Am descris, într-un articol precedent (Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – I) câțiva dintre factorii care contribuie la procesul îndrăgostirii și alegerii partenerului de cuplu: proximitatea fizică, excitația nervoasă, obstacolele, atractivitatea fizică, asemănarea, maximizarea câștigurilor și reciprocitatea în atracție. Voi continua, în acest articol cu identificarea altor condiții, predominant inconștiente, ce ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în anumite relații de cuplu.

* Stilul de atașament (vezi articolul ”Chestionar pentru identificarea stilului de atașament”), ca patern de interacțiune constituit în mica copilărie pe baza relației mamă-copil, influențează modalitatea noastră de a iniția și gestiona relațiile de cuplu.

Persoanele cu atașament sigur au o ușurință mai mare în a-și construi relații (implicit de cuplu), comparativ cu celelalte stiluri de atașament. Cei anxioși-ambivalenți, prin temerile, oscilațiile, nesiguranța lor, pun o presiune prea mare asupra potențialilor parteneri, astfel încât aceștia se sperie și se îndepărtează emoțional și chiar ies din relație. Cei cu stilul evitant intră în relații cu un nivel mai scăzut de intimitate, sau evită relațiile.

* Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu sunt influențate de experiențele noastre din copilărie: imaginea persoanei de care ne îndrăgostim este marcată de personalitatea părintelui de sex opus. Acest aspect este valabil pentru toți oamenii, dar în grade diferite. De exemplu, o femeie poate să se îndrăgostească de un bărbat care seamănă foarte mult cu tatăl ei, sau care este foarte diferit de acesta (opusul tatălui), sau poate să fie atrasă de un partener care are doar anumite caracteristici specifice tatălui ei.

Îndrăgostirea de un partener foarte asemănător sau opus față de părintele de sex opus este specifică celor care sunt încă foarte nediferențiați, deci dependenți de familia de origine. Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și devenim independenți de mama și tata, alegerile noastre toate, deci inclusiv și aceea a partenerului de cuplu, ne reprezintă mai degrabă pe noi, cu nevoile noastre, cu trăsăturile de personalitate, decât relațiile și experiențele din trecutul nostru.

Pentru a vedea în ce măsură această teorie este valabilă pentru alegerea dumneavoastră romantică, încercați să găsiți asemănări între partenerul de cuplu și părintele de sex opus. Scrieți caracteristicile mai importante, fizice, emoționale, comportamentale, temperamentale, atitudinale și aptitudinale ale părintelui dumneavoastră și comparați cu lista trăsăturilor partenerului dumneavoastră de relație. Ce spune despre dumneavostră rezultatul acestui exercițiu?

* O altă condiție asemănătoare, dar mai nuanțată decât cea anterioară, stipulează că alegem parteneri de cuplu care se potrivesc cu imaginea romantică internă. Acest concept arată că toți purtăm în noi o imagine a potențialului partener, pe care o căutăm în realitate într-o manieră inconștientă. Când ne îndrăgostim, se realizează o întâlnire între imaginea interioară și una exterioară.

Imaginea interioară se formează din amestecul trăsăturilor pozitive și negative ale ambilor părinți cu caracteristicile relației părinților și a relației pe care fiecare dintre ei a avut-o cu copilul; de asemenea, aici sunt integrate și aspectele nerezolvate, problemele nesoluționate din aceste relații.

Există câteva teorii care susțin rolul imagini romantice interne în procesul de îndrăgostire: teoria relației de obiect, teoria arhetipurilor a lui Jung și teoria imprintingului.

Teoria relației de obiect susține că realitatea noastră internă este un fel de ”încorporare” a obiectelor externe (lucruri, persoane, relații, evenimente) și a relațiilor dintre acestea. Psihicul nostru fotografiază și interiorizeză, într-o manieră specifică, prin intermediul proceselor sale (intelectuale, emoțional-motivaționale și volitive), realitatea.

Pentru alegerile parteneriale, această teorie susține că prima relație de obiect își pune amprenta asupra procesului de îndrăgostire. Copilul mic poate avea o relație bună cu mama sa și, în acest caz, odată devenit adult, va fi mai probabil să între în relații armonioase de cuplu, adică să reconstituie o relație de obiect bună. Uneori, relația mamă-copil poate fi frustrantă, de respingere, abandon sau frustrare. Ce se va întâmpla în acest caz? Copilul se va simți neiubit, abandonat și respins și va interioriza, dar și reprima partea aceasta rănită. Deci o parte din el se va simți rea, agresoare, persecutoare, iar acea parte va deveni inconștientă pentru că un astfel de copil nu va fi împăcat cu partea aceasta negativă. Teoria relației de obiect afirmă că, într-o astfel de situație, îndrăgostirea se produce în consonanță cu părțile refulate din noi înșine, adică ne vom îndrăgosti de parteneri care să ne facă să ne simțim așa cum ne-am simțit în copilărie. O femeie care se simte de neiubit fiindcă nu a perceput iubirea în copilărie, va alege un partener indisponibil emoțional, care are dificultăți în a-și exprima iubirea. Un bărbat care nu s-a simțit valorizat în copilărie și care a interiorizat o parte nevaloroasă, se va îndrăgosti inconștient de o femeie foarte critică.

Care va fi dinamica unei astfel de relații constituite pe baza alegerilor consonante cu părțile noastre negate? După îndrăgostire, persoana își va încuraja inconștient partenerul să-și manifeste aspectele compatibile cu părțile sale reprimate: indisponibilitatea emoțională, pentru primul exemplu și comportamentul critic, pentru al doilea exemplu. Iar partenerul de cuplu va juca rolul atribuit. Pentru că, frecvent, scenariul propriu este compatibil cu scenariul celuilalt partener. Prin urmare, fiecare va oferi un rol celuilalt și de asemenea, fiecare va intra în rolul atribuit de celălalt.

Dinamica acestor relații de cuplu este una tensionantă, pentru că, pe de o parte, ele  ne fac să ne simțim ca în copilărie și, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea să ne confruntăm cu fantasmele noastre interioare. Și cum e mai confortabil să mă lupt cu cineva din afară decât cu vulnerabilitățile mele interne, această dinamică oferă posibilitatea de a juca în exterior lupta interioară dintre părțile acceptate și părțile refulate din propria persoană.

Îndrăgostirea pe principiul părților refulate poate fi una nebunească, excesivă, și uneori distructivă și explică de ce unii oameni își aleg parteneri de relație aparent nepotriviți pentru ei. Această teorie ne poate oferi o explicație pentru alegerile parteneriale ale femeilor abuzate, ce se îndrăgostesc și rămân alături de bărbați foarte agresivi.

Există o relație între atracția inițială și cauza problemelor din cuplu, problemele din cuplu fiind de fapt tentative repetate de a corecta, gestiona și depăși conflictele din copilărie. Pentru că aceste cupluri încearcă să rezolve conflictele interne prin intermediul conflictelor externe.

Lupta din cuplurile în care îndrăgostirea s-a produs predominant pe baza frustrărilor inconștiente poate fi diminuată dacă se transferă în alt plan, adică dacă fiecare partener devine conștient de problemele și vulnerabilitățile proprii, ținând sub control transferul lor în exterior (deși este dificil, pentru că fiecare partener din aceste cupluri cere aproape obsesiv acest transfer). Acest proces este unul de autocunoaștere și dezvoltare personală, de echilibrare și maturizare emoțională.

Teoria arhetipurilor a lui Jung stipulează conceptele de animus (principiul masculin) și anima (principiul feminin). Acestea sunt tipare universal valabile, profunde, ce fac parte din inconștientul colectiv. Ele exprimă moduri specifice de a reacționa ale bărbaților și femeilor din cultura noastră, dar și speciei umane în general. Deși sunt universal valabile, formarea acestor imagini interioare a bărbaților și femeii este impregnată și de caracteristicile persoanelor cu care interacționăm în viața noastră (părinți, rude și persoane semnificative).

Simplist vorbind, conform acestei teorii, femeile se îndrăgostesc de bărbații care sunt asemănători animusului propriu, iar bărbații de femeile asemănătoare animei.

Această teorie explică de ce multe persoane se îndrăgostesc de cei care întruchipează în realitate animusul și anima în ceea ce au ele universal valabile. E singura teorie care explică de ce bărbații au tendința să se îndrăgostească de femeile foarte feminine, senzuale, deci de cele care întruchipează mai mult principiile feminine, și de ce femeile se îndrăgostesc de bărbați foarte masculini.

Conform teoriei imprintingului, iubirea din copilărie joacă un rol important în alegerile romantice de la vârsta adultă, pentru că ea se întipărește la nivelul rețelelor neuronale.

Toate aceste trei teorii explică, în forme diferite, cum imaginea romantică internă, stabilită în experiențele noastre din copilărie, influențează îndrăgostirea și alegerile parteneriale.

Această imagine, așa cum am văzut, ne poate conduce la îndrăgostiri mai fericite sau mai nefericite. Dacă constatați că relațiile de cuplu au fost experiențe frustrante și dureroase în majoritatea cazurilor, puteți încerca să descifrați această imagine pentru a o modifica ulterior. Descifrarea pornește de la exercițiul conștientizării trăsăturilor comune tuturor persoanelor de care v-ați îndrăgostit. Iar modificarea ne conduce în trecut, nu ca într-un film S.F, ci în trecutul nostru așa cum este înmagazinat în memorie, adică la imaginea trecutului. Noi nu putem modifica trecutul, dar putem sigur modifica imaginea acestuia. Cum? Printr-o resemnificare a acestuia din perspectiva prezentului. Și dacă vă încurcați în ițele acestui proces, puteți solicita ajutorul unui psiholog.

Bibliografie:

• Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
• Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
• Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011