactul cu foamea nu e bun, e mai greu să avem o reprezentare clară şi a altor nevoi. În consiliere/psihoterapie se începe de multe ori reconstruirea contactului cu sine pornind de la această nevoie mai palpabilă.

Un alt aspect important pentru o atitudine alimentară sănătoasă este atmosfera în care luăm masa. Anxietatea reduce pofta de măncare, ştim cu toţii de la biologie că aceasta blochează centrul foamei, iar relaxarea îl lasă să se manifeste. Mâncând într-o atmosferă de nelinişte introducem în noi nu numai hrană, ci şi toxine (psihice). Un copil care nu mănâncă într-o atmosferă stresantă este un copil cu instinctele treze. Din păcate, în timp i le modificăm şi va ajunge să mănânce şi în astfel de atmosferă. Efectul pe termen lung poate fi însă asocierea stresului cu alimentaţia şi, ghiciţi cine va căuta frigiderul, ca adult, când va avea o problemă sufletească?!

Un alt argument pentru asocirea unei atmosfere emoţionale calde, plăcute cu alimentaţia porneşte de la cercetările lui M. Emoto, care a demonstrat ce se întâmplă cu moleculele de apă în diverse circumstanţe, mai stresante sau mai plăcute. Şi cum alimentele conţin un mare procent de apă, putem deduce că tensiunea psihică, gândurile negative, stresul asociat cu mesele pot transforma mâncarea cea mai sănătoasă într-una foarte toxică. E valabil şi reversul: alimentele mai puţin sănătoase îşi pierd din toxicitate într-o atmosferă calmă, blândă, tolerantă, de linişte, acceptare.

Referitor la alimente sănătoase şi mai puţin sănătoase, aş vrea să vă mai reţin puţin atenţia spunându-vă şi că, din punct de vedere genetic, noi avem o afinitate pentru dulce şi o respingere pentru fructe şi legume. Deci, plăcerea de-a mânca fructe şi legume se învaţă în timp, uneori mai uşor, alteori mai greu, cu mai multă răbdare din partea părinţilor.

Închei acest articol subliniind necesitatea părintelui de-a facilita contactul cu nevoia de hrană la copilul său, de-a construi o atmosferă plăcută la masă şi… de-a avea răbdare!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s