Recunoştinţa eliberatoare


multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Pixul/rujul


pixrujul

Îmi notam ceva pe o foaie de hârtie în timp ce eram cu fetiţa mea în parc. În faţa mea, o fetiţă mică-mititică (avea cel mult un an şi un pic), cu ochi zglobii-inteligenţi, se îndrepta spre mine, fixându-mă cu privirea. S-a apropiat şi a întins mânuţa ca şi cum mi-ar arăta ceva. Aşa am tradus semnificaţia gestului ei. Dar nu, ea îmi cerea ceva. Voia creionul cu care scriam eu. Am fost atentă la reacţiile părinţilor ei care o urmăreau îndeaproape şi, nesesizând vreo interdicţie în această direcţie, i l-am întins. L-a luat cu mare plăcere şi a vrut să scrie şi ea. Numai că ţinea creionul invers şi pe foaie nu rămânea nici o urmă. Am vrut s-o ajut să scrie, explicându-i că e nevoie să ţină creionul altfel, doar că era prea fascinată de el ca să slăbească strânsoarea pentru a-l poziţiona corect. A mai făcut câteva încercări nereuşite şi apoi, spăşită, mi l-a întins. Moment în care mama i-a spus, spre marea mea surprindere: ”Aş fi preferat să alegi un ruj ceva, nu un pix!”. M-a surprins şi surprinderea mea şi am încercat să mi-o explic. Pentru mine pixul, creionul, ca simboluri, sunt importante. De asemenea şi pentru mulţi părinţi cu care am interacţionat sau doar i-am auzit vorbind. Discutând despre grădiniţe, şcoli, facultăţi aceştia se declarau adepţii unei educaţii de calitate. Pănă la această mămică nu am asistat la o directivă atât de clară pro-ruj şi contra pix. Şi la o vârstă atât de mică!

M-am gândit într-o fracţiune de secundă dacă să zic ceva. Am ales să nu, pentru că, pe de o parte, nu mi s-a adresat mie şi, pe de altă parte, nu cred că ar fi avut vreun efect asupra ei (oricum, nu unul pozitiv) replica mea. În aceeaşi ordine de idei, consider că valorile pe care părinţii vor să le transmită copiilor sunt responsabilitatea acestora.

Nu m-am putut opri însă să mă gândesc ce o face pe o mamă să-i spună ceva de genul acesta fiicei ei de nici un an jumătate. Să vedem:

  • Rujul = imagine. Trăim într-o societate a imaginii într-adevăr, iar uneori imaginea e tot ce luăm în calcul. Mâncăm legume şi fructe ”imagini”, vedem personaje ”imagini” la televizor, publicitatea ne învaţă tot mai mult că imaginea contează. Însă imaginea fără esenţă cred (sau sper eu) că nu are viaţă lungă. Ce poate face o fată/femeie doar imagine în afară de-a găsi pe cineva care s-o întreţină?! Chiar şi în profesiile unde imaginea contează, nu supravieţuieşti mult dacă nu dispui şi de ceva abilităţi!
  • Pixul= şcoală, cunoaştere, intelectuali. Ce există în conştientul nostru colectiv legat de acestea, adică ce gândesc cei mai mulţi dintre noi despre aspectele enumerate? Recunoasc că nu ştiu, adică nu am citit în ultima vreme rezultatele unor cercetări psihosociologice legate de valorile poporului român (nu ştiu nici dacă s-a realizat vreo cercetare de genul acesta în ultima perioada). Aleg să nu iau ca reper ceea ce se întâmplă prin presă, pentru că acolo găsim mai ales valorile care se doresc a fi formate acestui popor. Poate chiar s-a şi reuşit. Nu ştiu.

Ce e sănătos să le transmitem copiilor? Cred că nu putem evita imaginea, dar de ea trebuie să ne ocupăm după ce i-am susţinut să construiască ceva valoros în interiorul lor.

P.S. Dvs. ce valoare transmiteţi copiilor? Pixul sau rujul? Sau ambele?

Lupte greco-romane cu propriul copil


lupte greco romaneO scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.

Părinţii infantili


parinti infantiliAm întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!

Stresul alimentar, la copii şi… la mămici


stres alimentarE un fapt comun ca mămicile să se streseze în legătură cu alimentaţia bebeluşului şi, ulterior, a copilului mai mare. În mintea fiecărei mame un copil sănătos este un copil care mănâncă bine şi un copil care mănâncă bine e un copil sănătos. Raţionamentul e corect, modalităţile însă de-a determina un copil să mănânce nu sunt întotdeauna cele mai adecvate. Şi nu sunt, de multe ori, nu din neştiinţă, ci din anxietatea mamelor care le determină să se comporte astfel încât efectul este mai degrabă contrar. Nu vreau să insist acum asupra aspectelor anxietante pentru mame legate de alimentaţia copiilor (o să scriu despre acest aspect într-un alt articol), ci o să vă vorbesc despre câteva principii care le pot ajuta pe mame să le construiască copiilor lor un comportament alimentar sănătos.

În primul rând e necesar să-i ajutăm pe copii să-şi construiască un contact bun cu nevoia de hrană, ceea ce presupune contactul atât cu senzaţia de foame (ce apare când nevoia se activează), cât şi cu senzaţia de saţietate (ce se instalează după satisfacerea nevoii de foame). Cum blochează mamele conştientizarea celor două tipuri de senzaţii copiilor lor? Prin două feluri de comportamente: îşi hrănesc copilul mai tot timpul, adică la intervale foarte scurte de timp, nelăsând să se instaleze senzaţia de foame şi forţează copilul să mănânce deşi el arată sau spune că nu mai vrea (blocând contactul cu saţietatea).

Pentru a simţi foame, a o recunoaşte şi a şti ce trebuie făcut în acele momente mesele copilului trebuie astfel organizate temporal încât să se suprapună cât mai mult peste senzaţia lui de foame. Dar nu numai intervalul dintre mese e important, ci şi cât se mănâncă între mese. Dacă copilul ciuguleşte constant sau este ajutat să o facă (am văzut părinţi, bunici, bone care urmăresc copiii la topogan, la leagăne şi-i mai păcălesc să deschidă gura pentru a le introduce o bucăţică de mâncare), dacă există aproape tot timpul ceva în stomac, copilul nu ajunge să simtă senzaţia de foame, să şi-o reprezinte şi să o recunoască când apare.

Contactul cu nevoia de hrană este un contact fundamental, necesar pentru sănătatea noastră fizică şi psihică. Dacă toţi oamenii ar avea un bun contact cu foamea lor (adică ar şti când le e foame, ar mânca doar dacă le e foame şi s-ar opri din mâncat când apare senzaţia de saţietate), nu ar mai exista probleme alimentare (anorexie, bulimie, obezitate etc.). În realitate, acest contact e fragil pentru mulţi oameni şi, drept urmare, există multe probleme alimentare.

O altă modalitate de-a împiedica copilul să intre în contact cu nevoile lui alimentare este presiunea: de-a mânca mai mult (şi astfel acesta îşi pierde în timp contactul cu saţietatea), de-a mânca când vrea părintele, de-a mânca anumite alimente, care nu-i plac (şi aşa apar respingerile unor alimente).

Există momente, situaţii sau copii care să justifice comportamentul presant al părinţilor vis-a-vis de alimentaţie? Am să răspund la această întrebare povestind relatarea unei studente, la un seminar susţinut de mine, când am abordat acest subiect.

Studenta a spus (citez din memorie): Eu cred că există copii care nu mănâncă dacă nu sunt presaţi. Eu am fost un astfel de copil. Nu mâncam decât dacă părinţii insistau. În aceste condiţii, un medic a sfătuit-o pe mama să mă lase să simt foamea. Ea a încercat asta, dar după două zile în care nu mâncasem aproape nimic, a revenit la vechiul comportament. Eu cred că a făcut bine, pentru că m-aş fi putut îmbolnăvi.
Întrebarea mea: Acum îţi pot da seama când îţi este foame?
Răspunsul ei: Nu, nu ştiu, mănânc pentru că e ora mesei.
Întrebarea mea: Ai preferinţe alimentare?
Răspunsul ei: Nu, nu prea ştiu ce-mi place, mănânc ce se oferă la masă.

Deşi am nişte dubii legate de refacerea contactului alimentar printr-o abordare radicală (sunt mai degrabă adepta moderaţiei în învăţare), cred că, prin comportamentul ei, mama şi-a împiedicat copilul să conştientizeze senzaţia de foame, să o cunoască, să o recunoască. Sigur copilului i s-a făcut foame în cele două zile, dar de unde să ştie el că ceea ce simte este foame? Deşi studentei comportamentul mamei i s-a părut justificat, eu am avut certitudinea, din răspunsurile acesteia la întrebările pe care i le-am adresat, că acest comportament i-a blocat contactul cu o nevoie fundamentală.

Când contactul cu foamea nu e bun, e mai greu să avem o reprezentare clară şi a altor nevoi. În consiliere/psihoterapie se începe de multe ori reconstruirea contactului cu sine pornind de la această nevoie mai palpabilă.

Un alt aspect important pentru o atitudine alimentară sănătoasă este atmosfera în care luăm masa. Anxietatea reduce pofta de măncare, ştim cu toţii de la biologie că aceasta blochează centrul foamei, iar relaxarea îl lasă să se manifeste. Mâncând într-o atmosferă de nelinişte introducem în noi nu numai hrană, ci şi toxine (psihice). Un copil care nu mănâncă într-o atmosferă stresantă este un copil cu instinctele treze. Din păcate, în timp i le modificăm şi va ajunge să mănânce şi în astfel de atmosferă. Efectul pe termen lung poate fi însă asocierea stresului cu alimentaţia şi, ghiciţi cine va căuta frigiderul, ca adult, când va avea o problemă sufletească?!

Un alt argument pentru asocirea unei atmosfere emoţionale calde, plăcute cu alimentaţia porneşte de la cercetările lui M. Emoto, care a demonstrat ce se întâmplă cu moleculele de apă în diverse circumstanţe, mai stresante sau mai plăcute. Şi cum alimentele conţin un mare procent de apă, putem deduce că tensiunea psihică, gândurile negative, stresul asociat cu mesele pot transforma mâncarea cea mai sănătoasă într-una foarte toxică. E valabil şi reversul: alimentele mai puţin sănătoase îşi pierd din toxicitate într-o atmosferă calmă, blândă, tolerantă, de linişte, acceptare.

Referitor la alimente sănătoase şi mai puţin sănătoase, aş vrea să vă mai reţin puţin atenţia spunându-vă şi că, din punct de vedere genetic, noi avem o afinitate pentru dulce şi o respingere pentru fructe şi legume. Deci, plăcerea de-a mânca fructe şi legume se învaţă în timp, uneori mai uşor, alteori mai greu, cu mai multă răbdare din partea părinţilor.

Închei acest articol subliniind necesitatea părintelui de-a facilita contactul cu nevoia de hrană la copilul său, de-a construi o atmosferă plăcută la masă şi… de-a avea răbdare!