Pulsiunea de moarte/pulsiunea de viaţă


Conceptul de ”pulsiune” este unul dintre cele fundamentale ale gândirii psihanalitice. Pulsiunea a fost conceptualizată ca un proces de graniţă între psihic şi somatic ce instituie o exigenţă de travaliu psihic. Motoarele vieţii psihice, pulsiunile, pot fi caracterizate prin componentele lor:

  • sursa: locul din corp unde apare excitaţia pulsională; pornind de la sursă iau naştere mişcările pulsionale;
  • obiectul: acel ceva prin care pulsiunea poate fi satisfăcută, fie prin descărcare, fie prin legare;
  • presiunea: încărcătura energetică care pune în mişcare pulsiunea;
  • scopul: suprimarea stării de presiune.

Dorinţa, un alt concept fundamental psihanalitic, poate fi definită prin raportare la pulsiune ca o mişcare pulsională acceptată, însuşită de subiect. Vom avea, prin urmare dorinţe de viaţă, dorinţe de moarte, dorinţe agresive, libidinale (erotice), dorinţe sexuale, dorinţe de distrugere sau de autodistrugere în funcţie de pulsiunea din care acestea îşi extrag seva.

Pulsiunile se exprimă în două registre, al afectului şi al reprezentării. ”Afectul este expresia calitativă a cantităţii de energie pulsională şi a variaţiilor acesteia” (D. Laglache, Vocabularul psihanalizei)

Freud a elaborat două teorii ale pulsiunilor. În prima teorie a pulsiunilor, pulsiunilor sexuale li se opun pulsiunile eului (de autoconservare). Pulsiunile sexuale se sprijină pe pulsiunile de autoconservare şi constituie principalele surse pulsionale ale conflictului psihic. Energia pulsiunilor sexuale este libidoul, ele se supun principiului plăcerii, iar scopul acestora îl reprezintă legarea (constituirea şi menţinerea) unităţilor vitale.

Pulsiunea de moarte (Thanatos) a fost introdusă în cadrul celei de-a doua teorii a pulsiunilor, în opoziţie cu pulsiunea de viaţă (Eros) ce îngloba acum pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare (conceptualizate ca fiind opuse în prima teorie a pulsiunilor). Pulsiunea de moarte tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea organismului la starea anorganică, adică spre moarte. Scopul pulsiunii de moarte este acela de a dizolva legăturile, ansamblurile, de a distruge, de a separa, de a desface. În opoziţie cu aceasta, pulsiunea de viaţă leagă, asamblează, tinde spre constituirea unor unităţi psihice din ce în ce mai mari.

Freud introduce conceptul de ”pulsiune de moarte” în 1920, în ”Dincolo de principiul plăcerii”. El ajunge la acest concept pornind de la analiza unor evenimente care se abăteau de la logica principiului plăcerii: coşmarurile din nevroza traumatică, jocurile repetitive ale copiilor prin care erau reproduse anumite evenimente neplăcute, nevroza de destin, nevroza de transfer. Toate aveau în comun o tendinţă de a repeta aspecte neplăcute, dureroase, traumatice din trecut, într-o manieră inconştientă, tendinţă pe care Freud o numeşte compulsie la repetiţie. Explicaţia acestui fenomen straniu de repetare compulsivă a negativului din trecutul personal nu poate fi susţinută de funcţionarea principiului plăcerii, ci ea are legătură cu caracterul mai general, conservator, al pulsiunilor.

Fenomenul de repetiţie este unul observabil atât în cura psihanalitică, cât şi în viaţa de zi cu zi. Simptomele pacienţilor pot fi analizate prin prisma repetiţiei unor conflicte mai vechi, iar fenomenul transferului aduce la suprafaţă paternuri de interacţiune mai vechi, conflicte refulate, afecte reprimate ce sunt jucate în relaţia analitică. De asemenea, evenimente dureroase din viaţa noastră pot fi puneri în scenă a unora trecute, dificile, chiar traumatice.

Analizând posibilele scopuri ale compulsiei la repetiţie: descărcare excitaţiei pulsionale, controlul evenimentelor trecute, găsirea unor aspecte reparatorii, Freud nu se declară totuşi satisfăcut de acestea. Astfel că va introduce, în scop explicativ, ideea caracterului conservator, regresiv al vieţii pulsionale, anume acela ”de a reproduce o stare din trecut” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Prin urmare, ”scopul  spre care tinde tot ceea ce este viu este moartea şi, invers, existenţa lipsită de viaţă este anterioară celei vii” (S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii). Conform acestei ultime aserţiuni, toate pulsiunile ar fi de fapt, pulsiuni de moarte. În acest punct al demersului speculativ, practic pulsiunile de viaţă, cele care unesc, care asigură coeziunea organismului şi a psihicului, a vieţii, cele care leagă şi menţin unităţile vitale, stipulate prin intermediul pulsiunilor sexuale încă din prima teorie a pulsiunilor, devin greu de înţeles. Din punctul meu de vedere explicaţia oferită de Freud pentru existenţa pulsiunii de moarte face dificil de înţeles contrapartea acesteia, anume pulsiunea de viaţă, iar demersul speculativ întâlneşte un blocaj. Pentru a-l surmonta, anume pentru a împăca nepotrivirea dintre caracterul regresiv al pulsiunii de moarte şi al oricărei pulsiuni şi caracteristica fundamentală, de legare, a pulsiunii de viaţă, Freud consideră că alături de pulsiunea de moarte există întotdeauna şi pulsiunea de viaţă, încă de la naştere, în orice individ. Fără ca prin aceasta să explice de ce pulsiunea de viaţă nu se supune şi ea caracterului regresiv, ca orice pulsiune (pulsiunea de moarte conduce la fenomenul compulsiei la repetiţie, pulsiunea de viaţă, nu).

Prin urmare, compulsia la repetiţie l-a ajutat pe Freud să descopere pulsiunea de moarte, însă explicaţia oferită pentru aceasta se susţine doar până la un punct. Lacan va fi cel care va găsi o explicaţie dificultăţii freudiene de-a împăca caracterul regresiv al pulsiunilor cu existenţa pulsiunilor de viaţă. El afirmă că, deşi orice pulsiune este o pulsiune de moarte (şi implicit şi cea de viaţă), în orice pulsiune se luptă două tendinţe: o tendinţă conservatoare, de întoarcere la origini (de moarte) şi o tendinţă de menţinere a vieţii (de viaţă).

Cele două pulsiuni, de viaţă şi de moarte, pot fi înţelese mai bine doar prin raportare una la cealaltă: Erosul leagă, Thanatosul dezleagă, Erosul adună, Thanatosul separă, Erosul creează unităţi din ce în ce mai mari, Thanatosul pune graniţe între unităţi, Erosul integrează, Thanatosul dezintegrează.  Dacă n-ar exista pulsiune de viaţă, psihicul nu s-ar putea coagula ca o structură unitară, însă fără sprijinul pulsiunii de moarte nu ar exista diferenţieri între diversele unităţi, instanţe, structuri psihice. Fără pulsiunea de viaţă oamenii nu ar putea crea legături unii cu alţii, fără pulsiunea de moarte, nu s-ar putea separa şi individualiza. Probabil, nici întâlni cu adevărat.

Pentru Freud, pulsiunea de moarte conduce silenţios individul spre moarte, din interior şi numai în combinaţie cu pulsiunea de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere sau, în combinaţie cu pulsiunile sexuale, sub formă de sadism. În interior, libidoul poate lega pulsiunea de moarte rezultând masochismul erogen, originar. Fără a fi suficient libidinizată, pulsiunea de moarte nu poate fi îndreptată spre exterior, sub formă de agresivitate sau sadism, ea acumulându-se în interior şi conducând în linişte organismul către moarte.

Interesantă mi se pare această aserţiune a necesităţii legării pulsiunii de moarte cu cea de viaţă pentru a ne putea exprima agresivitatea în exterior. Aceasta mă face să mă gândesc la consecinţele posibile în planul dezvoltării psihice a inhibării agresivităţii copiilor adică la blocajul exprimării externe a unei părţi din pulsiunea de moarte (ceea ce corelează cu creşterea intensităţii pulsiunii de moarte din interior): devitalizare, scăderea spontaneităţii şi a curajului, timiditate, blocaje emoţionale şi chiar depresie,

La finalul lucrării ”Dincolo de principiul plăcerii” Freud nu separă radical Erosul de Thanatos, ci el postulează întrepătrunderea şi interconectarea lor ontologică. Fiecare pulsiune o stopează pe cealalta, dar o şi impulsionează şi una nu poate fi înţeleasă fără cealalta.

În toate acţiunile umane pulsiunea de viaţă şi pulsiunea de moarte sunt participanţi activi căci orice acţiune presupune fuziunea lor, o combinaţie între creşterea tensiunii şi descreşterea ei, între a ţine şi a lăsa deoparte, a lega şi a separa, a uni şi a diviza. Când realitatea externă este însă dificilă, traumatică fuziunea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, dintre libidinal şi agresivtate este compromisă, cu diverse consecinţe asupra individului: narcisism patologic, depresie, funcţionare primitivă (psihotică sau borderline), devitalizare, masochism etc.

Dualismul pulsiune de viaţă/pulsiune de moarte este deseori asociat cu dualismul sexualitate (pulsiune libidinală) – agresivitate (pulsiune agresivă).

Relaţia dintre pulsiunea de moarte şi agresivitate este, pentru Freud, una de strânsă legătură şi determinare: pulsiunea agresivă este de fapt pulsiune de moarte orientată spre exterior, după ce anterior a fost combinată cu libido. Uneori pulsiunea agresivă este numită şi pulsiune de distrugere, agresivitatea şi distructivitatea fiind folosite cu acelaşi înţeles. Pentru alţi autori agresivitatea derivă din frustrare şi experienţe traumatice (Kohut).

Pulsiunea agresivă se combină cu libidoul în orice exprimare comportamentală rezultând diverse acţiuni care pot fi agresive sau nonagresive. Caracterul agresiv sau nonagresiv al acţiunii ţine de încărcătura în pulsiunea agresivă, dar şi de scopul şi rezultatul acţiunii. De asemenea, acţiunile agresive pot fi constructive sau distructive, iar acest specific nu este întotdeauna uşor de sesizat.

Deşi mulţi autori de orientare psihanalitică au respins pulsiunea de moarte, ea fiind considerată rezultatul unor consideraţii speculative iar fenomenele explicate prin intermediul acesteia ca putând fi înţelese făcînd apel la alte motive, au existat şi autori postfreudieni care au acordat un rol important acestui concept, în opera lor. Este cazul Melaniei Klein care a reafirmat dualismul pulsiunilor de viaţă şi de moarte. Pentru Melanie Klein, încă de la naştere, în interiorul individului există atât pulsiunile de moarte, cât şi pulsiunile de viaţă. Din jocul acestor pulsiuni, precum şi din interacţiunea dintre copil şi realitate (unde un rol central revine persoanelor fundamentale) se realizează dezvoltarea psihică care parcurge două etape, poziţii: poziţia schizo-paranoidă, poziţia depresivă.

În poziţia schizo-paranoidă, pentru a evita angoasa de a fi dezintegrat şi anihilat, rezultată din coexistenţa celor două tipuri de pulsiuni, eul timpuriu se scindează într-un eu iubitor, asociat capacităţii de-a iubi şi pulsiunii de viaţă şi unul persecutor, asociat distructivităţii pulsiunii de moarte. În exterior, pulsiunea de moarte este proiectată sub formă de agresivitate asupra obiectului extern, acesta devenind un obiect persecutor iar pulsiunea de viaţă este proiectată sub formă de iubire asupra aceluiaşi obiect, acesta fiind, în această poziţie, un obiect gratificant. Prin urmare, clivajul eului şi proiecţia celor două tipuri de pulsiuni asupra aceluiaşi obiect conduce şi la un clivaj al obiectului: sânul bun, idealizat; sânul rău, obiectul persecutor.

Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, atacul sânului bun, frica de atacul sânului rău, proiecţia pulsiunilor şi introiecţia obiectului care se scindează – în interior, dar şi în percepţie – în bine şi rău rezultă caracteristicile poziţiei schizo-paranoide. Obiectul bun se sprijină pe experienţa de satisfacere a copilului şi pe proiecţia pulsiunilor libidinale; obiectul rău se sprijină pe experienţa de frusrare şi pe proiecţia pulsiunii de moarte. Sânul bun intern este resimţit în serviciul integrarii şi al pulsiunii de viaţă, el constituindu-se în nucleul Eului, sânul rău extern este resimţit în serviciul pulsiunii de moarte şi al dezintegrării. Clivajul contribuie la formarea figurilor persecutorii şi a celor idealizate, iar idealizarea este cu atât mai puternică cu cât frustrarea, persecuţia şi angoasa corelate cu experienţele frustrante sunt mai mari.

În poziţia depresivă a dezvoltării psihice se realizează unirea dintre aspectele bune şi cele rele ale obiectului, acesta fiind perceput ca total, bun şi rău depotrivă, adică ambivalent. Eul este capabil să facă sinteza dintre iubire şi ură, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, rezultând un eu unitar. Acum angoasele trăite nu vor mai fi de persecuţie, ci de pierdere a obiectului, iar atacurile la adresa obiectului total vor genera culpabilitate şi dorinţă de reparaţie.

Poziţia depresivă ocupă un rol central în dezvoltarea psihică, iar condiţiile elaborării şi depăşiriii ei vor determina destinul sănătos sau psihopatologic al individului.

Atunci când discutăm de agresivitate e nevoie să punctăm şi contribuţia lui D. W. Winnicot, reprezentant al Şcolii britanice a relaţiilor cu obiectul, care şi-a exprimat dezacordul cu teoria kleiniană a pulsiunii de moarte. Pentru acesta, invidia, sadismul şi ura (reprezentante ale pulsiunii de moarte, la Melanie Klein) nu pot fi înnăscute, pentru că ele sunt rezultatul unei creşteri emoţionale. Agresivitatea individului începe în uter şi este sinonimă cu activitatea şi motricitatea, iar la naştere, agresivitatea pulsională este o parte a apetitului. ”Într-un mediu bun, agresivitatea individului este integrată în personalitatea individului, ca o energie utilă legată de muncă şi joacă, în timp ce într-un mediu lipsit de resurse psihice, agresivitatea se poate transforma într-o punere în act a violenţei şi distrugerii” (Jan Abram, Limbajul lui Winnicot).

Winnicot constată în lucrările sale clinice două rădăcini diferite ale vieţii pulsionale: rădăcina agresivă şi rădăcina erotică, iar fuziunea acestor două componente este stipulată ca o realizare a dezvoltării psihice. Pentru acest autor, mărimea potenţialului agresiv depinde de mărimea opoziţiei pe care o întâlneşte în mediu, iar excesul de opoziţie împiedică fuzionarea componentei agresive cu cea erotică.

Spre deosebire de Freud şi Melanie Klein, Winnicot nu ia în calcul o pulsiune de moarte, ci o rădăcină agresivă a vieţii pulsionale. De asemenea, valenţele constructive sau distructive ale agresivităţii derivă din caracteristicile interacţiunii individului cu mediul, ele neputând fi detaşate de acesta.

Un alt autor care poată să ne atragă atenţia atunci când discutăm despre pulsiuni este Otto Kernberg, revizionist freudian contemporan. În sistemul lui Kernberg, la început nu există pulsiuni. În cursul dezvoltării apar stările afective difuze (bune şi rele) care se consolidează ulterior în pulsiuni libidinale şi agresive. Pulsiunile apar la interacţiunea cu un celălalt – gratificant, pulsiunile libidinale sau frustrant, pulsiunile agresive.

Kernberg elaborează un model al dezvoltării psihice pornind de la trei sarcini necesare individului: diferenţierea sine/celălalt, depăşirea clivajului specific sinelui şi obiectului, depăşirea conflictului nevrotic dintre impulsuri şi mecanisme de apărare. Nediferenţierea dintre sine şi celălalt conduce la o funcţionare psihotică a individului, iar nedepăşirea clivajului dintre pulsiunile libidinale şi cele agresive la una de nivel borderline. Persoanele nevrotice şi cele normale parcurg cu succes primele două sarcini ale dezvoltării, anume separarea de ceilalţi şi realizarea de imagini integrate ale sinelui şi celorlalţi, iar această unitate de imagini se poate împlini doar prin integrarea pulsiunilor libidinale şi agresive, cu atingerea ambivalenţei, ceea ce la Melanie Klein era specific fazei depresive a dezvoltării psihice.

Cum apar cele două pulsiuni în diverse comportamente, într-un anumit simptom, în evoluţia individului, în relaţie cu obiectele, în interiorul psihismului?

Relaţiile dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte au fost descrise de Freud prin folosirea termenilor ”unire” şi ”separare”. Unirea pulsiunilor reprezintă un amestec în proporţii variabile a celor două pulsiuni, iar separarea este procesul a cărui limită este funcţionarea separată a acestora (D., Laglache, Vocabularul psihanalizei). Proporţia de eros şi agresivitate din funcţionarea psihică influenţează gradul de unire sau separare a acesteia. Cum erosul leagă iar agresivitatea dezleagă, creşterea proporţiei pulsiunii libidinale duce la o creştere a unirii, iar creşterea agresivităţii la accentuarea separării. De exemplu, regresia se face pe seama separării, deci a infuziei de agresivitate în viaţa psihică, iar progresul psihic pe seama unirii, deci a creşterii proporţiei libidinale. Dezvoltarea emoţională inerentă unui proces analitic reuşit este şi ea o consecinţă a stimulării pulsionale libidinale şi agresive, cu predominanţa celei libidinale. De asemenea, în diverse acţiuni, urgenţa de-a descărca energia corelează cu energia morţii mobilizată (în raptusurile suicidare energia morţii mobilizată este imensă iar separarea celor două pulsiuni este crescută).

Oamenii sunt diferiţi în privinţa încărcăturii lor pulsionale. Constelaţia pulsională (din punct de vedere cantitativ, dar şi a proporţiei celor două pulsiuni) depinde de caracteristici ereditare şi constituţionale, dar este de asemenea influenţată major de interacţiunea cu toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse. Câtă viaţă şi câtă moarte, cât libido şi câtă agresivitate există într-un om precum şi în ce proporţii, acestea depind de impactul colectiv al mai multor aspecte, printre care experienţele timpurii cu persoanele fundamentale joacă  un rol determinant.

Închei această expunere având în minte că procesul analitic, ca ”experienţă emoţională trăită” (Th. Ogden, Arta psihanalizei) ne ajută să intrăm în contact cu viaţa şi moartea din interiorul nostru. Dacă procesul analitic este constructiv, viaţa creşte şi înfloreşte, iar moartea se mai îmblânzeşte puţin, devenind un aliat al vieţii.

Bibliografie:

  1. Abram, J., Limbajul lui Winnicot, EFG, Bucureşti, 2013
  2. Donna Bentolila Lopez, The Enigma of the Death Drive: a Revisiting
  3. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii în Opere esenţiale, vol 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2017
  4. Laglache, D., Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
  5. Mills, J., Reflections on the Death Drive
  6. Mitchell, St., Experienţa psihanalizei, , Ed. Trei, Bucureşti, 2015
  7. Roussilon, R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, EFG, Bucureşti, 2010
  8. Sternbach, O., Aggression, the Death drive and the aproblem of sadomasochism: A reinterpretation of Freud s Second drive Theory
  9. Virsida, A., The Death Drive: Psychic Construction or destruction?

Capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu


Printre capacităţile umane este şi aceea de a forma şi a trăi satisfăcător relaţiile interumane şi, în particular, relaţiile de cuplu. Am numit-o pe aceasta (conform cu denumirile folosite în literatura de specialitate) capacitate de intimitate, respectiv capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu poate fi definită, pornind de la definiţia capacităţii de intimitate în general, ca o caracteristică a persoanei de a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu. Ea este o abilitate general umană, adică toţi oamenii o conţin (luăm în seamă aici normalitatea psihică), deşi există diferenţe reale între nivelul dezvoltării ei la diverse persoane.

Orice aptitudine poate fi caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare iar acest nivel este variabil pe parcursul vieţii individului, pentru că, în funcţie de traseul de viaţă personal, putem avea o evoluţie sau o involuţie a diverselor capacităţi şi, implicit, a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu.

Nu putem vorbi de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu fără a lua în seamă contextul real al relaţiilor de cuplu. Deşi termenul folosit este acela de capacitate şi acesta presupune o exteriorizare a unor potenţialităţi psihice, această exteriorizare depinde şi ea de contextul relaţiei de cuplu.

O  crescută capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu nu presupune neapărat existenţa unei relaţii de cuplu, căci există perioade în viaţă când avem nevoie să fim singuri sau nu suntem disponibili pentru o relaţie de cuplu. De asemenea, a avea o relaţie de cuplu nu corelează cu o crescută capacitate de intimitate erotică, aceasta fiind vizibilă mai ales în calitatea acelei relaţii.

Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe aptitudini, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată. „Oamenii care fac intimitatea funcţională au mai multe abilităţi: abilităţi interpersonale de bază, a asculta, a comunica clar, a negocia, a-ţi gestiona agresivitatea şi multe altele” (Mattew Mc Kay, Patrick Fanning, Kim Paleg, 1994, p. 2).

Dezvoltarea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu

 Dezvoltarea nevoii de intimitate erotică, cât şi a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu sunt strîns legate de relaţiile avute de persoana respectivă cu părinţii săi, în special cu mama sa, cât şi de natura şi calitatea relaţiilor cu alte persoane semnificative din viaţa sa (membri ai familiei, prieteni, grupul de egali, parteneri erotici). „Intimitatea şi atitudinile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adecvat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe la o relaţie intimă” (Francis Macnab, 1993, p. 124).

Nevoia de intimitate, precum şi capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se construiesc pe fundamentul ataşamentului primar pe care persoana l-a avut cu mama sa. Legătura primară mamă – copil poate fi, fie securizantă pentru acesta, fie insecurizantă (ambivalentă, evitantă, rejectivă). Acest pattern de ataşament este introectat de persoană la nivelul structurii psihice, constituind ulterior o modalitate de ataşament foarte stabilă. Succesul diferenţierii individuale şi, implicit, al dezvoltării capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu sunt legate de felul în care copilului i se încurajează creşterea independenţei. Dacă copilul se simte în siguranţă în relaţia primară cu mama sa, el se va aventura în afară cu curaj, ştiind că oricând poate reveni la baza securizantă. Astfel, o legătură securizantă afectiv între copil şi mama sa va conduce la realizarea unui echilibru sănătos între separarea şi uniunea celor doi, echilibru care va servi ca un model pentru relaţiile intime ulterioare. Orice problemă care a afectat relaţia primară mamă – copil (moarte, boală, spitalizare îndelungată, abandon, abuz, neglijare) poate constitui un impediment în dezvoltarea capacităţii de intimitate.

Deşi are un loc important asupra dezvoltării capacităţii de intimitate erotică, relaţia mamă-copil nu este singura care contribuie la formarea acesteia. Sunt, de asemenea, importante relaţiile stabilite de copil cu alţi membri semnificativi din viaţa sa (tată, bunici, rude, prieteni de familie etc). „Pentru a cunoaşte iubirea matură avem nevoie ca în copilărie să beneficiem de iubirea parentală puternică care ne va ajuta să ne iubim pe noi înşine. Iubirea parentală ne provoacă o intensă stare de bine şi ne permite să trăim experinţa dăruirii din simpla bucurie de a o face” (Schaeffer, Brenda, 2009, p. 88).

Relaţia dintre cei doi părinţi este cea care oferă copilului primul model de interacţiune erotică dintre un bărbat şi o femeie, astfel că modalitatea de-a intra în relaţii intime are legătură cu percepţiie şi interpretările făcute de acesta asupra relaţiei dintre părinţii săi.

Pentru majoritatea oamenilor capacitatea de-a dezvolta relaţii intime începe să se constituie în jurul vârstei de 6 sau 7 ani. Harry Stack Sullivan (1953) crede că între 6 şi 12 ani ce constituie fundamentul dezvoltării capacităţii de intimitate.  Sullivan identifică patru abilităţi implicate în capacitatea persoanei de-a avea relaţii intime ca adult. Aceste procese sunt:

  • abilitatea de-a intra în activităţi competitive cu cei cei de aceeaşi vârstă
  • abilitatea de-a face compromisuri faţă de egali
  • abilitatea de-a colabora cu egalii
  • abilitatea de-a coopera cu egalii.

Tot în această perioadă de vârstă începe să se dezvolte empatia şi abilitatea de-a privi lucrurile din perspectiva celuillalt (două aspecte fără de care o reală intimitate nu poate exista).

O altă etapă importantă pentru dezvotarea abilităţii de-a intra în relaţii intime este adolescenţa. Conform lui Erik Erikson, o sarcină centrală a adolescenţei este aceea de a  învăţa cum să fii intim cu o persoană de sex opus, iar felul în care capeţi această abilitate influenţează felul în care vei dezvolta relaţii intime ca adult.

Dennis Bagarozzi (2001) a constatat că există o corelaţie între existenţa unei relaţii de prietenie (nu erotice) cu o persoană de sex opus, în timpul adolescenţei şi posibilitatea de-a intra uşor în relaţii intime heterosexuale, ca adult. Pe de altă parte, adolescenţii care nu au avut un prieten de sex opus în timpul adolescenţei tind să aibă probleme de intimitate, ca adulţi.

 Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se dezvoltă, de asemenea, şi în cadrul relaţiilor intime de lungă durată, aici fiind locul unde se activează tendinţele de ataşament primare, dar şi acela în care pot fi corectate abilităţile defectuoase de relaţionare. Şi dacă, de multe ori, deficienţele capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu se datorează unor relaţii primare din copilărie sau adolescenţă, relaţiile erotice din viaţa de adult creează premisele corectării acestora şi dezvoltării unei reale capacităţi de intimitate erotică.

  ♦ Descrierea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu, în literatura de specialitate

În literatura de specialitate termenul de „intimitate” ne apare cu mai multe accepţiuni: o caracteristică a unei relaţii, fie ea de cuplu sau de altă natură, un tip de relaţie (şi este vorba aici mai ales de relaţiile care au şi o componentă sexuală), un proces de autodezvăluire reciprocă şi sinceră dintre două persoane, o nevoie umană fundamentală sau o abilitate (capacitate).

Termenul de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu apare într-o manieră directă la diverşi autori. De asemenea, uneori se face referire la această abilitate, fără a fi numită neapărat cu această denumire. În continuare vom descrie concepţiile diverşilor autori despre capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu, accentuând componentele care au fost descoperite de aceştia, ca făcând parte din respectiva abilitate. Evidenţierea componentelor capacităţii de intimitate erotică este importantă atât pentru înţelegerea semnificaţiei exacte a acestei capacităţi, cât şi pentru operaţionalizarea conceptului, aspect necesar pentru a găsi modalităţi de măsurare adecvată a acestei aptitudini.

  1. Sigmund Freud (1859-1939)

Acest autor pune la baza teoriei lui asupra personalităţii felul în care pulsiunile libidinale evoluează pe parcursul vieţii individului uman, încă de la naşterea acestuia şi până la maturizarea lui.  Dezvoltarea umană este descrisă în stadii, fiecare stadiu având la bază un conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex care-l va fixa în stadiul respectiv. Freud identifică următoarele stadii de maturizare a fiinţei umane (şi implicit a pulsiunii sexuale):

1. Stadiul oral. Energia libidinală în această perioadă este legată de gură, de alimentaţie şi indirect de mamă, căci ea este cea care hrăneşte.  Încercările de înţărcare dau naştere conflictului. În funcţie de felul cum are loc înţărcarea, individul va reuşi să depăşească conflictul sau să rămână fixat în acest stadiu.

Cel care râmâne fixat în stadiul oral va manifesta, în perioada adultă a vieţii, trăsături specifice unei personalităţi orale – dependenţă sau agresivitate (ostilitate, probleme cu conduita alimentară şi cu achiziţia şi posesia de bunuri).

2. Stadiul anal (2-3 ani). Libidoul este focalizat asupra părţii inferioare a aparatului digestiv şi anume, asupra defecaţiei. Conflictul apare în perioada antrenării autocontrolului sfincterian. Dacă acest antrenament este realizat adecvat, copilul va reuşi să dezvolte o bună capacitate de a se controla şi stăpâni. Dacă nu, în viaţa adultă a individului, apare o fixare în acest stadiu, cu corelatele psihice şi comportamentale specifice: comportament obsesivo-compulsiv, nevoie exagerată de ordine sau dezordine exagerată şi nepăsare faţă de propria persoană.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Energia libidinală trece la regiunea genitală. Copiii se masturbează şi au jocuri erotice. Conflictul ia naştere din atracţia faţă de părintele de sex opus şi respingerea părintelui de acelaşi sex (complexul Oedip/Electra). Rezolvarea pozitivă a conflictului conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la trecerea în inconştient a impulsurilor sexuale faţă de părintele de sex opus. Incapacitatea rezolvării conflictului dă naştere fie unei personalităţi fără control internalizat, fie unei personalităţi autopunitive.

4. Perioada de latenţă (6-12, 13 ani). Energia libidinală este într-un fel de adormire, iar copilul îşi dezvoltă o serie de capacităţi legate de integrarea în mediul şcolar şi social.

5. Stadiul genital (adolescenţa). Energia libidinală nu mai este fixată autoerotic, ci se fixează asupra unui obiect din afară. Acum este perioada în care se formează capacitatea de-a dezvolta şi întreţine relaţii cu persoanele de sex opus. Indivizii sănătoşi vor fi capabili să se comporte astfel încât să fie acceptaţi ca parteneri de cuplu.

Deşi Freud nu foloseşte termenul de capacitate de intimitate, totuşi el se referă la dezvoltarea acestei capacităţi, în perioada adolescenţei, ca o abilitate a individului de a-şi crea relaţii şi de-a găsi satisfacţii pentru nevoile lui sociale şi sexuale, într-un mod acceptabil din punct de vedere social. (Ana Muntean, 2006, p. 39).    

  1. Erik Erikson (1963)

Erikson este autorul care aduce în discuţie, într-o manieră foarte transparentă, capacitatea de intimitate. El descrie dezvoltarea personalităţii într-un context cultural şi istoric şi găseşte opt stadii în dezvoltarea omului, stadiile fiind etape de evoluţie a personalităţii, în contextul interacţiunii cu mediul social. Ca şi la Freud, fiecare stadiu este caracterizat de un conflict, de a cărui rezolvare depinde intrarea într-o manieră pozitivă/negativă în stadiu următor. Dacă conflictul fiecărui stadiu se rezolvă pozitiv, persoana dobândeşte – la sfârşitul fiecărui stadiu – o nouă capacitate adaptativă. Fiecare capacitate dezvoltată contribuie la dezvoltarea unei noi abilităţi, în stadiul următor al evoluţiei personalităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii, după E. Erikson, sunt:

1. Stadiul infantil (0-1 an). Conflictul de bază este încredere/neîncredere, conflict ce se dezvoltă în cadrul interacţiunii cu mama. Dacă schimburile mamă – copil sunt adecvate nevoilor copilului, acesta dobândeşte capacitatea de-a avea încredere în ceilalţi. 

2. Stadiul  1-3 ani. Conflictul de bază este autonomie/dependenţă, ce se dezvoltă în contextul explorării mediului de către copil. O încurajare a copilului de către părinţi în descoperirea mediului de viaţă şi o susţinere eficientă a acestuia îl conduc pe copil la dobândirea capacităţii de a fi autonom.

3. Stadiul 3-6 ani. Conflictul de bază este iniţiativă/ruşine (vinovăţie). Dacă copilul a dobândit capacitatea de a fi autonom, el va acţiona în această perioadă, va avea iniţiativă şi va lua decizii. Dacă este lăsat să experimenteze liber activităţile care îl atrag, el va dezvolta capacitatea de-a avea iniţiativă.

4. Stadiul 6-12 ani. Conflictul de bază este hărnicie/inferioritate. Reuşita sau nereuşita în sarcinile şcolare sau sociale conduce la dezvoltarea capacităţii de-a fi competent /sentimentul inferiorităţii, incompetenţei.

5. Stadiul 12-18 ani. Conflictul este între identitate/ confuzia identităţii. La sfârşitul acestui stadiu persoana fie va avea o identitate clară (o imagine de sine clară, realistă, pozitivă, scopuri de viaţă pozitive), fie va fi confuză în privinţa a ceea ce este şi ce poate.

6. Stadiul 18-35 ani. Conflictul este între intimitate/izolare. Sarcina persoanei în acest stadiu este aceea de a dezvolta relaţii de intimitate cu o altă persoană, adică aceea de a-şi dezvolta capacitatea de intimitate. Pentru a putea realiza acest lucru persoana trebuie să fi rezolvat pozitiv conflictele stadiilor anterioare, adică:

  • să aibă încredere în ceilalţi
  • să fie autonomă
  • să fie capabilă de iniţiativă
  • să aibă capacitatea de iniţiativă
  • să aibă capacitatea de-a fi competentă
  • să aibă o identitate de sine clară şi pozitivă.

Izolarea este trăită ca urmare a eşecului de a realiza relaţii, mai ales cu sexul opus. Persoana care nu şi-a dezvoltat suficient capacitatea de intimitate fie va tinde către izolare, fie către relaţii fuzionale, în care „va dori să anuleze diferenţele” (Carmen Maria Mecu, 2003, p. 28).

7. Stadiul 35-60 ani. Conflictul este între capacitatea de a  genera/stagnare.

8. Stadiul peste 60 ani. Conflictul este între integritate/disperare.

Concluzie: la Erik Erikson capacitatea de intimitate apare cu referire la abilitatea ce ia naştere prin rezolvarea pozitivă a conflictului specific stadiului adultului (18-35 ani) şi putem vorbi chiar de o operaţionalizare a acestuia, componentele acestei capacităţi fiind chiar abilităţile formate în etapele anterioare de viaţă.  

  1. John Bowlby (1907 – 1990)

S-a preocupat de dezvoltarea emoţională a copilului, dând naştere teoriei ataşamentului. În acord cu Bowlby, interacţiunile repetate ale copilului cu mama sa (sau persoana care îl îngrijeşte) îl conduc pe acesta la formarea unui model intern al ataşamentului, ce stă la baza relaţiilor pe care individul le va realiza cu ceilalţi oameni. Dacă mama răspunde adecvat nevoilor copilului, el va dezvolta un model intern în care se va percepe pe sine ca meritând să fie iubit, iar pe ceilalţi ca fiind persoane de încredere care merită să fie iubite. Un patern de ataşament care nu creează siguranţă duce la o personalitate nevrotică.

Conform teoriei lui Bowlby, un patern de ataşament stabil este asociat cu formarea unor relaţii normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit, cu o capacitate crescută de intimitate.

Mary Ainsworth (1978)  o doctorandă de-a lui Bowlby, a operaţionalizat conceptul de ataşament al acestuia şi a împărţit tipul de ataşament în: sigur, evitant şi rezistent. Copiii cu ataşament sigur caută proximitatea şi contactul cu mama în perioadele de stres, dar ei au şi o conduită exploratorie activă în relaţiile cu un mediu necunoscut. Copiii ce dezvoltă ataşament evitant favorizează distanţa, în pofida proximităţii, chiar şi în perioadele stresante, iar copiii ce dezvoltă ataşament rezistent au o conduită exploratorie în relaţiile cu mediul necunoscut, dar sunt extrem de anxioşi şi dependenţi de persoanele care îi îngrijesc.

Conform lui Bowlby şi continuatorilor lui, adulţii ce şi-au format un patern de ataşament pozitiv, sigur vor fi capabili să realizeze relaţii armonioase cu sexul opus, cu semenii lor în general. Prin urmare, această capacitatea de intimitate în relaţiile de cuplu poate fi corelată, conform acestei teorii, cu un patern de ataşament sigur. 

  1. Murray Bowen (1978)

 A dezvoltat o teorie psihodinamică de familie bazată pe ideea că fiecare familie este un sistem de relaţii emoţionale.

Terapia de familie a lui Bowen are drept nucleu opt concepte intercorelate: diferenţierea sinelui, sistemul emoţional familial nuclear, triangularea, procesul proiectiv al familiei, distanţarea emoţională, procesul de transmitere multigeneraţională, poziţia de frate sau soră, regresia socială.

Termenul care ne interesează pe noi, în contextul acestei lucrări, este cel de diferenţiere a sinelui, adică „gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi” (Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, 2001, p. 120). Diferenţierea sinelui este atât internă (între gânduri şi sentimente), cât şi externă, faţă de alţii.

Bowen considera că o persoană cu un înalt nivel de diferenţiere are capacitatea de a fi apropiată emoţional de o alta semnificativă, fără a dezvolta reacţii emoţionale neconstructive: defense, contraatacuri, retrageri. În acord cu această teorie Bartle şi Sabatelli (1995) demonstrează că persoanele cu o reactivitate emoţională crescută au, de asemenea, o imagine de sine scăzută, o identitate de sine neclară şi o scăzută capacitate pentru intimitate.

În concluzie, capacitatea de intimitate în general, dar şi pentru relaţiile de cuplu, poate fi corelată cu un nivel de diferenţiere crescut al eului, iar lipsa acestei abilităţi (sau o dezvoltare mai scăzută) poate fi corelată cu o diferenţiere scăzută (defense, discreditarea partenerului, evitarea intimităţii, simptome, conflicte).   

  1. William H. Masters, Virginia E. Johnson (1985)

Aceşti autori descriu în lucrarea „Human Sexuality” (Second edition) abilitatea de a forma relaţii intime şi găsesc că aceasta poate fi corelată cu o realistă cunoaştere de sine, precum şi cu acceptarea de sine. Descompunând cele două componente în subcomponente găsim că o crescută capacitate de intimitate presupune:

  • a avea grijă
  • capacitatea de-a te autodezvălui
  • a avea încredere
  • a te angaja faţă de o altă persoană
  • a fi sincer
  • a fi empatic
  • a fi capabil să-ţi exprimi tandreţea fizic şi psihic
  • încredere în sine.
  1. Francis Macnab (1997)

Acest autor nu descrie explicit o capacitate pentru intimitate, dar el vorbeşte despre condiţiile necesare pentru crearea intimităţii. „Intimitatea şi relaţiile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adevcat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe într-o relaţie intimă” (Macnab, 1997, p. 124). Pentru ca intimitatea să se dezvolte este nevoie ca fiecare persoană din relaţie să aibă o identitate de sine bine dezvoltată, o capacitate de a explora confortabil diverse atitudini intime, precum şi o capaciate de a crea un nivel acceptabil de apropiere reciprocă şi de distanţare în domeniile relevente ale relaţiei.

  1. Gerard Leleu (2003)

Leleu (Leleu, 2003, p. 117-123), descriind intimitatea amoroasă ca „relaţia privilegiată pe care o stabilesc între ele două fiinţe, relaţie a cărei caracteristică este de a fi foarte strânsă şi foarte profundă atât pe plan corporal, cât şi în planul conştiinţei”, găseşte mai multe condiţii necesare pentru ca aceasta să se realizeze:

  • existenţa unui eu suficient de puternic, astfel încât să nu-ţi fie frică să te arăţi aşa cum eşti, să nu-ţi fie teamă că vei fi invadat sau rejectat
  • cunoaşterea de sine (atât a propriului corp, cât şi a trăsăturilor de personalitate) şi aprecierea de sine
  • capacitatea de a fi autentic
  • sensibilitate, senzalitate, tandreţe
  • capacitatea de-a trăi în prezent.

Deşi Leleu nu vorbeşte explicit de capacitatea de intimitate, totuşi el descrie mai multe calităţi necesare unei persoane pentru a accede la intimitate. Astfel, putem spune că această capacitate este abordată implicit, ca un cumul de calităţi şi abilităţi personale.

  1. Iolanda Mitrofan (1996, 2004)

Cu specializări multiple în terapia de cuplu şi sexuală, studii în domeniul intimităţii erotice, Iolanda Mitrofan descrie explicit capacitatea de intimitate afectivă pe care o numeşte autonomie şi integrare. O persoană integrată este o persoană unificată (conform cu cele 3 axe – identitară, a conştientizării şi a timpului), ea „integrând prin conştientizare experienţele nefinalizate, traumatice, confuze pe axa timpului şi rolurilor în drumul reducerii distanţei Eu-Sine. Omul sănătos, normal, tinde să-şi integreze jumătăţile psihologice fundamentale în funcţionarea psihică. Cu cât reuşeşte să-şi integreze mai adânc componentele identitare ale celor patru roluri de bază (bărbat, femeie, tată, mamă), cu atât se disponibilizeză pentru un grad mai înalt şi mai complet de adaptare.” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 32).

“Cum este o fiinţă integrată? Este armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă… O astfel de fiinţă îşi stabilizează şi potenţează capacitatea de a exista eficient, creator şi fericit ” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 72).

O persoană integrată se acceptă pe sine, este în acord cu eul său real şi cel potenţial. Ea se respectă şi se iubeşte.

Conform Iolandei Mitrofan, o persoană integrată are o capacitate crescută de intimitate pentru relaţiile de cuplu, căci ea intră în relaţie ca un întreg, un întreg constituit deja din două jumătăţi.

„Terapia deficitului de intimitate trebuie să debuteze cu stimularea capacităţii de a stabili o bună intimitate nonverbală (senzorială, corporală, fizică), în primul rând cu sine şi apoi, cu partenerul” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 156).  „Evident, descoperirea, crearea şi amplificarea intimităţii afective necesită atitudini şi comportamente complementare şi sinergice în cuplu, un efort comun de intercunoaştere şi prin aceasta, de continuă revelare de sine” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 159).

  1. Schaeffer, Brenda (2009)

Psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, această autoare face diferenţa între capacitatea de a avea relaţii de cuplu sănătoase (echivalentul nostru pentru capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu) şi lipsa acestei capacităţi care conduce la construirea de relaţii de cuplu adictive.

Oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

  1. „ permit afirmarea individualităţii
  2. trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
  3. aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
  4. acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
  5. sunt receptivi la nou şi la schimbări
  6. stimulează dezvoltarea celorlalţi
  7. sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
  8. se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
  9. dăruiesc şi primesc
  10. evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
  11. încurajează autonomia celorlalţi
  12. îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
  13. învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
  14. acceptă şi respectă implicarea
  15. au o stimă de sine ridicată
  16. au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
  17. îţi exprimă sentimentele în mod spontan
  18. sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
  19. iubesc cu detaşare
  20. îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi” (2009, p. 145-146).

 

  1. Kernberg, F. Otto (2009)

Psihiatru şi psihanalist, profesor de psihiatrie la Cornell University Medical College, descrie capacitatea de a stabili relaţii de dragoste matură (capacitate echivalentă cu cea descrisă de noi), ca o capacitate emoţională complexă care integrează:

„1. excitaţia sexuală transformată în dorinţă erotică pentru altă persoană

  1. tandreţea care derivă din integrarea reprezentării de sine şi de obiect investite libidinal şi agresiv, cu predominanţa iubirii asupra agresivităţii şi tolerarea ambivalenţei normale care caracterizeză relaţiile umane
  2. o identificare cu celălalt
  3. o formă matură a idealizării
  4. caracterul pasional al relaţiei de iubire sub toate cele 3 aspecte – relaţie sexuală, relaţie cu obiectul şi investire a supraeului cuplului” (2009, p. 67).

Concluzii

› Conceptul de capacitate de intimitate (pentru relaţii de cuplu, erotică), ca o aptitudine a persoanei de-a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu este prezent atât într-o manieră explicită, cât şi implicită într-o serie de lucrări de specialitate.

› Fiind vorba de o capacitate, putem discuta de nivelul dezvoltării ei la un moment dat, fără să uităm că ea poate evolua sau chiar involua, pe parcursul vieţii individului. Dezvoltarea capacităţii de intimitate a unui individ poate fi favorizată de unele relaţii şi defavorizată de alte relaţii.

› Ca orice capacitate, utilizarea ei într-o anumită relaţie depinde de contextul relaţional respectiv, adică de dinamica relaţiei. Astfel, aceeaşi persoană poate stabili relaţii mai armonioase cu un individ, şi dizarmonice cu altul, deşi nivelul dezvoltării capacităţii ei de intimitate de cuplu este acelaşi.

› Aşa cum am văzut din teoriile ştiinţifice anterioare, capacitatea de intimitate este a abilitate general umană şi putem spune că toate persoanele o au dezvoltată, într-o măsură mai mare sau mai mică.

› Capacitatea de intimitate de cuplu nu este vizibilă neapărat în faptul de-a fi sau nu într-o relaţie de cuplu (adult fiind), ci mai ales în calitatea acelei relaţii, deşi calitatea unei relaţii este influenţată şi ea de mai mulţi factori.

› Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea crea şi întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe abilităţi, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată.

› Fiind o capacitate relaţională, capacitatea de intimitate cuprinde aspecte care se referă la relaţionarea socială în general, la relaţiile cu sexul opus, într-un context mai general, precum şi la relaţionarea concretă cu un partener de cuplu.

› Aşa cum descriam în subcapitolele anterioare, pentru a se putea realiza intimitatea în relaţiile de cuplu sunt necesare mai multe condiţii individuale: un ataşament securizant al copilului, dezvoltarea capacităţii de a iubi, maturitate afectivă, o identitate psihosexuală asumată şi integrată, normalitate psihică. Aceste aspecte psihice se suprapun reciproc, se susţin reciproc, dar există şi nuanţe discriminatorii. În aceste condiţii capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu poate fi considerată ca o rezultantă a existenţei şi funcţionării armonioase a tuturor acestor caracteristici ale personalităţii. De fapt, elementele componente ale capacităţii de a forma şi menţine relaţii intime profunde, aşa cum sunt descrise în literatura de specialitate, pot fi subsumate caracteristicilor psihice anterior menţionate.

Extras din cartea ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 61-75

Capacitatea de a iubi şi intimitatea în relaţiile de cuplu


Când spunem relaţii de cuplu, ne gândim, în primul rând, că există doi parteneri ce au fost îndrăgostiţi unul de celălalt, iar ulterior starea de îndrăgostire s-a transformat în iubire. Evident, uneori două persoane intră în relaţii de cuplu nefiind neapărat îndrăgostite una de cealaltă, ci fiind fie atrase una de cealaltă, fie stabilind afinităţi în alte domenii, în afara celui erotic. De asemenea, iubirea poate să se atenueze în timp, să fie mascată de alte aspecte ale relaţiei, sau chiar să dispară. Însă, premisa de bază pentru relaţii de cuplu durabile rămâne totuşi dragostea. Ca ea să fie prezentă, este necesar ca cei doi parteneri să dispună de capacitatea de a iubi, iar aceasta să fie suficient de bine dezvoltată încât să se poată trece de la îndrăgostire la iubire.

Îndrăgostirea presupune un impuls puternic către altcineva, un amalgam de emoţii şi trăiri, o stare care nu este supusă controlului voinţei. Ea ne cuprinde. Scânteia dragostei se poate aprinde brusc, sau treptat. Odată apărută, este greu de gestionat voluntar, pentru că îndrăgostirea este emoţie pură. Spre deosebire de aceasta, iubirea este un sentiment stabil, la construirea căruia contribuie o seamă de emoţii, dar aici apare şi intervenţia voinţei şi a intelectului. Ne putem îndrăgosti fără să vrem, dar, dacă iubim, cu siguranţă intelectul nostru şi-a pus amprenta acestui sentiment.

Din punct de vedere psihanalitic, transformarea îndrăgostirii în iubire matură presupune o capacitate de tandreţe, grijă şi idealizare faţă de persoana iubită, dar şi capacitatea de identificare şi empatie cu obiectul iubit (Otto Kernberg, 2009, p. 109).

Toţi oamenii au capacitatea de a iubi? Dacă luăm în seamă normalitatea psihică, da. Chiar şi pacienţii nevrotici şi cei cu o patologie caracterială moderată îşi pot dezvolta capacitatea de a iubi în urma intervenţiei psihoterapeutice (Otto Kernberg, 2009, p. 107). Evident, printre persoanele normale există diferenţe între felul cum iubesc oamenii şi chiar şi cât de mult o fac aceştia. „Ne naştem cu capacitatea de a iubi, care face parte din zestrea noastră ereditară; dar ea trebuie apelată, trezită, pentru a se putea desfăşura” (Fritz Riemann, 2005, p. 71).

„A iubi presupune dezvoltarea deplină matură a sistemului sinelui, a sentimentelor pozitive de autorespect şi autoacceptare. Doar la un anumit stadiu al dezvoltării fiinţa umană poate să intre în relaţii de dragoste, să îşi depăşească limitele personale pentru celălalt. Câtă vreme nu poate să se aprecieze, să se respecte, să se iubească pe sine, ceea ce este normal în anumite perioade de dezvoltare, persoana nu e capabilă de iubire. Infantilitatea sau imaturitatea împidică creearea şi menţinerea unor relaţii de dragoste normale, mature” (Ana Muntean, 2006, p. 233).

Pentru a-şi dezvolta optim capacitatea de a iubi, copilul trebuie să parcurgă anumite stadii ale dezvoltării şi, în fiecare etapă, să facă anumite achiziţii intelectuale, emoţionale, volitive şi comportamentale. Ana Muntean (2006, p. 233-237) descrie, din punct de vedere psihanalitic, aceste stadii ale dezvoltării capacităţii de a iubi, accentuând elementul definitoriu de dezvoltare care influenţează direct această capacitate:

  1. De la naştere la 4 luni. Iniţial, copilul este intr-un stadiu de nediferenţiere (de ceilalţi, în special de persoana care îl îngrijeşte) şi se constituie ca un cumul de instincte. El reacţionează prin stări de plăcut/neplăcut la stimulările mediului. Iniţial aceste stări sunt pur organice şi, încetul cu încetul, ele se vor constitui într-un sistem emoţional primar.
  2. Presine (de la 4 la 7 luni). Este etapa în care copilul începe să se diferenţieze de mediu şi să-şi creeze o imagine separată a celui care îl îngrijeşte. Prima dragoste a copilului este „o dragoste narcisică, dragostea unui presine” (Ana Muntean, 2006, p. 234).
  3. Diferenţierea sinelui (de la 7 la 18-24 de luni). „Nu sunt încă realizate condiţiile unei adevărate iubiri. Sunt prezente iubirea de sine, narcisism primar şi dragostea faţă de cel care îl îngrijeşte – narcisism secundar” (Ana Muntean, 2006, p. 235).
  4. Afirmarea de sine (18-24 luni şi 4 ani). Copilul nu poate iubi cu adevărat acum, dar este foarte important să se simtă iubit. Dragostea este strâns legată de relaţia pe care o are cu persoana care-l îngrijeşte, persoană de la care caută sprijin, susţinere şi încredere.
  5. Primele relaţii în grupul de vârstă, între 5 şi 9 ani. Nevoia afirmării de sine (foarte prezentă în stadiul anterior) se atenuează acum şi lasă loc mai mult nevoii de dragoste. Copilul poate simţi dragoste nu numai faţă de părinţi, dar şi faţă de prieteni, părinţi, bunici, educatori. Acum poate apărea îndrăgostirea în cadrul grupului de vârstă.
  6. Interese complexe în cadrul grupului de vârstă (10-12 ani). Copilul este din nou centrat pe sine, pe dezvoltarea personalităţii lui. El este mai puţin dispus să se implice în relaţii noi.
  7. Adolescenţa (13, 14 – 18, 19 ani). Este o perioadă în care sunt parcurşi paşi importanţi în maturizarea emoţională şi intelectuală. Tânărul este capabil să se îndrăgostească şi chiar să stabilească relaţii de cuplu pe principiile celor de la maturitate.
  8. De-abia acum putem discuta de o adevărată capacitate de a iubi, ce se bazează pe existenţa unei identităţi bine definite, pe o maturizare a întregii personalităţi.

Din această teorie putem observa că, pentru a se putea dezvolta o adevărată capacitate de a iubi, este nevoie ca persoana să fi parcurs etapele de dezvoltare şi să fi internalizat „stările afective specifice fiecărei etape – ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi dragoste pentru alte persoane” (Ana Muntean, 2006, p. 237).

Otto Kernberg (2009, p. 71) arată că „existenţa capacităţii de a iubi presupune o experienţă simbiotică şi o etapă de separare -individuaţie normal dezvoltate”. Există două modalităţi care influenţează dezvoltarea capacităţii de a iubi (în sensul de iubire sexuală). Primul constă în tendinţa regresivă de a fuziona cu obiectul iubit (ca o repetiţie a unităţii simbiotice cu mama), iar al doilea în tendinţa progresivă spre consolidarea diferenţelor între sine şi lume şi între integrarea reprezentărilor „bune” şi „rele” atât despre sine, cât şi despre ceilalţi. Căutarea fuziunii cu celălalt face parte din dinamica firească a erotismului, dar, pentru a se realiza o reală capacitate de a iubi, este necesar ca, în dezvoltarea copilului, să se poată realiza integrarea agresivităţii cu iubirea, în relaţiile timpurii ale acestuia.

Wisdom (1970, apud Otto Kernberg, 2009, p. 72) apreciază că dezvoltarea capacităţii de a iubi este strâns legată de capacitatea de a face doliu şi de dezvoltarea capacităţii de îngrijorare.

Chassequet-Smirgel (apud Otto Kernberg, 2009, p. 77) sugerează că o capacitate de a iubi matură presupune o proiecţie limitată a unui ideal al Eului atenuat asupra partenerului, dar şi o îmbogăţire a investirii narcisice a sinelui pornind de la satisfacţia sexuală şi emoţională primită.

Capacitatea de a iubi creează condiţii pentru dezvoltarea intimităţii în cuplu, dar, în acelaşi timp, iubirea nu protejează de conflicte şi chiar despărţire, pentru că, „pe măsură ce o persoană devine capabilă să iubească în profunzime şi să fie capabilă să aprecieze în mod realist pe altcineva ca o parte a vieţii sale personale şi sociale, acea persoană poate găsi alte persoane care ar putea avea în mod realist rol de partener la fel de satisfăcător sau chiar mai bine” (Otto Kernberg, 2009, p. 114). Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în cadrul relaţiei de cuplu iubirea profundă „eliberează în relaţie agresivitatea primitivă, în contextul activării la ambii parteneri a relaţiilor de obiect patogene refulate sau disociate din copilăria mică” (Otto Kernberg, 2009, p. 89). Prin urmare, două persoane îşi pot adânci intimitatea şi creşte soliditatea relaţiei dacă îşi dezvoltă constant conştientizarea de sine şi dacă agresivitatea dezvoltată în relaţie este integrată şi transformată de supraeu în grijă pentru partener. Aşadar, printre ingredientele dezvoltării intimităţii în cuplu, se numără sigur capacitatea de a iubi, dar este nevoie şi de maturitate emoţională, sau, cu alte cuvinte, de o capacitate de a iubi matură, caracteristică individului ce a atins un anumit nivel al maturităţii, în special a celei afective.

Extras din cartea Ioana, Stancu, ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 34-37

 

Ca să poţi să iubeşti conştient…


Ca să poţi să iubeşti conştient (adică să şi simţi asta), e nevoie să te poţi aşeza într-o postură vulnerabilă. Însă nu te poţi poziţiona astfel, dacă nu-ţi poţi accesa agresivitatea şi din acel punct, adică dacă nu-ţi este teribil de teamă de respingere încât să te poţi apăra în momentul în care ai fi rănit de persoana pe care o iubeşti.  Căci numai cineva care ştie că se poate apăra la nevoie poate să se expună emoţional şi să simtă iubirea.

Dacă agresivitatea e reprimată, disociată de iubire, riscul vulnerabilităţii emoţionale rezultată din asumarea iubirii este prea mare şi astfel iubirea conştientă devine obligată să se rătăcească prin cotloanele inconştientului. Şi astfel se pun bazele dependenţei emoţionale: am nevoie de tine şi nu ştiu de ce, nu simt că te iubesc decât în momentul în care nu te mai am şi atunci intru în sevraj. Dependentul are o relaţie ambivalentă cu obiectul (fie el substanţă sau persoană) dependenţei: de indiferenţă sau ură conştiente şi de iubire inconştientă. Când obiectul dependenţei este o persoană, acesta simte ambivalenţa şi reacţionează în divese forme pentru a curăţa relaţia: ori mă iubeşti, ori mă urăşti, dar fă-o cât mai conştient şi asumat. Situaţia este însă şi mai complicată în realitate pentru că întotdeauna cineva care nu poate suporta iubirea conştient se întâlneşte cu un altul la fel, adică întotdeauna vom avea doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă (adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca).

Când iubirea este însă conştientă, adică atunci când pot să mă vulnerabilizez emoţional (pentru că sunt suficient de puternic emoţional încât să o fac, adică agresivitatea şi iubirea nu se exclud una pe cealaltă), pot să iubesc şi să-mi apăr drepturile în acelaşi timp, ştiu când îmi e bine şi ştiu şi de ce, ştiu când îmi e rău şi ştiu şi de ce, rămân sau plec într-o manieră asumată, adică conştient de iubire sau de lipsa acesteia.

Ca iubirea şi agresivitatea să poată să convieţuiască împreună e nevoie însă să te poţi iubi pe tine suficient de mult, încât să te poţi apăra şi în iubire. Deci, ca să poţi să iubeşti conştient pe un altul, e nevoie să poţi să simţi că te iubeşti pe tine însuţi.


Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Agresivitatea din noi şi din vieţile noastre


agresivitateMeditam de curând la câtă agresivitate e în lumea noastră: şi în cea a adulţilor, şi în cea a copiilor. Oamenii sunt extrem de reactivi: simt nevoia să critice, să evidenţieze punctele slabe, să iasă în evidenţă prin contraargumente, să bârfească, uneori să jignească şi chiar să sară la bătaie. Când stăm la coadă suntem vigilenţi să nu ne-o ia cineva înainte (pe drept cuvânt de altfel pentru că sunt destui disponibili pentru a face asta), când prezentăm o idee sunt 20 care au contraargumente, unii părinţi sunt dispuşi să se bată pe un leagăn, la serviciu se găseşte câte un coleg care să-şi ”analizeze” colegii în biroul şefului, lovim copiii şi ei lovesc ceilalţi copii la rândul lor etc. Şi gândindu-mă aşa am avut o revelaţie: suntem foarte vulnerabili. O să spuneţi, probabil: ”ce mare revelaţie!” I-am dat această denumire pentru că am simţit această idee, nu numai am gândit-o, am rezonat profund cu ea. Da, suntem tot timpul dacă nu în poziţie de luptă, măcar pregătiţi pentru ea, pentru că avem un mare grad de nesiguranţă atât în vieţile noastre, cât şi în tot ceea ce ţine de noi, de personalitatea noastră, de încrederea şi stima de sine. Trăim într-o ţară unde, aparent (doar aparent) sunt resurse puţine sau sunt atât de prost gestionate încât grija zilei de mâine pare cuvântul la ordinea zilei pentru mulţi, foarte mulţi români. Apoi, deşi sunt multe cursuri, traininguri, conferinţe de dezvoltare personală, cei mai mulţi încă nu am atins un nivel al încrederii în sine necesar şi suficient centrării în primul rând pe ceea ce suntem noi, pe abilităţile noastre, pe valoarea noastră.

Suntem atât de nesiguri pe propria valoare încât folosim predominant paternuri comportamentale agresive derivate din cele ancestrale. Mă uit la oameni şi sesizez că sunt tot timpul atât pregătiţi ”să muşte”, dar şi să fie ”muşcaţi”. Aşa cum adulţii păstrează în comportamentul lor structuri construite în copilărie, tot aşa, în spaţiul nostru cultural, ne raportăm în mare măsură unii la alţii prin prisma comportamentelor din copilăria speciei noastre. Deşi vremurile s-au schimbat şi nu mai suntem în pericol de moarte cum ieşim în pădure (citeşte societate!).

Ne consumăm multă energie în lupte cu miză mică, cooperăm puţin, ne luptăm mult. De exemplu, cercetările arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6 % din timpul pe care îl petrec în clasă.

În lumea copiilor e multă agresivitate şi nu e de mirare, de vreme ce modelele sunt de aşa natură!

Ce e de făcut? Mă gândesc că o variantă accesibilă ar fi întărirea puterii personale, ce derivă din autocunoaştere realistă şi valorificarea ulterioară a calităţilor proprii. Exerciţiile de meditaţie ce conduc la conştientizarea forţei inerente fiecărei fiinţe pot fi de asemenea folositoare. Ceea ce ne întăreşte este de asemenea şi ceea ce ne îmbogăţeşte lăuntric. Interesele, hobby-urile, sportul ne ajută să ne clădim o imagine pozitivă, sănătoasă despre noi înşine. Nu vreau să închei fără îndemnul de-a vă conştientiza propria unicitate, ce vine la pachet cu o valoare ce nu o veţi regăsi nicăieri în aceeaşi formă şi expresie. Existenţa e suficient de cuprinzătoare încât să avem loc cu toţii!

Dragi părinţi, nu vă mai bateţi copiii!


bataie copilNu faceţi educaţie astfel! Doar îi înfricoşaţi, îi înrăiţi, îi îndepărtaţi emoţional de dumneavoastră!

Cum se simte un copil care este lovit de propriul părinte? Nedreptăţit, neînţeles, umilit, neluat în seamă, agresat, minimalizat, neimportant, trist, rănit, pus la colţ… . Vedeţi vreo trăire pozitivă printre aceste stări?!

Cum trăieşte părintele actul lovirii propriului copil? În timp ce: cu furie. După: sper, cu vinovăţie!

Ce înţelege copilul din bătaia primită? Să-i fie frică de părintele său; că mama şi tata sunt răi; că părinţii nu-şi pot controla furia, pentru că au diverse probleme (la serviciu, la cap!); că şi-a înfuriat părinţii; că a făcut ceva care i-a supărat pe aceştia etc. Deci, ceea ce înţelege copilul are legătură în mare parte cu părinţii săi şi mai puţin cu comportamentul pedepsit prin bătaie. Chiar şi atunci cînd îşi spune ”am făcut ceva rău”, el decriptează semnificaţia lui ”rău” tot prin raportare la părinţi (am făcut ceva rău, pentru că i-am supărat pe părinţi), nu la nişte norme obiective de conduită dezirabilă. Pe de altă parte, copilul mai înţelege şi ceva despre sine, ceva ce va interioriza adânc în propria personalitate: că este un copil rău!

Deci, un copil nu trage nici o concluzie benefică evoluţiei lui dintr-o bătaie primită! Nu înţelege de ce un comportament nu e dezirabil şi ce altceva ar fi trebuit să facă! Nu înţelege nimic bun despre sine! Ci doar că i-a supărat tare pe părinţii lui! Iar asta nu presupune decât că data viitoare o să fie mai atent pentru a nu fi surprins de părinţi. Şi evident, o să facă acelaşi lucru!

Ce se aşteaptă părinţii când îşi bat copiii? Eu cred că dacă aceştia ar putea să fie în totalitate sinceri cu ei înşişi, ar spune că îşi bat copiii doar pentru ”nervii” proprii, ca să se detensioneze şi pentru că nu pot, nu ştiu sau nu vor să se controleze în anumite momente. Dar nu mă aştept de la toţi părinţii să fie atât de sinceri! Aşa că eu cred că mulţi îşi imaginează că îşi bat copiii pentru ca: să înveţe mai bine, să fie cuminţi, ”să nu mai fie obraznici”, să nu se mai bată cu alţii (paradoxul, copilul este bătut ca să nu se mai bată!), să fie ascultători etc. Adică, în mare parte aceşti părinţi chiar consideră că bătaia ar putea să fie un mijloc educativ! Şi este oare aşa? Nu, în nici un caz. Este 100% o modalitate needucativă şi chiar contraeducativă.

Da, copilul învaţă ceva dintr-o bătaie, dar în nici un caz ceea ce-şi imaginează (sau se iluzionează) părinţii. El învaţă că agresivitatea este ceva normal într-o interacţiune umană, că e normal să-l loveşti pe cel mai slab decât tine, că atunci când nu-ţi convine ceva poţi să loveşti.

Copilul înţelege despre părinţii săi că sunt neînţelegători şi agresivi, că au diverse probleme. Sau alte aspecte, în aceeaşi tonalitate!

Copilul mai înţelege şi despre sine că este rău şi că, prin urmare, merită să fie bătut. Nu e de mirare că va învăţa bine rolul de victimă, pe care-l va juca alternativ cu cel de agresor, în diverse contexte.

Copilul se înrăieşte, dintre toate emoţiile sale furia capătă contururi tot mai clare şi dimensiuni mai crescute. Dacă nu va găsi ulterior modalităţi simbolice artistice de exprimare, furia înmagazinată se va infiltra subtil în relaţiile constituite, afectându-le mai subtil sau mai evident.

Un copil bătut este un copil înfricoşat. Chiar dacă această frică nu se vede, ea există acolo, bine strânsă în sufletul lui! Un copil bătut este ca un animal hăituit care va învăţa să ţină urechile ciulite în viaţă, care va fi tot timpul în gardă, gata de fugă la cea mai mică primejdie resimţită! Sau care va ţine ”colţii scoşi”, gata de atac în momentele tensionate!

Copilul bătut îşi va pierde încrederea în părinţi şi în sine. Copilului pe care l-aţi bătut îi va fi frică de dumneavoastră, dar nu vă va respecta!

Copilul bătut va asocia motivele pentru care o faceţi cu frica şi furia şi în nici un caz nu se va apropia cu sufletul împăcat de acestea.

Cu un copil bătut nu puteţi avea o relaţie frumoasă, caldă, apropiată care să vă ajute să-l educaţi aşa cum vă doriţi.

Pe de altă parte, nici nu e corect să vă loviţi copiii! Sunteţi mai puternici decât ei şi nu e deloc o luptă dreaptă. Nu e nimic etic aici şi cu atât mai puţin educativ. Atunci, de ce o faceţi?!

Lupte greco-romane cu propriul copil


lupte greco romaneO scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.