Printre capacităţile umane este şi aceea de a forma şi a trăi satisfăcător relaţiile interumane şi, în particular, relaţiile de cuplu. Am numit-o pe aceasta (conform cu denumirile folosite în literatura de specialitate) capacitate de intimitate, respectiv capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu poate fi definită, pornind de la definiţia capacităţii de intimitate în general, ca o caracteristică a persoanei de a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu. Ea este o abilitate general umană, adică toţi oamenii o conţin (luăm în seamă aici normalitatea psihică), deşi există diferenţe reale între nivelul dezvoltării ei la diverse persoane.

Orice aptitudine poate fi caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare iar acest nivel este variabil pe parcursul vieţii individului, pentru că, în funcţie de traseul de viaţă personal, putem avea o evoluţie sau o involuţie a diverselor capacităţi şi, implicit, a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu.

Nu putem vorbi de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu fără a lua în seamă contextul real al relaţiilor de cuplu. Deşi termenul folosit este acela de capacitate şi acesta presupune o exteriorizare a unor potenţialităţi psihice, această exteriorizare depinde şi ea de contextul relaţiei de cuplu.

O  crescută capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu nu presupune neapărat existenţa unei relaţii de cuplu, căci există perioade în viaţă când avem nevoie să fim singuri sau nu suntem disponibili pentru o relaţie de cuplu. De asemenea, a avea o relaţie de cuplu nu corelează cu o crescută capacitate de intimitate erotică, aceasta fiind vizibilă mai ales în calitatea acelei relaţii.

Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe aptitudini, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată. „Oamenii care fac intimitatea funcţională au mai multe abilităţi: abilităţi interpersonale de bază, a asculta, a comunica clar, a negocia, a-ţi gestiona agresivitatea şi multe altele” (Mattew Mc Kay, Patrick Fanning, Kim Paleg, 1994, p. 2).

♦ Dezvoltarea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu

 Dezvoltarea nevoii de intimitate erotică, cât şi a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu sunt strîns legate de relaţiile avute de persoana respectivă cu părinţii săi, în special cu mama sa, cât şi de natura şi calitatea relaţiilor cu alte persoane semnificative din viaţa sa (membri ai familiei, prieteni, grupul de egali, parteneri erotici). „Intimitatea şi atitudinile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adecvat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe la o relaţie intimă” (Francis Macnab, 1993, p. 124).

Nevoia de intimitate, precum şi capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se construiesc pe fundamentul ataşamentului primar pe care persoana l-a avut cu mama sa. Legătura primară mamă – copil poate fi, fie securizantă pentru acesta, fie insecurizantă (ambivalentă, evitantă, rejectivă). Acest pattern de ataşament este introectat de persoană la nivelul structurii psihice, constituind ulterior o modalitate de ataşament foarte stabilă. Succesul diferenţierii individuale şi, implicit, al dezvoltării capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu sunt legate de felul în care copilului i se încurajează creşterea independenţei. Dacă copilul se simte în siguranţă în relaţia primară cu mama sa, el se va aventura în afară cu curaj, ştiind că oricând poate reveni la baza securizantă. Astfel, o legătură securizantă afectiv între copil şi mama sa va conduce la realizarea unui echilibru sănătos între separarea şi uniunea celor doi, echilibru care va servi ca un model pentru relaţiile intime ulterioare. Orice problemă care a afectat relaţia primară mamă – copil (moarte, boală, spitalizare îndelungată, abandon, abuz, neglijare) poate constitui un impediment în dezvoltarea capacităţii de intimitate.

Deşi are un loc important asupra dezvoltării capacităţii de intimitate erotică, relaţia mamă-copil nu este singura care contribuie la formarea acesteia. Sunt, de asemenea, importante relaţiile stabilite de copil cu alţi membri semnificativi din viaţa sa (tată, bunici, rude, prieteni de familie etc). „Pentru a cunoaşte iubirea matură avem nevoie ca în copilărie să beneficiem de iubirea parentală puternică care ne va ajuta să ne iubim pe noi înşine. Iubirea parentală ne provoacă o intensă stare de bine şi ne permite să trăim experinţa dăruirii din simpla bucurie de a o face” (Schaeffer, Brenda, 2009, p. 88).

Relaţia dintre cei doi părinţi este cea care oferă copilului primul model de interacţiune erotică dintre un bărbat şi o femeie, astfel că modalitatea de-a intra în relaţii intime are legătură cu percepţiie şi interpretările făcute de acesta asupra relaţiei dintre părinţii săi.

Pentru majoritatea oamenilor capacitatea de-a dezvolta relaţii intime începe să se constituie în jurul vârstei de 6 sau 7 ani. Harry Stack Sullivan (1953) crede că între 6 şi 12 ani ce constituie fundamentul dezvoltării capacităţii de intimitate.  Sullivan identifică patru abilităţi implicate în capacitatea persoanei de-a avea relaţii intime ca adult. Aceste procese sunt:

• abilitatea de-a intra în activităţi competitive cu cei cei de aceeaşi vârstă
• abilitatea de-a face compromisuri faţă de egali
• abilitatea de-a colabora cu egalii
• abilitatea de-a coopera cu egalii.

Tot în această perioadă de vârstă începe să se dezvolte empatia şi abilitatea de-a privi lucrurile din perspectiva celuillalt (două aspecte fără de care o reală intimitate nu poate exista).

O altă etapă importantă pentru dezvotarea abilităţii de-a intra în relaţii intime este adolescenţa. Conform lui Erik Erikson, o sarcină centrală a adolescenţei este aceea de a  învăţa cum să fii intim cu o persoană de sex opus, iar felul în care capeţi această abilitate influenţează felul în care vei dezvolta relaţii intime ca adult.

Dennis Bagarozzi (2001) a constatat că există o corelaţie între existenţa unei relaţii de prietenie (nu erotice) cu o persoană de sex opus, în timpul adolescenţei şi posibilitatea de-a intra uşor în relaţii intime heterosexuale, ca adult. Pe de altă parte, adolescenţii care nu au avut un prieten de sex opus în timpul adolescenţei tind să aibă probleme de intimitate, ca adulţi.

 Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se dezvoltă, de asemenea, şi în cadrul relaţiilor intime de lungă durată, aici fiind locul unde se activează tendinţele de ataşament primare, dar şi acela în care pot fi corectate abilităţile defectuoase de relaţionare. Şi dacă, de multe ori, deficienţele capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu se datorează unor relaţii primare din copilărie sau adolescenţă, relaţiile erotice din viaţa de adult creează premisele corectării acestora şi dezvoltării unei reale capacităţi de intimitate erotică.

  ♦ Descrierea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu, în literatura de specialitate

În literatura de specialitate termenul de „intimitate” ne apare cu mai multe accepţiuni: o caracteristică a unei relaţii, fie ea de cuplu sau de altă natură, un tip de relaţie (şi este vorba aici mai ales de relaţiile care au şi o componentă sexuală), un proces de autodezvăluire reciprocă şi sinceră dintre două persoane, o nevoie umană fundamentală sau o abilitate (capacitate).

Termenul de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu apare într-o manieră directă la diverşi autori. De asemenea, uneori se face referire la această abilitate, fără a fi numită neapărat cu această denumire. În continuare vom descrie concepţiile diverşilor autori despre capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu, accentuând componentele care au fost descoperite de aceştia, ca făcând parte din respectiva abilitate. Evidenţierea componentelor capacităţii de intimitate erotică este importantă atât pentru înţelegerea semnificaţiei exacte a acestei capacităţi, cât şi pentru operaţionalizarea conceptului, aspect necesar pentru a găsi modalităţi de măsurare adecvată a acestei aptitudini.

1. Sigmund Freud (1859-1939)

Acest autor pune la baza teoriei lui asupra personalităţii felul în care pulsiunile libidinale evoluează pe parcursul vieţii individului uman, încă de la naşterea acestuia şi până la maturizarea lui.  Dezvoltarea umană este descrisă în stadii, fiecare stadiu având la bază un conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex care-l va fixa în stadiul respectiv. Freud identifică următoarele stadii de maturizare a fiinţei umane (şi implicit a pulsiunii sexuale):

1. Stadiul oral. Energia libidinală în această perioadă este legată de gură, de alimentaţie şi indirect de mamă, căci ea este cea care hrăneşte.  Încercările de înţărcare dau naştere conflictului. În funcţie de felul cum are loc înţărcarea, individul va reuşi să depăşească conflictul sau să rămână fixat în acest stadiu.

Cel care râmâne fixat în stadiul oral va manifesta, în perioada adultă a vieţii, trăsături specifice unei personalităţi orale – dependenţă sau agresivitate (ostilitate, probleme cu conduita alimentară şi cu achiziţia şi posesia de bunuri).

2. Stadiul anal (2-3 ani). Libidoul este focalizat asupra părţii inferioare a aparatului digestiv şi anume, asupra defecaţiei. Conflictul apare în perioada antrenării autocontrolului sfincterian. Dacă acest antrenament este realizat adecvat, copilul va reuşi să dezvolte o bună capacitate de a se controla şi stăpâni. Dacă nu, în viaţa adultă a individului, apare o fixare în acest stadiu, cu corelatele psihice şi comportamentale specifice: comportament obsesivo-compulsiv, nevoie exagerată de ordine sau dezordine exagerată şi nepăsare faţă de propria persoană.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Energia libidinală trece la regiunea genitală. Copiii se masturbează şi au jocuri erotice. Conflictul ia naştere din atracţia faţă de părintele de sex opus şi respingerea părintelui de acelaşi sex (complexul Oedip/Electra). Rezolvarea pozitivă a conflictului conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la trecerea în inconştient a impulsurilor sexuale faţă de părintele de sex opus. Incapacitatea rezolvării conflictului dă naştere fie unei personalităţi fără control internalizat, fie unei personalităţi autopunitive.

4. Perioada de latenţă (6-12, 13 ani). Energia libidinală este într-un fel de adormire, iar copilul îşi dezvoltă o serie de capacităţi legate de integrarea în mediul şcolar şi social.

5. Stadiul genital (adolescenţa). Energia libidinală nu mai este fixată autoerotic, ci se fixează asupra unui obiect din afară. Acum este perioada în care se formează capacitatea de-a dezvolta şi întreţine relaţii cu persoanele de sex opus. Indivizii sănătoşi vor fi capabili să se comporte astfel încât să fie acceptaţi ca parteneri de cuplu.

Deşi Freud nu foloseşte termenul de capacitate de intimitate, totuşi el se referă la dezvoltarea acestei capacităţi, în perioada adolescenţei, ca o abilitate a individului de a-şi crea relaţii şi de-a găsi satisfacţii pentru nevoile lui sociale şi sexuale, într-un mod acceptabil din punct de vedere social. (Ana Muntean, 2006, p. 39).    

2. Erik Erikson (1963)

Erikson este autorul care aduce în discuţie, într-o manieră foarte transparentă, capacitatea de intimitate. El descrie dezvoltarea personalităţii într-un context cultural şi istoric şi găseşte opt stadii în dezvoltarea omului, stadiile fiind etape de evoluţie a personalităţii, în contextul interacţiunii cu mediul social. Ca şi la Freud, fiecare stadiu este caracterizat de un conflict, de a cărui rezolvare depinde intrarea într-o manieră pozitivă/negativă în stadiu următor. Dacă conflictul fiecărui stadiu se rezolvă pozitiv, persoana dobândeşte – la sfârşitul fiecărui stadiu – o nouă capacitate adaptativă. Fiecare capacitate dezvoltată contribuie la dezvoltarea unei noi abilităţi, în stadiul următor al evoluţiei personalităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii, după E. Erikson, sunt:

1. Stadiul infantil (0-1 an). Conflictul de bază este încredere/neîncredere, conflict ce se dezvoltă în cadrul interacţiunii cu mama. Dacă schimburile mamă – copil sunt adecvate nevoilor copilului, acesta dobândeşte capacitatea de-a avea încredere în ceilalţi. 

2. Stadiul  1-3 ani. Conflictul de bază este autonomie/dependenţă, ce se dezvoltă în contextul explorării mediului de către copil. O încurajare a copilului de către părinţi în descoperirea mediului de viaţă şi o susţinere eficientă a acestuia îl conduc pe copil la dobândirea capacităţii de a fi autonom.

3. Stadiul 3-6 ani. Conflictul de bază este iniţiativă/ruşine (vinovăţie). Dacă copilul a dobândit capacitatea de a fi autonom, el va acţiona în această perioadă, va avea iniţiativă şi va lua decizii. Dacă este lăsat să experimenteze liber activităţile care îl atrag, el va dezvolta capacitatea de-a avea iniţiativă.

4. Stadiul 6-12 ani. Conflictul de bază este hărnicie/inferioritate. Reuşita sau nereuşita în sarcinile şcolare sau sociale conduce la dezvoltarea capacităţii de-a fi competent /sentimentul inferiorităţii, incompetenţei.

5. Stadiul 12-18 ani. Conflictul este între identitate/ confuzia identităţii. La sfârşitul acestui stadiu persoana fie va avea o identitate clară (o imagine de sine clară, realistă, pozitivă, scopuri de viaţă pozitive), fie va fi confuză în privinţa a ceea ce este şi ce poate.

6. Stadiul 18-35 ani. Conflictul este între intimitate/izolare. Sarcina persoanei în acest stadiu este aceea de a dezvolta relaţii de intimitate cu o altă persoană, adică aceea de a-şi dezvolta capacitatea de intimitate. Pentru a putea realiza acest lucru persoana trebuie să fi rezolvat pozitiv conflictele stadiilor anterioare, adică:

• să aibă încredere în ceilalţi
• să fie autonomă
• să fie capabilă de iniţiativă
• să aibă capacitatea de iniţiativă
• să aibă capacitatea de-a fi competentă
• să aibă o identitate de sine clară şi pozitivă.

Izolarea este trăită ca urmare a eşecului de a realiza relaţii, mai ales cu sexul opus. Persoana care nu şi-a dezvoltat suficient capacitatea de intimitate fie va tinde către izolare, fie către relaţii fuzionale, în care „va dori să anuleze diferenţele” (Carmen Maria Mecu, 2003, p. 28).

7. Stadiul 35-60 ani. Conflictul este între capacitatea de a  genera/stagnare.

8. Stadiul peste 60 ani. Conflictul este între integritate/disperare.

Concluzie: la Erik Erikson capacitatea de intimitate apare cu referire la abilitatea ce ia naştere prin rezolvarea pozitivă a conflictului specific stadiului adultului (18-35 ani) şi putem vorbi chiar de o operaţionalizare a acestuia, componentele acestei capacităţi fiind chiar abilităţile formate în etapele anterioare de viaţă.  

3. John Bowlby (1907 – 1990)

S-a preocupat de dezvoltarea emoţională a copilului, dând naştere teoriei ataşamentului. În acord cu Bowlby, interacţiunile repetate ale copilului cu mama sa (sau persoana care îl îngrijeşte) îl conduc pe acesta la formarea unui model intern al ataşamentului, ce stă la baza relaţiilor pe care individul le va realiza cu ceilalţi oameni. Dacă mama răspunde adecvat nevoilor copilului, el va dezvolta un model intern în care se va percepe pe sine ca meritând să fie iubit, iar pe ceilalţi ca fiind persoane de încredere care merită să fie iubite. Un patern de ataşament care nu creează siguranţă duce la o personalitate nevrotică.

Conform teoriei lui Bowlby, un patern de ataşament stabil este asociat cu formarea unor relaţii normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit, cu o capacitate crescută de intimitate.

Mary Ainsworth (1978)  o doctorandă de-a lui Bowlby, a operaţionalizat conceptul de ataşament al acestuia şi a împărţit tipul de ataşament în: sigur, evitant şi rezistent. Copiii cu ataşament sigur caută proximitatea şi contactul cu mama în perioadele de stres, dar ei au şi o conduită exploratorie activă în relaţiile cu un mediu necunoscut. Copiii ce dezvoltă ataşament evitant favorizează distanţa, în pofida proximităţii, chiar şi în perioadele stresante, iar copiii ce dezvoltă ataşament rezistent au o conduită exploratorie în relaţiile cu mediul necunoscut, dar sunt extrem de anxioşi şi dependenţi de persoanele care îi îngrijesc.

Conform lui Bowlby şi continuatorilor lui, adulţii ce şi-au format un patern de ataşament pozitiv, sigur vor fi capabili să realizeze relaţii armonioase cu sexul opus, cu semenii lor în general. Prin urmare, această capacitatea de intimitate în relaţiile de cuplu poate fi corelată, conform acestei teorii, cu un patern de ataşament sigur. 

4. Murray Bowen (1978)

 A dezvoltat o teorie psihodinamică de familie bazată pe ideea că fiecare familie este un sistem de relaţii emoţionale.

Terapia de familie a lui Bowen are drept nucleu opt concepte intercorelate: diferenţierea sinelui, sistemul emoţional familial nuclear, triangularea, procesul proiectiv al familiei, distanţarea emoţională, procesul de transmitere multigeneraţională, poziţia de frate sau soră, regresia socială.

Termenul care ne interesează pe noi, în contextul acestei lucrări, este cel de diferenţiere a sinelui, adică „gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi” (Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, 2001, p. 120). Diferenţierea sinelui este atât internă (între gânduri şi sentimente), cât şi externă, faţă de alţii.

Bowen considera că o persoană cu un înalt nivel de diferenţiere are capacitatea de a fi apropiată emoţional de o alta semnificativă, fără a dezvolta reacţii emoţionale neconstructive: defense, contraatacuri, retrageri. În acord cu această teorie Bartle şi Sabatelli (1995) demonstrează că persoanele cu o reactivitate emoţională crescută au, de asemenea, o imagine de sine scăzută, o identitate de sine neclară şi o scăzută capacitate pentru intimitate.

În concluzie, capacitatea de intimitate în general, dar şi pentru relaţiile de cuplu, poate fi corelată cu un nivel de diferenţiere crescut al eului, iar lipsa acestei abilităţi (sau o dezvoltare mai scăzută) poate fi corelată cu o diferenţiere scăzută (defense, discreditarea partenerului, evitarea intimităţii, simptome, conflicte).   

5. William H. Masters, Virginia E. Johnson (1985)

Aceşti autori descriu în lucrarea „Human Sexuality” (Second edition) abilitatea de a forma relaţii intime şi găsesc că aceasta poate fi corelată cu o realistă cunoaştere de sine, precum şi cu acceptarea de sine. Descompunând cele două componente în subcomponente găsim că o crescută capacitate de intimitate presupune:

• a avea grijă
• capacitatea de-a te autodezvălui
• a avea încredere
• a te angaja faţă de o altă persoană
• a fi sincer
• a fi empatic
• a fi capabil să-ţi exprimi tandreţea fizic şi psihic
• încredere în sine.

6. Francis Macnab (1997)

Acest autor nu descrie explicit o capacitate pentru intimitate, dar el vorbeşte despre condiţiile necesare pentru crearea intimităţii. „Intimitatea şi relaţiile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adevcat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe într-o relaţie intimă” (Macnab, 1997, p. 124). Pentru ca intimitatea să se dezvolte este nevoie ca fiecare persoană din relaţie să aibă o identitate de sine bine dezvoltată, o capacitate de a explora confortabil diverse atitudini intime, precum şi o capaciate de a crea un nivel acceptabil de apropiere reciprocă şi de distanţare în domeniile relevente ale relaţiei.

7. Gerard Leleu (2003)

Leleu (Leleu, 2003, p. 117-123), descriind intimitatea amoroasă ca „relaţia privilegiată pe care o stabilesc între ele două fiinţe, relaţie a cărei caracteristică este de a fi foarte strânsă şi foarte profundă atât pe plan corporal, cât şi în planul conştiinţei”, găseşte mai multe condiţii necesare pentru ca aceasta să se realizeze:

• existenţa unui eu suficient de puternic, astfel încât să nu-ţi fie frică să te arăţi aşa cum eşti, să nu-ţi fie teamă că vei fi invadat sau rejectat
• cunoaşterea de sine (atât a propriului corp, cât şi a trăsăturilor de personalitate) şi aprecierea de sine
• capacitatea de a fi autentic
• sensibilitate, senzalitate, tandreţe
• capacitatea de-a trăi în prezent.

Deşi Leleu nu vorbeşte explicit de capacitatea de intimitate, totuşi el descrie mai multe calităţi necesare unei persoane pentru a accede la intimitate. Astfel, putem spune că această capacitate este abordată implicit, ca un cumul de calităţi şi abilităţi personale.

8. Iolanda Mitrofan (1996, 2004)

Cu specializări multiple în terapia de cuplu şi sexuală, studii în domeniul intimităţii erotice, Iolanda Mitrofan descrie explicit capacitatea de intimitate afectivă pe care o numeşte autonomie şi integrare. O persoană integrată este o persoană unificată (conform cu cele 3 axe – identitară, a conştientizării şi a timpului), ea „integrând prin conştientizare experienţele nefinalizate, traumatice, confuze pe axa timpului şi rolurilor în drumul reducerii distanţei Eu-Sine. Omul sănătos, normal, tinde să-şi integreze jumătăţile psihologice fundamentale în funcţionarea psihică. Cu cât reuşeşte să-şi integreze mai adânc componentele identitare ale celor patru roluri de bază (bărbat, femeie, tată, mamă), cu atât se disponibilizeză pentru un grad mai înalt şi mai complet de adaptare.” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 32).

“Cum este o fiinţă integrată? Este armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă… O astfel de fiinţă îşi stabilizează şi potenţează capacitatea de a exista eficient, creator şi fericit ” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 72).

O persoană integrată se acceptă pe sine, este în acord cu eul său real şi cel potenţial. Ea se respectă şi se iubeşte.

Conform Iolandei Mitrofan, o persoană integrată are o capacitate crescută de intimitate pentru relaţiile de cuplu, căci ea intră în relaţie ca un întreg, un întreg constituit deja din două jumătăţi.

„Terapia deficitului de intimitate trebuie să debuteze cu stimularea capacităţii de a stabili o bună intimitate nonverbală (senzorială, corporală, fizică), în primul rând cu sine şi apoi, cu partenerul” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 156).  „Evident, descoperirea, crearea şi amplificarea intimităţii afective necesită atitudini şi comportamente complementare şi sinergice în cuplu, un efort comun de intercunoaştere şi prin aceasta, de continuă revelare de sine” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 159).

9. Schaeffer, Brenda (2009)

Psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, această autoare face diferenţa între capacitatea de a avea relaţii de cuplu sănătoase (echivalentul nostru pentru capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu) şi lipsa acestei capacităţi care conduce la construirea de relaţii de cuplu adictive.

Oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

1. „ permit afirmarea individualităţii
2. trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
3. aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
4. acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
5. sunt receptivi la nou şi la schimbări
6. stimulează dezvoltarea celorlalţi
7. sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
8. se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
9. dăruiesc şi primesc
10. evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
11. încurajează autonomia celorlalţi
12. îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
13. învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
14. acceptă şi respectă implicarea
15. au o stimă de sine ridicată
16. au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
17. îţi exprimă sentimentele în mod spontan
18. sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
19. iubesc cu detaşare
20. îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi” (2009, p. 145-146).

 

1. Kernberg, F. Otto (2009)

Psihiatru şi psihanalist, profesor de psihiatrie la Cornell University Medical College, descrie capacitatea de a stabili relaţii de dragoste matură (capacitate echivalentă cu cea descrisă de noi), ca o capacitate emoţională complexă care integrează:

„1. excitaţia sexuală transformată în dorinţă erotică pentru altă persoană

2. tandreţea care derivă din integrarea reprezentării de sine şi de obiect investite libidinal şi agresiv, cu predominanţa iubirii asupra agresivităţii şi tolerarea ambivalenţei normale care caracterizeză relaţiile umane
3. o identificare cu celălalt
4. o formă matură a idealizării
5. caracterul pasional al relaţiei de iubire sub toate cele 3 aspecte – relaţie sexuală, relaţie cu obiectul şi investire a supraeului cuplului” (2009, p. 67).

♦ Concluzii

› Conceptul de capacitate de intimitate (pentru relaţii de cuplu, erotică), ca o aptitudine a persoanei de-a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu este prezent atât într-o manieră explicită, cât şi implicită într-o serie de lucrări de specialitate.

› Fiind vorba de o capacitate, putem discuta de nivelul dezvoltării ei la un moment dat, fără să uităm că ea poate evolua sau chiar involua, pe parcursul vieţii individului. Dezvoltarea capacităţii de intimitate a unui individ poate fi favorizată de unele relaţii şi defavorizată de alte relaţii.

› Ca orice capacitate, utilizarea ei într-o anumită relaţie depinde de contextul relaţional respectiv, adică de dinamica relaţiei. Astfel, aceeaşi persoană poate stabili relaţii mai armonioase cu un individ, şi dizarmonice cu altul, deşi nivelul dezvoltării capacităţii ei de intimitate de cuplu este acelaşi.

› Aşa cum am văzut din teoriile ştiinţifice anterioare, capacitatea de intimitate este a abilitate general umană şi putem spune că toate persoanele o au dezvoltată, într-o măsură mai mare sau mai mică.

› Capacitatea de intimitate de cuplu nu este vizibilă neapărat în faptul de-a fi sau nu într-o relaţie de cuplu (adult fiind), ci mai ales în calitatea acelei relaţii, deşi calitatea unei relaţii este influenţată şi ea de mai mulţi factori.

› Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea crea şi întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe abilităţi, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată.

› Fiind o capacitate relaţională, capacitatea de intimitate cuprinde aspecte care se referă la relaţionarea socială în general, la relaţiile cu sexul opus, într-un context mai general, precum şi la relaţionarea concretă cu un partener de cuplu.

› Aşa cum descriam în subcapitolele anterioare, pentru a se putea realiza intimitatea în relaţiile de cuplu sunt necesare mai multe condiţii individuale: un ataşament securizant al copilului, dezvoltarea capacităţii de a iubi, maturitate afectivă, o identitate psihosexuală asumată şi integrată, normalitate psihică. Aceste aspecte psihice se suprapun reciproc, se susţin reciproc, dar există şi nuanţe discriminatorii. În aceste condiţii capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu poate fi considerată ca o rezultantă a existenţei şi funcţionării armonioase a tuturor acestor caracteristici ale personalităţii. De fapt, elementele componente ale capacităţii de a forma şi menţine relaţii intime profunde, aşa cum sunt descrise în literatura de specialitate, pot fi subsumate caracteristicilor psihice anterior menţionate.

Extras din cartea ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 61-75