Capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu


Printre capacităţile umane este şi aceea de a forma şi a trăi satisfăcător relaţiile interumane şi, în particular, relaţiile de cuplu. Am numit-o pe aceasta (conform cu denumirile folosite în literatura de specialitate) capacitate de intimitate, respectiv capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu.

Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu poate fi definită, pornind de la definiţia capacităţii de intimitate în general, ca o caracteristică a persoanei de a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu. Ea este o abilitate general umană, adică toţi oamenii o conţin (luăm în seamă aici normalitatea psihică), deşi există diferenţe reale între nivelul dezvoltării ei la diverse persoane.

Orice aptitudine poate fi caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare iar acest nivel este variabil pe parcursul vieţii individului, pentru că, în funcţie de traseul de viaţă personal, putem avea o evoluţie sau o involuţie a diverselor capacităţi şi, implicit, a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu.

Nu putem vorbi de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu fără a lua în seamă contextul real al relaţiilor de cuplu. Deşi termenul folosit este acela de capacitate şi acesta presupune o exteriorizare a unor potenţialităţi psihice, această exteriorizare depinde şi ea de contextul relaţiei de cuplu.

O  crescută capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu nu presupune neapărat existenţa unei relaţii de cuplu, căci există perioade în viaţă când avem nevoie să fim singuri sau nu suntem disponibili pentru o relaţie de cuplu. De asemenea, a avea o relaţie de cuplu nu corelează cu o crescută capacitate de intimitate erotică, aceasta fiind vizibilă mai ales în calitatea acelei relaţii.

Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe aptitudini, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată. „Oamenii care fac intimitatea funcţională au mai multe abilităţi: abilităţi interpersonale de bază, a asculta, a comunica clar, a negocia, a-ţi gestiona agresivitatea şi multe altele” (Mattew Mc Kay, Patrick Fanning, Kim Paleg, 1994, p. 2).

Dezvoltarea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu

 Dezvoltarea nevoii de intimitate erotică, cât şi a capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu sunt strîns legate de relaţiile avute de persoana respectivă cu părinţii săi, în special cu mama sa, cât şi de natura şi calitatea relaţiilor cu alte persoane semnificative din viaţa sa (membri ai familiei, prieteni, grupul de egali, parteneri erotici). „Intimitatea şi atitudinile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adecvat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe la o relaţie intimă” (Francis Macnab, 1993, p. 124).

Nevoia de intimitate, precum şi capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se construiesc pe fundamentul ataşamentului primar pe care persoana l-a avut cu mama sa. Legătura primară mamă – copil poate fi, fie securizantă pentru acesta, fie insecurizantă (ambivalentă, evitantă, rejectivă). Acest pattern de ataşament este introectat de persoană la nivelul structurii psihice, constituind ulterior o modalitate de ataşament foarte stabilă. Succesul diferenţierii individuale şi, implicit, al dezvoltării capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu sunt legate de felul în care copilului i se încurajează creşterea independenţei. Dacă copilul se simte în siguranţă în relaţia primară cu mama sa, el se va aventura în afară cu curaj, ştiind că oricând poate reveni la baza securizantă. Astfel, o legătură securizantă afectiv între copil şi mama sa va conduce la realizarea unui echilibru sănătos între separarea şi uniunea celor doi, echilibru care va servi ca un model pentru relaţiile intime ulterioare. Orice problemă care a afectat relaţia primară mamă – copil (moarte, boală, spitalizare îndelungată, abandon, abuz, neglijare) poate constitui un impediment în dezvoltarea capacităţii de intimitate.

Deşi are un loc important asupra dezvoltării capacităţii de intimitate erotică, relaţia mamă-copil nu este singura care contribuie la formarea acesteia. Sunt, de asemenea, importante relaţiile stabilite de copil cu alţi membri semnificativi din viaţa sa (tată, bunici, rude, prieteni de familie etc). „Pentru a cunoaşte iubirea matură avem nevoie ca în copilărie să beneficiem de iubirea parentală puternică care ne va ajuta să ne iubim pe noi înşine. Iubirea parentală ne provoacă o intensă stare de bine şi ne permite să trăim experinţa dăruirii din simpla bucurie de a o face” (Schaeffer, Brenda, 2009, p. 88).

Relaţia dintre cei doi părinţi este cea care oferă copilului primul model de interacţiune erotică dintre un bărbat şi o femeie, astfel că modalitatea de-a intra în relaţii intime are legătură cu percepţiie şi interpretările făcute de acesta asupra relaţiei dintre părinţii săi.

Pentru majoritatea oamenilor capacitatea de-a dezvolta relaţii intime începe să se constituie în jurul vârstei de 6 sau 7 ani. Harry Stack Sullivan (1953) crede că între 6 şi 12 ani ce constituie fundamentul dezvoltării capacităţii de intimitate.  Sullivan identifică patru abilităţi implicate în capacitatea persoanei de-a avea relaţii intime ca adult. Aceste procese sunt:

  • abilitatea de-a intra în activităţi competitive cu cei cei de aceeaşi vârstă
  • abilitatea de-a face compromisuri faţă de egali
  • abilitatea de-a colabora cu egalii
  • abilitatea de-a coopera cu egalii.

Tot în această perioadă de vârstă începe să se dezvolte empatia şi abilitatea de-a privi lucrurile din perspectiva celuillalt (două aspecte fără de care o reală intimitate nu poate exista).

O altă etapă importantă pentru dezvotarea abilităţii de-a intra în relaţii intime este adolescenţa. Conform lui Erik Erikson, o sarcină centrală a adolescenţei este aceea de a  învăţa cum să fii intim cu o persoană de sex opus, iar felul în care capeţi această abilitate influenţează felul în care vei dezvolta relaţii intime ca adult.

Dennis Bagarozzi (2001) a constatat că există o corelaţie între existenţa unei relaţii de prietenie (nu erotice) cu o persoană de sex opus, în timpul adolescenţei şi posibilitatea de-a intra uşor în relaţii intime heterosexuale, ca adult. Pe de altă parte, adolescenţii care nu au avut un prieten de sex opus în timpul adolescenţei tind să aibă probleme de intimitate, ca adulţi.

 Capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu se dezvoltă, de asemenea, şi în cadrul relaţiilor intime de lungă durată, aici fiind locul unde se activează tendinţele de ataşament primare, dar şi acela în care pot fi corectate abilităţile defectuoase de relaţionare. Şi dacă, de multe ori, deficienţele capacităţii de intimitate pentru relaţii de cuplu se datorează unor relaţii primare din copilărie sau adolescenţă, relaţiile erotice din viaţa de adult creează premisele corectării acestora şi dezvoltării unei reale capacităţi de intimitate erotică.

  ♦ Descrierea capacităţii de intimitate pentru relaţiile de cuplu, în literatura de specialitate

În literatura de specialitate termenul de „intimitate” ne apare cu mai multe accepţiuni: o caracteristică a unei relaţii, fie ea de cuplu sau de altă natură, un tip de relaţie (şi este vorba aici mai ales de relaţiile care au şi o componentă sexuală), un proces de autodezvăluire reciprocă şi sinceră dintre două persoane, o nevoie umană fundamentală sau o abilitate (capacitate).

Termenul de capacitate de intimitate pentru relaţii de cuplu apare într-o manieră directă la diverşi autori. De asemenea, uneori se face referire la această abilitate, fără a fi numită neapărat cu această denumire. În continuare vom descrie concepţiile diverşilor autori despre capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu, accentuând componentele care au fost descoperite de aceştia, ca făcând parte din respectiva abilitate. Evidenţierea componentelor capacităţii de intimitate erotică este importantă atât pentru înţelegerea semnificaţiei exacte a acestei capacităţi, cât şi pentru operaţionalizarea conceptului, aspect necesar pentru a găsi modalităţi de măsurare adecvată a acestei aptitudini.

  1. Sigmund Freud (1859-1939)

Acest autor pune la baza teoriei lui asupra personalităţii felul în care pulsiunile libidinale evoluează pe parcursul vieţii individului uman, încă de la naşterea acestuia şi până la maturizarea lui.  Dezvoltarea umană este descrisă în stadii, fiecare stadiu având la bază un conflict specific. Dacă acesta nu este rezolvat pozitiv, individul dezvoltă un complex care-l va fixa în stadiul respectiv. Freud identifică următoarele stadii de maturizare a fiinţei umane (şi implicit a pulsiunii sexuale):

1. Stadiul oral. Energia libidinală în această perioadă este legată de gură, de alimentaţie şi indirect de mamă, căci ea este cea care hrăneşte.  Încercările de înţărcare dau naştere conflictului. În funcţie de felul cum are loc înţărcarea, individul va reuşi să depăşească conflictul sau să rămână fixat în acest stadiu.

Cel care râmâne fixat în stadiul oral va manifesta, în perioada adultă a vieţii, trăsături specifice unei personalităţi orale – dependenţă sau agresivitate (ostilitate, probleme cu conduita alimentară şi cu achiziţia şi posesia de bunuri).

2. Stadiul anal (2-3 ani). Libidoul este focalizat asupra părţii inferioare a aparatului digestiv şi anume, asupra defecaţiei. Conflictul apare în perioada antrenării autocontrolului sfincterian. Dacă acest antrenament este realizat adecvat, copilul va reuşi să dezvolte o bună capacitate de a se controla şi stăpâni. Dacă nu, în viaţa adultă a individului, apare o fixare în acest stadiu, cu corelatele psihice şi comportamentale specifice: comportament obsesivo-compulsiv, nevoie exagerată de ordine sau dezordine exagerată şi nepăsare faţă de propria persoană.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Energia libidinală trece la regiunea genitală. Copiii se masturbează şi au jocuri erotice. Conflictul ia naştere din atracţia faţă de părintele de sex opus şi respingerea părintelui de acelaşi sex (complexul Oedip/Electra). Rezolvarea pozitivă a conflictului conduce la identificarea cu părintele de acelaşi sex şi la trecerea în inconştient a impulsurilor sexuale faţă de părintele de sex opus. Incapacitatea rezolvării conflictului dă naştere fie unei personalităţi fără control internalizat, fie unei personalităţi autopunitive.

4. Perioada de latenţă (6-12, 13 ani). Energia libidinală este într-un fel de adormire, iar copilul îşi dezvoltă o serie de capacităţi legate de integrarea în mediul şcolar şi social.

5. Stadiul genital (adolescenţa). Energia libidinală nu mai este fixată autoerotic, ci se fixează asupra unui obiect din afară. Acum este perioada în care se formează capacitatea de-a dezvolta şi întreţine relaţii cu persoanele de sex opus. Indivizii sănătoşi vor fi capabili să se comporte astfel încât să fie acceptaţi ca parteneri de cuplu.

Deşi Freud nu foloseşte termenul de capacitate de intimitate, totuşi el se referă la dezvoltarea acestei capacităţi, în perioada adolescenţei, ca o abilitate a individului de a-şi crea relaţii şi de-a găsi satisfacţii pentru nevoile lui sociale şi sexuale, într-un mod acceptabil din punct de vedere social. (Ana Muntean, 2006, p. 39).    

  1. Erik Erikson (1963)

Erikson este autorul care aduce în discuţie, într-o manieră foarte transparentă, capacitatea de intimitate. El descrie dezvoltarea personalităţii într-un context cultural şi istoric şi găseşte opt stadii în dezvoltarea omului, stadiile fiind etape de evoluţie a personalităţii, în contextul interacţiunii cu mediul social. Ca şi la Freud, fiecare stadiu este caracterizat de un conflict, de a cărui rezolvare depinde intrarea într-o manieră pozitivă/negativă în stadiu următor. Dacă conflictul fiecărui stadiu se rezolvă pozitiv, persoana dobândeşte – la sfârşitul fiecărui stadiu – o nouă capacitate adaptativă. Fiecare capacitate dezvoltată contribuie la dezvoltarea unei noi abilităţi, în stadiul următor al evoluţiei personalităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii, după E. Erikson, sunt:

1. Stadiul infantil (0-1 an). Conflictul de bază este încredere/neîncredere, conflict ce se dezvoltă în cadrul interacţiunii cu mama. Dacă schimburile mamă – copil sunt adecvate nevoilor copilului, acesta dobândeşte capacitatea de-a avea încredere în ceilalţi. 

2. Stadiul  1-3 ani. Conflictul de bază este autonomie/dependenţă, ce se dezvoltă în contextul explorării mediului de către copil. O încurajare a copilului de către părinţi în descoperirea mediului de viaţă şi o susţinere eficientă a acestuia îl conduc pe copil la dobândirea capacităţii de a fi autonom.

3. Stadiul 3-6 ani. Conflictul de bază este iniţiativă/ruşine (vinovăţie). Dacă copilul a dobândit capacitatea de a fi autonom, el va acţiona în această perioadă, va avea iniţiativă şi va lua decizii. Dacă este lăsat să experimenteze liber activităţile care îl atrag, el va dezvolta capacitatea de-a avea iniţiativă.

4. Stadiul 6-12 ani. Conflictul de bază este hărnicie/inferioritate. Reuşita sau nereuşita în sarcinile şcolare sau sociale conduce la dezvoltarea capacităţii de-a fi competent /sentimentul inferiorităţii, incompetenţei.

5. Stadiul 12-18 ani. Conflictul este între identitate/ confuzia identităţii. La sfârşitul acestui stadiu persoana fie va avea o identitate clară (o imagine de sine clară, realistă, pozitivă, scopuri de viaţă pozitive), fie va fi confuză în privinţa a ceea ce este şi ce poate.

6. Stadiul 18-35 ani. Conflictul este între intimitate/izolare. Sarcina persoanei în acest stadiu este aceea de a dezvolta relaţii de intimitate cu o altă persoană, adică aceea de a-şi dezvolta capacitatea de intimitate. Pentru a putea realiza acest lucru persoana trebuie să fi rezolvat pozitiv conflictele stadiilor anterioare, adică:

  • să aibă încredere în ceilalţi
  • să fie autonomă
  • să fie capabilă de iniţiativă
  • să aibă capacitatea de iniţiativă
  • să aibă capacitatea de-a fi competentă
  • să aibă o identitate de sine clară şi pozitivă.

Izolarea este trăită ca urmare a eşecului de a realiza relaţii, mai ales cu sexul opus. Persoana care nu şi-a dezvoltat suficient capacitatea de intimitate fie va tinde către izolare, fie către relaţii fuzionale, în care „va dori să anuleze diferenţele” (Carmen Maria Mecu, 2003, p. 28).

7. Stadiul 35-60 ani. Conflictul este între capacitatea de a  genera/stagnare.

8. Stadiul peste 60 ani. Conflictul este între integritate/disperare.

Concluzie: la Erik Erikson capacitatea de intimitate apare cu referire la abilitatea ce ia naştere prin rezolvarea pozitivă a conflictului specific stadiului adultului (18-35 ani) şi putem vorbi chiar de o operaţionalizare a acestuia, componentele acestei capacităţi fiind chiar abilităţile formate în etapele anterioare de viaţă.  

  1. John Bowlby (1907 – 1990)

S-a preocupat de dezvoltarea emoţională a copilului, dând naştere teoriei ataşamentului. În acord cu Bowlby, interacţiunile repetate ale copilului cu mama sa (sau persoana care îl îngrijeşte) îl conduc pe acesta la formarea unui model intern al ataşamentului, ce stă la baza relaţiilor pe care individul le va realiza cu ceilalţi oameni. Dacă mama răspunde adecvat nevoilor copilului, el va dezvolta un model intern în care se va percepe pe sine ca meritând să fie iubit, iar pe ceilalţi ca fiind persoane de încredere care merită să fie iubite. Un patern de ataşament care nu creează siguranţă duce la o personalitate nevrotică.

Conform teoriei lui Bowlby, un patern de ataşament stabil este asociat cu formarea unor relaţii normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit, cu o capacitate crescută de intimitate.

Mary Ainsworth (1978)  o doctorandă de-a lui Bowlby, a operaţionalizat conceptul de ataşament al acestuia şi a împărţit tipul de ataşament în: sigur, evitant şi rezistent. Copiii cu ataşament sigur caută proximitatea şi contactul cu mama în perioadele de stres, dar ei au şi o conduită exploratorie activă în relaţiile cu un mediu necunoscut. Copiii ce dezvoltă ataşament evitant favorizează distanţa, în pofida proximităţii, chiar şi în perioadele stresante, iar copiii ce dezvoltă ataşament rezistent au o conduită exploratorie în relaţiile cu mediul necunoscut, dar sunt extrem de anxioşi şi dependenţi de persoanele care îi îngrijesc.

Conform lui Bowlby şi continuatorilor lui, adulţii ce şi-au format un patern de ataşament pozitiv, sigur vor fi capabili să realizeze relaţii armonioase cu sexul opus, cu semenii lor în general. Prin urmare, această capacitatea de intimitate în relaţiile de cuplu poate fi corelată, conform acestei teorii, cu un patern de ataşament sigur. 

  1. Murray Bowen (1978)

 A dezvoltat o teorie psihodinamică de familie bazată pe ideea că fiecare familie este un sistem de relaţii emoţionale.

Terapia de familie a lui Bowen are drept nucleu opt concepte intercorelate: diferenţierea sinelui, sistemul emoţional familial nuclear, triangularea, procesul proiectiv al familiei, distanţarea emoţională, procesul de transmitere multigeneraţională, poziţia de frate sau soră, regresia socială.

Termenul care ne interesează pe noi, în contextul acestei lucrări, este cel de diferenţiere a sinelui, adică „gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi” (Iolanda Mitrofan, Diana Vasile, 2001, p. 120). Diferenţierea sinelui este atât internă (între gânduri şi sentimente), cât şi externă, faţă de alţii.

Bowen considera că o persoană cu un înalt nivel de diferenţiere are capacitatea de a fi apropiată emoţional de o alta semnificativă, fără a dezvolta reacţii emoţionale neconstructive: defense, contraatacuri, retrageri. În acord cu această teorie Bartle şi Sabatelli (1995) demonstrează că persoanele cu o reactivitate emoţională crescută au, de asemenea, o imagine de sine scăzută, o identitate de sine neclară şi o scăzută capacitate pentru intimitate.

În concluzie, capacitatea de intimitate în general, dar şi pentru relaţiile de cuplu, poate fi corelată cu un nivel de diferenţiere crescut al eului, iar lipsa acestei abilităţi (sau o dezvoltare mai scăzută) poate fi corelată cu o diferenţiere scăzută (defense, discreditarea partenerului, evitarea intimităţii, simptome, conflicte).   

  1. William H. Masters, Virginia E. Johnson (1985)

Aceşti autori descriu în lucrarea „Human Sexuality” (Second edition) abilitatea de a forma relaţii intime şi găsesc că aceasta poate fi corelată cu o realistă cunoaştere de sine, precum şi cu acceptarea de sine. Descompunând cele două componente în subcomponente găsim că o crescută capacitate de intimitate presupune:

  • a avea grijă
  • capacitatea de-a te autodezvălui
  • a avea încredere
  • a te angaja faţă de o altă persoană
  • a fi sincer
  • a fi empatic
  • a fi capabil să-ţi exprimi tandreţea fizic şi psihic
  • încredere în sine.
  1. Francis Macnab (1997)

Acest autor nu descrie explicit o capacitate pentru intimitate, dar el vorbeşte despre condiţiile necesare pentru crearea intimităţii. „Intimitatea şi relaţiile intime sunt afectate în mod frecvent de experienţe care au subminat încrederea persoanei, identitatea sa şi sentimentul unui eu adevcat pe care să-l poată oferi şi cu care să participe într-o relaţie intimă” (Macnab, 1997, p. 124). Pentru ca intimitatea să se dezvolte este nevoie ca fiecare persoană din relaţie să aibă o identitate de sine bine dezvoltată, o capacitate de a explora confortabil diverse atitudini intime, precum şi o capaciate de a crea un nivel acceptabil de apropiere reciprocă şi de distanţare în domeniile relevente ale relaţiei.

  1. Gerard Leleu (2003)

Leleu (Leleu, 2003, p. 117-123), descriind intimitatea amoroasă ca „relaţia privilegiată pe care o stabilesc între ele două fiinţe, relaţie a cărei caracteristică este de a fi foarte strânsă şi foarte profundă atât pe plan corporal, cât şi în planul conştiinţei”, găseşte mai multe condiţii necesare pentru ca aceasta să se realizeze:

  • existenţa unui eu suficient de puternic, astfel încât să nu-ţi fie frică să te arăţi aşa cum eşti, să nu-ţi fie teamă că vei fi invadat sau rejectat
  • cunoaşterea de sine (atât a propriului corp, cât şi a trăsăturilor de personalitate) şi aprecierea de sine
  • capacitatea de a fi autentic
  • sensibilitate, senzalitate, tandreţe
  • capacitatea de-a trăi în prezent.

Deşi Leleu nu vorbeşte explicit de capacitatea de intimitate, totuşi el descrie mai multe calităţi necesare unei persoane pentru a accede la intimitate. Astfel, putem spune că această capacitate este abordată implicit, ca un cumul de calităţi şi abilităţi personale.

  1. Iolanda Mitrofan (1996, 2004)

Cu specializări multiple în terapia de cuplu şi sexuală, studii în domeniul intimităţii erotice, Iolanda Mitrofan descrie explicit capacitatea de intimitate afectivă pe care o numeşte autonomie şi integrare. O persoană integrată este o persoană unificată (conform cu cele 3 axe – identitară, a conştientizării şi a timpului), ea „integrând prin conştientizare experienţele nefinalizate, traumatice, confuze pe axa timpului şi rolurilor în drumul reducerii distanţei Eu-Sine. Omul sănătos, normal, tinde să-şi integreze jumătăţile psihologice fundamentale în funcţionarea psihică. Cu cât reuşeşte să-şi integreze mai adânc componentele identitare ale celor patru roluri de bază (bărbat, femeie, tată, mamă), cu atât se disponibilizeză pentru un grad mai înalt şi mai complet de adaptare.” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 32).

“Cum este o fiinţă integrată? Este armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă… O astfel de fiinţă îşi stabilizează şi potenţează capacitatea de a exista eficient, creator şi fericit ” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 72).

O persoană integrată se acceptă pe sine, este în acord cu eul său real şi cel potenţial. Ea se respectă şi se iubeşte.

Conform Iolandei Mitrofan, o persoană integrată are o capacitate crescută de intimitate pentru relaţiile de cuplu, căci ea intră în relaţie ca un întreg, un întreg constituit deja din două jumătăţi.

„Terapia deficitului de intimitate trebuie să debuteze cu stimularea capacităţii de a stabili o bună intimitate nonverbală (senzorială, corporală, fizică), în primul rând cu sine şi apoi, cu partenerul” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 156).  „Evident, descoperirea, crearea şi amplificarea intimităţii afective necesită atitudini şi comportamente complementare şi sinergice în cuplu, un efort comun de intercunoaştere şi prin aceasta, de continuă revelare de sine” (Iolanda Mitrofan, 1996, p. 159).

  1. Schaeffer, Brenda (2009)

Psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, această autoare face diferenţa între capacitatea de a avea relaţii de cuplu sănătoase (echivalentul nostru pentru capacitatea de intimitate pentru relaţii de cuplu) şi lipsa acestei capacităţi care conduce la construirea de relaţii de cuplu adictive.

Oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

  1. „ permit afirmarea individualităţii
  2. trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
  3. aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
  4. acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
  5. sunt receptivi la nou şi la schimbări
  6. stimulează dezvoltarea celorlalţi
  7. sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
  8. se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
  9. dăruiesc şi primesc
  10. evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
  11. încurajează autonomia celorlalţi
  12. îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
  13. învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
  14. acceptă şi respectă implicarea
  15. au o stimă de sine ridicată
  16. au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
  17. îţi exprimă sentimentele în mod spontan
  18. sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
  19. iubesc cu detaşare
  20. îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi” (2009, p. 145-146).

 

  1. Kernberg, F. Otto (2009)

Psihiatru şi psihanalist, profesor de psihiatrie la Cornell University Medical College, descrie capacitatea de a stabili relaţii de dragoste matură (capacitate echivalentă cu cea descrisă de noi), ca o capacitate emoţională complexă care integrează:

„1. excitaţia sexuală transformată în dorinţă erotică pentru altă persoană

  1. tandreţea care derivă din integrarea reprezentării de sine şi de obiect investite libidinal şi agresiv, cu predominanţa iubirii asupra agresivităţii şi tolerarea ambivalenţei normale care caracterizeză relaţiile umane
  2. o identificare cu celălalt
  3. o formă matură a idealizării
  4. caracterul pasional al relaţiei de iubire sub toate cele 3 aspecte – relaţie sexuală, relaţie cu obiectul şi investire a supraeului cuplului” (2009, p. 67).

Concluzii

› Conceptul de capacitate de intimitate (pentru relaţii de cuplu, erotică), ca o aptitudine a persoanei de-a forma şi întreţine intimitatea în relaţiile de cuplu este prezent atât într-o manieră explicită, cât şi implicită într-o serie de lucrări de specialitate.

› Fiind vorba de o capacitate, putem discuta de nivelul dezvoltării ei la un moment dat, fără să uităm că ea poate evolua sau chiar involua, pe parcursul vieţii individului. Dezvoltarea capacităţii de intimitate a unui individ poate fi favorizată de unele relaţii şi defavorizată de alte relaţii.

› Ca orice capacitate, utilizarea ei într-o anumită relaţie depinde de contextul relaţional respectiv, adică de dinamica relaţiei. Astfel, aceeaşi persoană poate stabili relaţii mai armonioase cu un individ, şi dizarmonice cu altul, deşi nivelul dezvoltării capacităţii ei de intimitate de cuplu este acelaşi.

› Aşa cum am văzut din teoriile ştiinţifice anterioare, capacitatea de intimitate este a abilitate general umană şi putem spune că toate persoanele o au dezvoltată, într-o măsură mai mare sau mai mică.

› Capacitatea de intimitate de cuplu nu este vizibilă neapărat în faptul de-a fi sau nu într-o relaţie de cuplu (adult fiind), ci mai ales în calitatea acelei relaţii, deşi calitatea unei relaţii este influenţată şi ea de mai mulţi factori.

› Fiind o capacitate complexă, pentru că a putea crea şi întreţine relaţii de cuplu armonioase presupune mai multe abilităţi, ea poate fi descompusă în mai multe componente, poate fi operaţionalizată.

› Fiind o capacitate relaţională, capacitatea de intimitate cuprinde aspecte care se referă la relaţionarea socială în general, la relaţiile cu sexul opus, într-un context mai general, precum şi la relaţionarea concretă cu un partener de cuplu.

› Aşa cum descriam în subcapitolele anterioare, pentru a se putea realiza intimitatea în relaţiile de cuplu sunt necesare mai multe condiţii individuale: un ataşament securizant al copilului, dezvoltarea capacităţii de a iubi, maturitate afectivă, o identitate psihosexuală asumată şi integrată, normalitate psihică. Aceste aspecte psihice se suprapun reciproc, se susţin reciproc, dar există şi nuanţe discriminatorii. În aceste condiţii capacitatea de intimitate pentru relaţiile de cuplu poate fi considerată ca o rezultantă a existenţei şi funcţionării armonioase a tuturor acestor caracteristici ale personalităţii. De fapt, elementele componente ale capacităţii de a forma şi menţine relaţii intime profunde, aşa cum sunt descrise în literatura de specialitate, pot fi subsumate caracteristicilor psihice anterior menţionate.

Extras din cartea ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed. Sper, 2011, pag. 61-75

Advertisements

Tratatul de pace


cuplu tratat de paceConflictele sunt prezente în relaţiile de cuplu. Într-o relaţie de cuplu funcţională acestea pot reprezenta chiar modalităţi de intercunoaştere şi de apropiere a celor doi. Pentru că discutând, analizând, negociind fiecare ajunge să-l cunoască şi să-l înţeleagă mai bine pe celălalt partener. Însă conflictele pot da de asemenea naştere ranchiunei şi resentimentelor. Pentru a nu se întâmpla acestea, Jamie Turndorf (2003) propune un fel de algoritm pe care îl numeşte „tratatul de pace”. El este în fond o negociere, adică un proces între două părţi aflate în disensiune sau conflict pentru a se ajunge la un eventual acord. Însă nu orice aspect relaţional poate fi negociat: aspectele care încalcă legile unei convieţuiri armonioase, sentimentele şi diferenţele de valori sunt nenegociabile.

În ”Tratatul de pace” propus de autoare sunt respectaţi următorii paşi:

  • interlocutorul să fie disponibil pentru comunicare (aceasta se poate verifica printr-o întrebare simplă: ”Putem discuta puţin?”);
  • orice abordare a unei probleme delicate are nevoie de o introducere – un enunţ pozitiv care să-l facă pe interlocutor să se relaxeze şi să nu intre în defensă; dacă interlocutorul este foarte sensibil e important să pornim de la prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi să o şi afirmăm pentru a nu-i activa rezistenţele;
  • în enunţarea problemei trebuie să fim mai degrabă descriptivi decât expresivi şi să enunţăm doar o singură problemă: nu critică, nu blamăm, nu acuzăm, ci descriem ceea ce ne-a deranjat, în termeni comportamentali;
  • în enunţarea problemei accentul trebuie pus pe sentimentele personale şi comportamentul strict delimitat al partenerului (când tu te comporţi x, eu mă simt y);
  • după prezentarea problemei e nevoie şi de nişte sugestii pentru comportamentul viitor.

Să luăm de exemplu următorul incident: soţia a fost deranjată de comportamentul soţului într-o anumită situaţie. Ea vrea să discute acel incident şi poate spune: ”Aş vrea să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat aseară, când ne-am întâlnit cu prietenii noştri. Nu vreau să-ţi reproşez nimic, vreau doar să înţeleg. Probabil tu ai avut motivele tale pentru a spune ceea ce ai spus. Eu vreau însă să-ţi prezint situaţia şi din punctul meu de vedere. Când tu ai afirmat despre mine, de faţă cu toţii, că-mi place să flirtez, m-am simţit neînţeleasă şi umilită. Dacă vroiai să vorbim despre ceva ce te-a deranjat în felul mea de-a fi, ar fi fost mai bine să discutăm doar noi doi. Acum aş vrea să-mi spui ce te-a făcut să declari că-mi place să flirtez, pentru că eu chiar vreau să înţeleg. Şi, de asemenea, ce te-a determinat să spui asta de faţă cu toţi prietenii noştri.”

Turndorf consideră că, respectând regulile prezentate anterior, interlocutorul va fi mai dispus să asculte şi să dea curs dorinţelor exprimate sau să vină cu propriul punct de vedere şi să se ajungă la o soluţie convenabilă pentru ambele persoane implicate în conflict.

Bibliografie:
Turndorf, Jamie, Arena conjugală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Responsabilitatea în relațiile de cuplu


eu tu relatiaPentru toți cei care gândesc că celălalt este ”de vină” pentru ceea ce se întâmplă în relație.
Pentru toți terapeuții care au tendința să pacteze cu unul sau altul din partenerii de cuplu.
 
Responsabilitatea unei relații este împărțită ”frățește” de cei doi parteneri. Raționamentul este următorul:
  • Fiecare este total responsabil de ceea ce transmite și primește într-o relație, adică fiecare partener are întreaga capacitate de-a decide ce să pună în comunul relației (în ”jumătatea” sa de relație) și cum să interpreteze ceea ce i-a comunicat partenerul.
  • Într-o relație sunt două persoane, fiecare 100% responsabilă de capătul ei de relație.
  • În concluzie, responsabilitatea calității relației rezultă dintr-un calcul matematic simplu: 1/2=50%. Fiecare dintre noi poate contribui, poate controla, poate decide calitatea fiecărei relației de cuplu într-un procent de 50%. Restul, depinde de partener.
Din aceste 2 idei despre responsabilitatea din relații putem înțelege următoarele aspecte:
–         când comunicăm e important să ne spunem gândurile, sentimentele, trăirile, dorințele, nevoile, motivațiile, convingerile proprii; ce punem în relație este al nostru și responsabilitatea este totală pentru aceasta
–         maniera de-a comunica benefică pentru o relație sănătoasă și hrănitoare exclude mesajele amenințare, directive, culpabilizante sau depreciative
–         când comunicăm, responsabilitatea pentru felul în care ne poziționăm față de ceea ce ne-a transmis partenerul este în totalitate a noastră: putem să primim totul nediscriminativ, fie că este vorba de noi, fie de celălalt sau putem să selectăm mesajele care au legătură cu noi de mesajele care nu ne privesc pe noi. De exemplu, un partener poate spune: ”M-ai făcut să mă simt ridicol!”. Putem să preluăm informația ca atare și să ne simțim vinovați sau putem să acceptăm că faptele sunt ale noastre și avem responsabilitatea pentru ele, dar sentimentele, în cazul acesta, aparțin celuilalt. E posibil să fi vrut să-l facem să se simtă ridicol și atunci e important să conștientizăm că atacul asupra partenerului este un atac la adresa relației și vor exista consecințe, în planul satisfacției resimțite în interacțiunea cu celălalt sau, cel mai probabil, nu am vrut să ne rănim partenerul și felul în care se simte ține de interpretarea situației. Cum poate fi rescris mesajul anterior, într-o manieră mai constructivă? Simplu: ”M-am simțit ridicol când tu te-ai comportat … . ”
Din ideile despre responsabilitate putem înțelege și că ceea ce se întâmplă cu fiecare partener de cuplu nu depinde deloc de interacțiunea cu celălalt? Straniu, nu?! De fapt lucrurile sunt un pic mai nuanțate: eu, în orice relație de cuplu, sunt responsabil pentru ceea ce gândesc, simt sau pentru felul cum acționez, indiferent de ceea ce spune sau face partenerul, dar, relația pe care o constitui cu celălalt depinde doar 50% de participarea personală, iar restul, de acesta. Să luăm un exemplu, prezent în unele relații: jignirile. El îi spune ei: ”Toanto!”. Ea se simți, cel mai probabil, supărată sau tristă sau furioasă. Cine e responsabil? Ea sau el? Ea, pentru trăirile ei. El, pentru exprimarea lui urâtă. Dar nu derivă trăirile și acțiunile ei din exprimarea lui urâtă? Teoria responsabilității relaționale spune că nu. Pentru că între calitatea stimulului și calitatea reacției se interpune întreg sistemul ei psihic, e o interacțiune mediată de ceva ce îi aparține în totalitate. Din acest motiv spunem că responsabilitatea pentru ce facem cu ceea ce primim este personală. Și dacă celălalt a decis să mă jignească, a pus o piatră de temelie la deteriorarea relației și este responsabil pentru asta, dar nu și pentru felul în care mă simt.
Ajunsă în acest punct, în care ofer explicații preț de aproximativ o pagină, mai simt încă nevoia de clarificări și, prin urmare, voi încerca, ca un exercițiu, să ofer zece modalități de reacție posibile pentru mesajul anterior. Pe principul că, dacă sunt 10, pot fi și 100 și 1000, adică, câte persoane, atâtea reacții, deci, suntem responsabili pentru noi, chiar dacă suntem în interacțiune cu alții. Să începem:
El: Toanto!
Ea 1: Tâmpitule! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 2: Dacă mai vorbești așa cu mine, o să-ți spun și eu câteva … ! (Se simte agresată și amenință.)
Ea 3: Plânge. (Este tristă.)
Ea 4: Du-te dracului! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 5: Nu mă recunosc în ceea ce-mi spui. Nu-mi place felul în care îmi vorbești! (Ea se detașează de eticheta pusă și se poziționează față de exprimarea partenerului.)
Ea 6: Pleacă. (Pentru că e foarte tristă.)
Ea 7: Pleacă. (Pentru că se gândește că nu se poate discuta cu el.)
Ea 8: M-am supărat foarte tare că ai vorbit așa cu mine. Eu nu accept să-mi vorbești așa. Dacă se va mai întâmpla, ne vom despărți. (Se supără, spune ce nu-i convine și trasează propriile limite legate de exprimarea celuilalt.)
Ea 9: M-am întristat că ai vorbit așa. Spune-mi ce te deranjează pe tine, că nu înțeleg! (Ea se întristează și cere partenerului să-i explice ce nu-i convine, pentru că nu transpare din jignirea respectivă.)
Ea 10: Îmi pare rău că te-am supărat! (submisivă, își asumă responsabilitatea pentru enervarea partenerului.)
Deci, se poate să găsim 10. Scriind, mi-am dat seama că aș putea să variez mult și bine. Până la urmă chiar suntem responsabili pentru ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă: 100%. Și doar 50 % pentru calitatea relațiilor noastre.
 
Bibliografie:
Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
 
 

Amenințările în relații


mesaje amenintareCând vorbim, nu suntem foarte atenți la nuanțele a ceea ce spunem. Vorbirea este de multe ori funcțională la nivel de deprindere, noi spunem ce avem de spus oarecum automat, nefiind conștienți de multele nuanțe asociate diverselor mesaje. Pentru a ne face atenți la acestea, J. Salome descria mecanismele antirelaționale, ce sunt constituite din mesaje toxice care secătuiesc de energie și vitalitate relațiile. Mesajele amenințare, constituite pe schemele: ”Fii atent, că …” sau ”dacă tu (nu) …, atunci eu …” sunt elemente constitutive ale mecanismelor antirelaționale, alături de mesajele directive, cele devalorizante și cele culpabilizante.

De ce amenințările toxifică relațiile? De ce să nu amenințăm? Să luăm un exemplu, pentru a înțelege logica și efectele mesajelor de amenințare. Atunci când spun unui copil: “Fii atent să nu cazi!” se presupune că, dacă ne va urma sfatul, sugestia, nu va cădea. Dar dacă se întâmplă să cadă? Înseamnă că nu a fost atent, deci nu ne-a ascultat. Deci mesajul este: când nu mă asculți, cazi. Fapt care nu este întotdeauna adevărat sau, mai corect spus, în cele mai multe situații nu se validează. Mesajul “fii atent ca să nu cazi” înseamnă de fapt “îmi este teamă că o să cazi”, iar această ultimă frază vorbește despre mine, despre temerile mele și nu despre ce ar trebui să facă sau nu celălalt. Este un mesaj mai constructiv, pentru că nu-l condiționezi pe celălalt printr-o corelație de multe ori absurdă, incorectă.

A nu vorbi așa cum vorbim de obicei , a spune în loc de “fii atent că o să ai de suferit”, “mi-e teamă că o să suferi”, presupune un efort conștient de atenție și selectare a mesajelor celor mai reprezentative pentru mine ca persoană, dar, în același timp, și hrănitoare sau măcar neutre în plan relațional.

Mesajele toxice nu sunt “grele” pentru că aduc la suprafață adevăruri dureroase, ci pentru că introduc în economia unei relații aspecte amestecate între mine și celălalt, deci neadevărate și irelevante. Corelațiile subsumate ideilor mesajelor toxice sunt, la o privire atentă, false din punct de vedere logic și psihologic.

Mesajele de amenințare “dacă (nu) tu …, atunci …“ sunt alte exemple de fraze antirelațional, în concepția lui J. Salome. Aceste construcții presupun condiționări de genul “eu o să …, numai dacă tu …”. În acest moment îmi vine să mă întreb dacă Salome a avut sau nu dreptate. Oare nu cumva condiționările sunt firești în relații, de vreme ce noi oricum ne comportăm în funcție de un fel de echilibru sau echitate interpersonală? Adică, îți dau dacă îmi dai, și în funcție de cât îmi dai. Peste tot ținem o contabilitate de genul acesta (poate mai puțin în relația părinte-copil). Deci oricum ne ținem o socoteală interioară în fiecare relație. Care e plină de condiționări sau amenințări de genul: “dacă e de încredere, atunci o să ies cu el în oraș”, “dacă mi-a făcut cadou, o să-i fac și eu lui”, “dacă nu mă înșeală, rămân în relație”, “dacă continuă să bea, voi divorța” etc. De gândit, gândim într-adevăr în genul acesta. Dar J. Salome vorbea de transmiterea mesajelor, nu de ceea ce gândim noi, de socotelile noastre interne. Să vedem, prin urmare, dacă este corect să transmitem aceste condiționări partenerilor din diverse relații.

De exemplu, când spun: “dacă nu te comporți cum îmi place mie, o să divorțez”, îi transmiți celuilalt ideea că divorțul depinde de el, de comportamentul lui. Ceea ce e fals. Decizia este a mea, și depinde de felul cum interpretez comportamentul partenerului, nu de comportamentul acestuia. A amenința înseamnă de fapt voalat a-ți pasa responsabilitatea deciziilor la interlocutor. De asemenea, presupune și frica de a-ți asuma decizia stipulată în mesaj, și speranța că celălalt va fi compliant și nu va mai fi nevoie să faci ceea ce ameninți. ”Câinele care latră, nu mușcă”, spune un proverb popular. A amenința înseamnă ”a lătra”, cu frica și speranța că lucrurile vor evolua altfel.

Amenințările strică aerul relațiilor. E corect să nu fim de acord cu anumite comportamente ale celorlalți. E și mai bine să le comunicăm: “nu îmi place că … și mă aștept să …”. Este dreptul celuilalt să țină sau nu cont de ceea ce i-am spus și să își modifice sau nu comportamentul, dar ca o persoană liberă, fără amenințări. Dacă o va face, va însemna ceva pentru noi, dacă nu o va face, va însemna altceva. În funcție de reacția la mesajele noastre, noi putem să ne luăm propriile decizii, fără a amenința însă.

“Nu-mi place că bei. Mi-ar plăcea să faci ceva în privința asta”. Celălalt poate să inițieze o schimbare sau nu. Și în funcție de asta, noi putem decide multe lucruri. Deciziile sunt însă ale noastre, și e bine să ni le asumăm. Ceilalți sunt liberi să se comporte cum vor, și fiecare dintre noi este de asemenea liber să se poziționeze și în funcție de comportamentul celorlalți. Fără a amenința însă.

Când vă va veni să amenințați data viitoare, gândiți-vă de ce anume vă e frică, sau ce anume sperați, sau care vă sunt nevoile nesatisfăcute și comunicați-le pe acestea. Va fi reconfortant pentru dumneavoastră pentru că atunci când suntem în contact cu propria persoană, e ca o reîntoarcere la o sursă de energie. Va fi mai respirabil pentru celălalt, partenerul de relație și sănătos pentru relația pe care o aveți cu acesta.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Relația de cuplu și rolurile jucate de parteneri


relație de cuplu functionalaO relație de cuplu funcțională este una în care ambii parteneri joacă mai multe roluri: copil, adult, părinte, prieten, iubit și toate acestea sunt confortabile pentru fiecare dintre cei doi.

Într-o relație funcțională de cuplu, deși se regăsesc multe roluri, predomină rolurile de iubit-iubită.

Într-o relație funcțională de cuplu bărbatul este bărbat, iar femeia, femeie și nu invers.

Cum se construiesc relațiile de cuplu?


cani cu dragosteCe este o relație și cum se construiește ea? Când spunem cuvântul ”relație”, toată lumea înțelege despre ce e vorba. Așa că pare impropriu, cel puțin la prima vedere, să ne întrebăm ce este aceea o relație și cum se construiește ea. Dacă ne gândim însă mai profund, s-ar putea să constatăm că nu ne este întotdeauna foarte clar. De exemplu, două persoane, el și ea, care locuiesc în același apartament și se declară ca fiind într-o relație, dar nu prea au activități în comun, nu comunică decât foarte puțin (doar strictul necesar, fără de care nu se poate) și pe un ton de ceartă, nu au planuri în comun, nu au interese în comun, nu se susțin și nu se valorizează, sunt ei într-o relație?

Câți dintre cei care se declară ca fiind în relații de cuplu ar putea să explice ce-i face să spună acest lucru? Doar pentru că au pus o etichetă interacțiunii cu o anumită persoană, înseamnă că sunt încă în relație de cuplu cu acea persoană?

Dacă un copil v-ar întreba ”ce este aceea relație de cuplu?”, ce i-ați răspunde? Toate întrebările acestea mi le-am adresat și eu și apoi, firesc, m-am gândit să clarific noțiunea de relație, punând accentul pe cea de cuplu.

O relație nu este o entitate materială, care să poată să fie percepută de către noi. Totuși, deși imaterială, ea leagă, ca un fir invizibil, cele două persoane. Chiar dacă nu se vede, nu se aude, nu se miroase, nu se atinge această conexiune poate fi analizată ca o structură, ce are anumite elemente constituente, de natură psihică, nu fizică. Structura ei se formează încetul cu încetul, din interacțiunile celor doi indivizi. La început avem o primă întâlnire, într-un anumit context. Cei doi fac cunoștință, poate schimbă câteva cuvinte sau nu comunică deloc verbal. Oricum ar fi, o primă impresie ne facem despre ceilalți, se pare că în primele 20 secunde. Această primă impresie influențează ulterior interacțiunile noastre. Dacă ea are o coloratură mai degrabă pozitivă, o să-mi placă momentul reîntîlnirii cu celălalt, poate chiar o să-l caut sau o să mă străduiesc să-l reîntîlnesc. Dacă impresia este mai degrabă negativă, o să fiu reținut cînd voi interacționa data viitoare cu acesta. De asemenea, e posibil chiar să mă îndrăgostesc ”la prima impresie” și o emoție foarte intensă să fie trezită de celălalt, din diverse motive, mai degrabă inconștiente. Cum recunoaștem noi, fără să trecem prin filtrul gândirii conștiente, semnalele care ne arată potrivirea profundă cu celălalt, pe anumite dimensiuni, este însă o altă poveste, pe care am să o spun într-un alt articol.

Peste primele noastre impresii se așează ulterior alte informații despre celălalt, precum și diverse emoții (plăcere, neplăcere, durere, tristețe, bucurie, mânie, satisfacție, dorințe erotice etc.). Emoțiile se nasc între doi oameni atunci cînd anumite nevoi ale fiecăruia sunt satisfăcute sau frustrate în contactul acestora. Indiferența este corelată cu lipsa emoțiilor, adică celălalt nu ne atinge nici pozitiv, nici negativ, din întâlnirea cu el nu am nici satisfacții, nici frustrări. Dacă însă interacțiunea este constantă și emoțiile frecvente în întâlnirile acestea, poate lua naștere un sentiment, fie pozitiv sau negativ: îndrăgostire, iubire, simpatie, ură, antipatie.

Emoțiile născute între două persoane au legătură atât cu aspecte conștiente, cât și cu aspecte inconștiente: calitatea comunicării cu celălalt, dacă mă simt sau nu ascultat și înțeles, dacă mă simt sau sunt valorizat sau criticat, dacă descoper că am interese comune, principii, valori, mod de gîndire asemănătoare sau foarte diferite, dacă îmi place cum arată celălalt, dacă și ceilalți (persoane semnificative) îl admiră sau îl depreciază, dacă semnalele pe care le transmite îmi arată că se potrivește cu scenariul meu de viață etc.

Ajungem apoi în punctul în care cei doi nu au doar imagini despre celălalt și despre sine, în relație cu acesta, dar au apărut și sentimentele, care pot să fie elemente de liant, dacă sunt de atracție, pozitive. Existența unor sentimente pozitive nu garantează însă o interacțiune satisfăcătoare cu celălalt, și nici chiar dezvoltarea relației.

Dezvoltarea relației pornește, în primul rând de la decizia celor doi. Ne placem și ne simțim bine împreună, dar vrem sau nu să construim în continuare o relație? Posibil să vrem. Sau nu, din diverse motive: poate că unul este într-o altă relație, poate sunt aspecte de diferență pe care cei doi nu vor să încerce să le depășescă, poate nu mai pot să se reîntâlnescă.

Dacă cei doi decid că vor să construiască o relație în continuare, atunci e probabil și că vor face publică relația lor. Și asta influențează mersul relației: ce vor spune părinții celor doi, ce vor spune prietenii…

Din momentul asumării relației, felul cum se va dezvolta ea depinde de multe aspecte. Importante sunt elementele care solidifică relația, adică aspectele comune și satisfăcătoare pentru cei doi parteneri de cuplu: sentimentele reciproc pozitive; comunicarea autentică; autodezvăluirea fiecăruia; rezolvarea constructivă a conflictelor; intimitatea sexuală satisfăcătoare; activitățile comune, plăcute pentru ambii; obiectivele și planurile comune; satisfacerea nevoilor de relație; distracțiile, interesele comune; timpul petrecut cu celălalt și resimțit ca fiind de calitate pentru fiecare dintre partenerii de cuplu; prietenii comuni etc.

Când ”comunul” devine din ce în ce mai fragil și mai nesatisfăcător pentru cei doi din relația de cuplu, relația se fragilizează și tinde către disoluție. Evident nici ieșirea din relație nu este facilă, pentru că orice relație presupune punerea în comun a diverse aspecte din tine și din propria viață. A te separa de un altul, cu care ai fost într-o relație, presupune și a-ți lua înapoi aspectele pe care le-ai împărtășit cu acesta, a le restructura și a le reașeza pe un alt fundament în interiorul și viața ta. Proces care este și de durată și dureros.

În finalul articolului vă propun să meditați la relațiile de cuplu din care faceți parte pentru a constata ce calitate are ”comunul”, liantul lor și din ce este alcătuit acesta. Vă propun, de asemenea, ca modalitate ajutătoare, și o listă de activități în care să le bifați pe cele pe care le-ați realizat cu partenerul săptămâna trecută și să notați nivelul de satisfacție (pe o scală de la 1 la 10) pe care l-ați simțit și pe cel pe care l-ați perceput la partener, pentru fiecare activitate în parte.

Dacă constatați, în urma exercițiului, că relația dumneavoastră suferă, gândiți-vă ce puteți face pentru aspectele conectante dintre dumeavoastră și partener, pentru a o revigora.

Activitatea desfășurată cu partenerul Nivelul de satisfacție personal Nivelul de satisfacție perceput la partener
Am făcut dragoste
Ne-am făcut planuri de vacanță
Am spălat
Am făcut cumpărături
Am pregătit masa
Am mers la film
Am mers la teatru
Am mers la un concert
Am făcut sport
Ne-am uitat la televizor
Am mâncat împreună
Am fost la restaurant
Ne-am plimbat prin parc
Am fost într-o excursie
Am fost la un muzeu
Am discutat despre copil/copii
Am discutat lucruri diverse
Am făcut curățenie
Am fost la biserică
Ne-am vizitat familiile
Ne-am întâlnit cu prietenii
Am jucat cărți sau alte jocuri
Am fost la un picnic
Am vorbit la telefon
Am fost la o petrecere
Am ascultat muzică
Am dansat
Am fost într-un club
Ne-am jucat cu copilul/copiii nostru/i
Ne-am cumpărat haine
Am citit împreună
Am îngrijit grădina
Alte activități

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – II


atractieAm descris, într-un articol precedent (Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu – I) câțiva dintre factorii care contribuie la procesul îndrăgostirii și alegerii partenerului de cuplu: proximitatea fizică, excitația nervoasă, obstacolele, atractivitatea fizică, asemănarea, maximizarea câștigurilor și reciprocitatea în atracție. Voi continua, în acest articol cu identificarea altor condiții, predominant inconștiente, ce ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în anumite relații de cuplu.

* Stilul de atașament (vezi articolul ”Chestionar pentru identificarea stilului de atașament”), ca patern de interacțiune constituit în mica copilărie pe baza relației mamă-copil, influențează modalitatea noastră de a iniția și gestiona relațiile de cuplu.

Persoanele cu atașament sigur au o ușurință mai mare în a-și construi relații (implicit de cuplu), comparativ cu celelalte stiluri de atașament. Cei anxioși-ambivalenți, prin temerile, oscilațiile, nesiguranța lor, pun o presiune prea mare asupra potențialilor parteneri, astfel încât aceștia se sperie și se îndepărtează emoțional și chiar ies din relație. Cei cu stilul evitant intră în relații cu un nivel mai scăzut de intimitate, sau evită relațiile.

* Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu sunt influențate de experiențele noastre din copilărie: imaginea persoanei de care ne îndrăgostim este marcată de personalitatea părintelui de sex opus. Acest aspect este valabil pentru toți oamenii, dar în grade diferite. De exemplu, o femeie poate să se îndrăgostească de un bărbat care seamănă foarte mult cu tatăl ei, sau care este foarte diferit de acesta (opusul tatălui), sau poate să fie atrasă de un partener care are doar anumite caracteristici specifice tatălui ei.

Îndrăgostirea de un partener foarte asemănător sau opus față de părintele de sex opus este specifică celor care sunt încă foarte nediferențiați, deci dependenți de familia de origine. Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și devenim independenți de mama și tata, alegerile noastre toate, deci inclusiv și aceea a partenerului de cuplu, ne reprezintă mai degrabă pe noi, cu nevoile noastre, cu trăsăturile de personalitate, decât relațiile și experiențele din trecutul nostru.

Pentru a vedea în ce măsură această teorie este valabilă pentru alegerea dumneavoastră romantică, încercați să găsiți asemănări între partenerul de cuplu și părintele de sex opus. Scrieți caracteristicile mai importante, fizice, emoționale, comportamentale, temperamentale, atitudinale și aptitudinale ale părintelui dumneavoastră și comparați cu lista trăsăturilor partenerului dumneavoastră de relație. Ce spune despre dumneavostră rezultatul acestui exercițiu?

* O altă condiție asemănătoare, dar mai nuanțată decât cea anterioară, stipulează că alegem parteneri de cuplu care se potrivesc cu imaginea romantică internă. Acest concept arată că toți purtăm în noi o imagine a potențialului partener, pe care o căutăm în realitate într-o manieră inconștientă. Când ne îndrăgostim, se realizează o întâlnire între imaginea interioară și una exterioară.

Imaginea interioară se formează din amestecul trăsăturilor pozitive și negative ale ambilor părinți cu caracteristicile relației părinților și a relației pe care fiecare dintre ei a avut-o cu copilul; de asemenea, aici sunt integrate și aspectele nerezolvate, problemele nesoluționate din aceste relații.

Există câteva teorii care susțin rolul imagini romantice interne în procesul de îndrăgostire: teoria relației de obiect, teoria arhetipurilor a lui Jung și teoria imprintingului.

Teoria relației de obiect susține că realitatea noastră internă este un fel de ”încorporare” a obiectelor externe (lucruri, persoane, relații, evenimente) și a relațiilor dintre acestea. Psihicul nostru fotografiază și interiorizeză, într-o manieră specifică, prin intermediul proceselor sale (intelectuale, emoțional-motivaționale și volitive), realitatea.

Pentru alegerile parteneriale, această teorie susține că prima relație de obiect își pune amprenta asupra procesului de îndrăgostire. Copilul mic poate avea o relație bună cu mama sa și, în acest caz, odată devenit adult, va fi mai probabil să între în relații armonioase de cuplu, adică să reconstituie o relație de obiect bună. Uneori, relația mamă-copil poate fi frustrantă, de respingere, abandon sau frustrare. Ce se va întâmpla în acest caz? Copilul se va simți neiubit, abandonat și respins și va interioriza, dar și reprima partea aceasta rănită. Deci o parte din el se va simți rea, agresoare, persecutoare, iar acea parte va deveni inconștientă pentru că un astfel de copil nu va fi împăcat cu partea aceasta negativă. Teoria relației de obiect afirmă că, într-o astfel de situație, îndrăgostirea se produce în consonanță cu părțile refulate din noi înșine, adică ne vom îndrăgosti de parteneri care să ne facă să ne simțim așa cum ne-am simțit în copilărie. O femeie care se simte de neiubit fiindcă nu a perceput iubirea în copilărie, va alege un partener indisponibil emoțional, care are dificultăți în a-și exprima iubirea. Un bărbat care nu s-a simțit valorizat în copilărie și care a interiorizat o parte nevaloroasă, se va îndrăgosti inconștient de o femeie foarte critică.

Care va fi dinamica unei astfel de relații constituite pe baza alegerilor consonante cu părțile noastre negate? După îndrăgostire, persoana își va încuraja inconștient partenerul să-și manifeste aspectele compatibile cu părțile sale reprimate: indisponibilitatea emoțională, pentru primul exemplu și comportamentul critic, pentru al doilea exemplu. Iar partenerul de cuplu va juca rolul atribuit. Pentru că, frecvent, scenariul propriu este compatibil cu scenariul celuilalt partener. Prin urmare, fiecare va oferi un rol celuilalt și de asemenea, fiecare va intra în rolul atribuit de celălalt.

Dinamica acestor relații de cuplu este una tensionantă, pentru că, pe de o parte, ele  ne fac să ne simțim ca în copilărie și, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea să ne confruntăm cu fantasmele noastre interioare. Și cum e mai confortabil să mă lupt cu cineva din afară decât cu vulnerabilitățile mele interne, această dinamică oferă posibilitatea de a juca în exterior lupta interioară dintre părțile acceptate și părțile refulate din propria persoană.

Îndrăgostirea pe principiul părților refulate poate fi una nebunească, excesivă, și uneori distructivă și explică de ce unii oameni își aleg parteneri de relație aparent nepotriviți pentru ei. Această teorie ne poate oferi o explicație pentru alegerile parteneriale ale femeilor abuzate, ce se îndrăgostesc și rămân alături de bărbați foarte agresivi.

Există o relație între atracția inițială și cauza problemelor din cuplu, problemele din cuplu fiind de fapt tentative repetate de a corecta, gestiona și depăși conflictele din copilărie. Pentru că aceste cupluri încearcă să rezolve conflictele interne prin intermediul conflictelor externe.

Lupta din cuplurile în care îndrăgostirea s-a produs predominant pe baza frustrărilor inconștiente poate fi diminuată dacă se transferă în alt plan, adică dacă fiecare partener devine conștient de problemele și vulnerabilitățile proprii, ținând sub control transferul lor în exterior (deși este dificil, pentru că fiecare partener din aceste cupluri cere aproape obsesiv acest transfer). Acest proces este unul de autocunoaștere și dezvoltare personală, de echilibrare și maturizare emoțională.

Teoria arhetipurilor a lui Jung stipulează conceptele de animus (principiul masculin) și anima (principiul feminin). Acestea sunt tipare universal valabile, profunde, ce fac parte din inconștientul colectiv. Ele exprimă moduri specifice de a reacționa ale bărbaților și femeilor din cultura noastră, dar și speciei umane în general. Deși sunt universal valabile, formarea acestor imagini interioare a bărbaților și femeii este impregnată și de caracteristicile persoanelor cu care interacționăm în viața noastră (părinți, rude și persoane semnificative).

Simplist vorbind, conform acestei teorii, femeile se îndrăgostesc de bărbații care sunt asemănători animusului propriu, iar bărbații de femeile asemănătoare animei.

Această teorie explică de ce multe persoane se îndrăgostesc de cei care întruchipează în realitate animusul și anima în ceea ce au ele universal valabile. E singura teorie care explică de ce bărbații au tendința să se îndrăgostească de femeile foarte feminine, senzuale, deci de cele care întruchipează mai mult principiile feminine, și de ce femeile se îndrăgostesc de bărbați foarte masculini.

Conform teoriei imprintingului, iubirea din copilărie joacă un rol important în alegerile romantice de la vârsta adultă, pentru că ea se întipărește la nivelul rețelelor neuronale.

Toate aceste trei teorii explică, în forme diferite, cum imaginea romantică internă, stabilită în experiențele noastre din copilărie, influențează îndrăgostirea și alegerile parteneriale.

Această imagine, așa cum am văzut, ne poate conduce la îndrăgostiri mai fericite sau mai nefericite. Dacă constatați că relațiile de cuplu au fost experiențe frustrante și dureroase în majoritatea cazurilor, puteți încerca să descifrați această imagine pentru a o modifica ulterior. Descifrarea pornește de la exercițiul conștientizării trăsăturilor comune tuturor persoanelor de care v-ați îndrăgostit. Iar modificarea ne conduce în trecut, nu ca într-un film S.F, ci în trecutul nostru așa cum este înmagazinat în memorie, adică la imaginea trecutului. Noi nu putem modifica trecutul, dar putem sigur modifica imaginea acestuia. Cum? Printr-o resemnificare a acestuia din perspectiva prezentului. Și dacă vă încurcați în ițele acestui proces, puteți solicita ajutorul unui psiholog.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu -I-


atractieCe ne determină să ne îndrăgostim și să intrăm în relații de cuplu cu anumite persoane? În literatura de specialitate sunt amintiți o serie de factori – unii conștienți, pe care îi putem cunoaște și putem vorbi despre ei, iar alții inconștienți, care acționează din umbră fără ca noi să știm și să-i putem controla.

Îndrăgostirea este un fenomen care se petrece de fapt la intersecția aspectelor conștiente cu cele inconștiente. Uneori prevalează primele, alteori celelalte, dar întotdeauna se regăsesc amândouă. Haideți să vedem împreună care sunt, la modul general, câțiva dintre factorii care ne determină să ne îndrăgostim și să ne alegem un anumit partener de cuplu.

* S-a constatat că ne îndrăgostim și ne alegem parteneri de cuplu persoanele cu care avem o anumită proximitate fizică (vecini de apartament, de cămin; colegi de școală, de facultate, de serviciu, de echipă; persoane cu care interacționăm constant în diversele noastre activități: mergem la aceeași sală, la același club etc.). Influența pozitivă a proximității fizice asupra atracției interpersonale este explicată prin așa numitul fenomen Zajonc: expunerea repetată ne crește nivelul de plăcere pentru orice, de la aspectele rutiniere ale vieții la muzică și oameni.

Ca o consecință a acestui fapt, persoanele care sunt în căutarea unui partener de cuplu, au nevoie de variate ocazii de a cunoaște și a interacționa cu regularitate cu oameni care pot fi posibili candidați pentru o relație romantică.

* Excitația generată de efort fizic sau de emoții intense potențează reacțiile de atracție sau respingere față de posibilii parteneri de cuplu. Explicația este următoarea: când avem o stare de excitabilitate nervoasă (motorie sau emoțională) aceasta, pe de o parte, se transferă asupra tuturor persoanelor cu care suntem în contact în momentul respectiv iar, pe de altă parte, ea intensifică toate reaacțiile noastre, fie ele de atracție sau de respingere. Pe acest fond de atracție și intensificare se produce și o atribuire eronată: emoția este atribuită eronat atracției erotice, potențialii parteneri părând că au declanșat reacții emoționale intense.

Această teorie este creionată cu mijloacele specifice literaturii într-o carte pe care am citit-o în copilărie -“Castelul din Ronquerolles” (Les Memoires du Diable) de Frederic Soulie – îndrăgostirea eroinei principale de un anumit bărbat este explicată prin transferul emoțional al stării ei asupra acestuia în momentul întâlnirii lor.

Persoanele care spun că le e foarte dificil să se îndrăgostească sau că nu se pot îndrăgosti pot să beneficieze de consecințele acestei teorii interacționând cu potențialii parteneri – potriviți ca vârstă și sex – în cadrul unor activități stimulante: sport, călătorii în străinătate, filme cu impact emoțional puternic etc.

* Obstacolele din afara relației (o despărțire silită, obiecțiile părinților) intensifică iubirea, mecanism care devine explicabil prin teoria reactanței: când libertatea noastră de a acționa, gândi sau simți e pusă în pericol, suntem motivați să o recuperăm.

Dacă sunteți cumva părinte de adolescent/ă și dacă nu vă place prietenul/a copilului dumneavoastră, cea mai bună modalitate de a-l ajuta să facă alegeri mai adecvate nu este aceea de a vă opune, ci de-a fi alături de el în procesul de experimentare, cunoaștere și decizie asupra relațiilor de cuplu. Păstrați o relație bună cu acesta pentru a veni cu inima deschisă la dumneavoastră, adultul, atunci când are nevoie să vorbească, să se clarifice, să ia decizii proprii.

* Atractivitatea fizică a potențialului partener joacă un rol important în atracția romantică. Cercetările spun că bărbații sunt mai puțin influențați de aspectul femeilor decât susțin, iar femeile sunt influențate mai mult de aspectul bărbaților decât afirmă.

A alege o persoană cu nivel asemănător de atractivitate crește probabilitatea constituirii unor relații de cuplu satisfăcătoare.

* Asemănarea joacă un rol important în procesul îndrăgostirii. Ne atrag persoanele care ne sunt asemănătoare din punct de vedere al mediului familial, atitudinilor și trăsăturilor de personalitate (similaritatea atitudinilor este responsabilă pentru 81% din atracția interpersonală), înfățișării, modului de a gândi, obiectivelor și intereselor, activităților de petrecere a timpului liber, maturității psihologice și nivelului de independență.

Asemănarea joacă un rol mai mare în procesul de îndrăgostire decât deosebirea. Deși există și sintagma ”contrariile se atrag”, cercetătorii au descoperit că e valabilă pe un fond comun de asemănare, adică ne atrag persoanele cu care ne asemănăm în general, dar care sunt diferite și ne completează într-o anumită dimensiune semnificativă (de exemplu: el este introvertit, ea extravertită sau el este mai rațional, ea mai emoțională).

Tot legat de asemănare, deși este un aspect pe care nu-l controlăm, studiile arată că suntem atrași de persoane similare genetic nouă, mai precis care au o similaritate genetică optimă: nici foarte diferiți, nici foarte asemănători.

* Un alt factor care contribuie la îndrăgostirea și alegerea partenerului de cuplu este câștigul: alegem de obicei pentru a ne maximiza resursele (iubire, statut, informație, bani, bunuri materiale, servicii) și a ne minimiza pierderile. Fără a fi mercantili, alegem astfel încât nevoile noastre să fie satisfăcute. Deci, pentru a alege adecvat, este esențial să ne cunoaștem nevoile, iar condiția cea mai favorabilă este aceea a alegerii unui partener care are nevoi complementare (lui îi place să asculte, ei să vorbească sau lui îi place să fie sprijinit, ei să sprijine etc.).

Legat de maximizarea câștigurilor, studiile arată că femeile acordă o pondere mai mare potențialului de câștig al bărbatului (ambiția, munca personală), iar bărbații indicatorilor de fertilitate ai femeilor (tinerețea, frumusețea, o anumită conformație).

* Reciprocitatea în atracție este un alt factor care explică procesul îndrăgostirii: ne atrag persoanele care știm că ne plac pentru că e mai probabil să ne deschidem inima față de acestea. Însă, e important să nu confundăm emoția celuilalt cu propria noastră emoție și să ne imaginăm că ne-am îndrăgostit de cineva când ar putea fi doar influența câmpului emoțional al celuilalt.

În îndrăgostire și alegerea partenerului de cuplu intervin o multitudine de factori, care se combină într-o manieră specifică fiecărui individ, astfel încât fiecare proces de îndrăgostire este unul unic ce nu poate fi în nici un caz generalizat. În acest articol am abordat doar o parte dintre acești factori generatori de atracție interpersonală, iar despre alții, la fel de importanți, vom vorbi în articolul următor.

Bibliografie:

  • Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
  • Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Intimitatea și problemele noastre nerezolvate


cuplu mainiCu cât o legătură sufletească e mai profundă, cu atât scoate la suprafață mai multe tipare karmice și nevroze personale. Natura pătrunzătoare a unei legături profunde ne erodează suprafețele, scoțând la suprafață ce e mai bun și ce e mai rău în noi. Pe lângă deschiderea inimii, toate fricile, nesiguranțele și rezistențele la intimitate încep să apară.  Pe scurt, intimitatea reală aduce la suprafață problemele nerezolvate – toate locurile necizelate din noi înșine și din partenerul nostru care au încă nevoie să fie șlefuite, rafinate și dezvoltate.

John Welwood

Dacă am primit cu adevărat


ciplu mare 2

Dacă am primit cu adevărat,

Nu mă tem să pierd.

Dacă am știut să primesc,

nu îmi interzic nimic.

Dacă am implicat ce e bun în mine,

vor rămâne suficiente urme

pentru însămânțarea de după despărțire.

Dacă descoper că a te despărți

nu înseamnă a te pierde.

Dacă pot amplifica ceea ce primesc,

lăsând să germineze în timpul

absenței, atunci măresc timpul

regăsirii.

Dacă îndrăznesc să îmbrac în cuvinte ceea ce trăiesc,

atunci nu am nevoie să descalific

ceea ce nu-mi vine de la celălalt.

Timpul unei întâlniri este prea prețios

pentru a-l scufunda în amărăciunea

a ceea ce a fost.

Timpul unei comuniuni nu este niciodată inutil

când știu să înțeleg mai bine

ce n-am putut spune.

Nostalgia apare atunci când pot regreta

că n-am știut să-ți propun

tot ce puteam.

 Jacques Salome

 

Chestionar: Capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu


limite xupluAcesta este un minichestionar care să vă ajute să vă gândiți puțin la capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu, adică la gradul în care puteți să vă diferențiați de partenerul de cuplu, pentru a trăi ca o persoană independentă, chiar dacă sunteți într-o relație foarte profundă cu acesta. Acest chestionar este pentru persoanele de ambele sexe, dar, pentru fluiditatea comunicării, am ales să-l scriu ca pentru un respondent de sex feminin. Răspundeți vă rog, cu da sau nu.

  1. Ești influențată ușor de opiniile partenerului?
  2. Entuziasmul pentru o activitate scade, dacă partenerul nu agreează acea activitate?
  3. Găsești că este dificil să spui care sunt emoțiile tale?
  4. Emoțiile tale formează de obicei un amestec cu ale partenerului tău?
  5. Găsești că este dificil să impresionezi când îți exprimi propriile emoții?
  6. Eviți confruntările pentru că ți se pare dificil să-ți spui punctul de vedere?
  7. Depinzi de atitudinea partenerului pentru a te simți într-un fel anume?
  8. Eviți intimitatea de frica de-a nu fi rănită sau greșit înțeleasă?
  9. Este greu pentru tine să te imaginezi ca o persoană separată de partener?

Interpretare. Cu cât aveți mai multe răspunsuri de da, cu atât vă este mai greu să vă păstrați identitatea în preajma partenerului. Pe termen lung aceasta conduce la pierderea contactului cu propria persoană și la ancorarea într-o viață care s-ar putea să nu vă mai reprezinte. Pentru a ieși din această capcană pe care singuri v-ați întins-o, din fidelitate față de partener, întrebați-vă mai des cine sunteți și dacă ceea ce simțiți sau gândiți vă reprezintă cu adevărat. Apoi, exprimați-vă, căci un cuplu rămâne viu și satisfăcător pentru ambii parteneri dacă fiecare iși păstrează propria individualitate.

Să devenim maeștri acolo unde suntem repetenți!


copil invatavdÎn viață unele lucruri ne ies mai ușor, altele mai greu, iar unele cu foarte mare dificultate. Zonele de foarte mare dificultate cred că le-am putea numi zonele unde avem nevoie de alfabetizare.

Cunoaștem cu toții persoane care au dificultăți relaționale și întâlnim aici chiar și femei frumoase și deștepte, precum și bărbați strălucitori. Acestea fie au dificultăți în a-și găsi un partener de cuplu, fie nu pot construi relații de lungă durată, fie sunt părăsite constant, fie intră în relații foarte costisitoare emoțional. Apoi mai putem vorbi de categoria celor care au constant dificultăți financiare și nu vă gândiți că aici ar intra cei leneși, cei incompetenți, pentru că vom identifica și persoane foarte competente și responsabile! Putem vorbi de multe categorii de persoane cu dificultăți variate: în conceperea unui copil, în construirea unei identități clare, în găsirea unui cămin, în a fi acceptate de ceilalți, în a se bucura de sexualitate etc.

Ce au în comun aceste persoane din categoriile respective, comparativ cu celelalte care nu au aceste dificultăți (dar, sigur, au altele!)? Aș spune, într-un sens pozitiv, că aceste persoane cu dificultăți au nevoie să învețe sistematic, voluntar și conștient abilități pe care celelalte le-au învățat involuntar, prin imitație de la niște modele bune, performante, eficiente. De exemplu, persoanele care nu au dificultăți de relaționare nu trebuie să se gândească cum să facă să intre într-o relație, pentru că știu deja, la nivel chiar de deprindere, de automatism; nu au nevoie să fie atente la fiecare detaliu al interacțiunii cu ceilalți pentru a decide cum să se comporte, ele știu, aș putea spune instinctiv, ce să facă pentru a iniția o conversație plăcută cu ceilalți, pentru a fi plăcute de ceilalți, pentru a intra într-o relație de cuplu și pentru a construi o relație profundă. Este adevărat însă și faptul că, dacă ar fi întrebate despre cum fac toate acestea, n-ar putea răspunde întotdeauna, pentru că, așa cum spuneam anterior, aceste cunoștințe și abilități sunt la nivelul de automatisme. Ele funcționează bine și chiar foarte bine pe ”pilot automat”, pe când cele cu dificultăți trebuie să treacă pe ”pilot manual” până la momentul când vor ști bine abecedarul domeniului respectiv.

Persoanele cu dificultăți relaționale e nevoie să învețe, așa cum învață copiii abecedarul, conștient și prin mult exercițiu, cum să interacționeze constructiv cu ceilalți. Aceasta presupune conștientizarea modalităților deficitare de relaționare și înlocuirea lor cu altele mai eficiente, prin analiză, efort de autocunoaștere, înțelegere în profunzime a legilor interacțiunii umane și exersare constantă în realitate.

Toți avem câte ceva de învățat. Unii suntem repetenți în anumite domenii, alții în altele. Nu cred că o soluție ar fi să ne plângem de ceea ce nu ne iese, ci putem încerca să înțelegem ce stă la baza dificultăților noastre. Dacă vom reuși să învățăm temeinic ceea ce alții au învățat involutar, prin imitație, am putea deveni chiar maeștri acolo unde eram repetenți! Pentru că noile abilități vor fi dezvoltate conștient! Ce vreau să vă spun este că, acolo unde nu funcționăm bine și ușor, spontan, fără mari eforturi, acolo putem crește mai mult, într-atât încât nu numai să ne rezolvăm propriile probleme, ci chiar să putem să-i ajutăm și pe alții să și le rezolve. Cum putem realiza aceasta? Prin efort constant de autocunoaștere și optimizare personală: citit, citit, citit, participări la workshopuri, traininguri, grupuri de dezvoltare personală, ședințe individuale de consiliere, psihoterapie, meditație, interacțiuni cu persoane de la care putem învăța ceva, realizarea unui jurnal pentru a crește contactul cu sine etc. Deci, haideți să devenim profesori acolo unde avem nevoie de alfabetizare!

Când oamenii se despart


despartire 1Unii oameni își spun după despărțire”sunt mai bun decât el sau ea”. Aceasta e prima mare greșeală. Ei sunt  diferiți, dar amândoi au o valoare egală în ceea ce au de oferit. Fiecare aduce ceva special vieții, ceea ce nu-i stă în putere să schimbe.

În cazul despărțirii este important de avut în vedere următoarea afirmație: te respect așa cum ești. Felul în care ești a fost potrivit pentru mine și te-am iubit așa și încă te mai iubesc. Indiferent de motivele care au dus la despărțire, ele nu trebuie folosite pentru a naște sentimente de vinovăție sau pentru a-l învinui pe partener. Pentru că adevăratul motiv al despărțirii este adesea un secret pe care nu îl putem măsura și are de-a face cu trecutul.

Bert Hellinger

♦ Mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii în relaţia de cuplu


 cupluDeşi intimitatea este o experienţă umană extraordinară, care îmbogăţeşte viaţa celui care o trăieşte, deşi ea poate reprezenta un adevărat izvor regenerativ pentru fiecare persoană, totuşi ea poate fi şi sursa activării unor anxietăţi şi frici profunde. „Oamenii se tem de marea muzică, oamenii se tem de marea poezie, oamenii se tem de intimitatea profundă. Relaţiile de iubire ale oamenilor sunt doar relaţii de suprafaţă. Doi oameni care se iubesc nu pătrund adânc unul în celălalt, pentru că fiecăruia îi este teamă că s-ar putea să nu se reflecte în lacul fiinţei celuilalt. Ce se va întâmpla dacă nu se va vedea în acel lac, în acea oglindă a fiinţei celuilalt, dacă oglinda nu va reflecta nimic, va rămâne pustie?” (Osho, 2001, p. 49).

            Există multe persoane care se tem de intimitate, conştient sau inconştient, din varii motive: aceasta poate activa frica de abandon, de intruziune, de necunoscut, de autodezvăluire, frica că va trebui să oferi ceva şi crezi că nu ai nimic de oferit, frica că celălalt te va vedea aşa cum eşti, adică nedemn de iubire. Pentru a evita contactul cu ceva potenţial periculos, aceste persoane folosesc, de obicei inconştient, o serie de modalităţi, mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii. Putem să facem chiar o analogie între acestea şi mecanismele de apărare ale eului descrise de psihanalişti (prima psihanalistă care a scris despre ele a fost Anna Freud, în 1936). Ca şi acelea, mecanismele de evitare a intimităţii protejază persoana de aspecte emoţionale dureroase pe care le conţine şi cu care nu vrea sau nu poate să se confrunte. Ambele tipuri de mecanisme au ca scop menţinerea unui relativ echilibru psihic în condiţiile în care există pulsiuni, temeri, suferinţe care ar putea afecta acest echilibru. Unele dintre mecanismele de evitare a intimităţii (evitarea relaţională, proiecţia, fantasma, formaţiunea reacţională) se suprapun peste anumite mecanisme de apărare ale eului şi e normal să fie aşa pentru că evitarea intimităţii poate fi considerată un aspect particular de apărare a persoanei. Dacă în cazul mecanismelor de apărare a eului apărările se fac în principal faţă de sine – de pulsiunile sinelui, de afectele şi reprezentările asociate pulsiunilor, precum şi de situaţiile generatoare de anxietate datorită potenţialului lor de-a declanşa pulsiuni interzise (Freud, Anna, 2002), în cazul mecanismelor de evitare a intimităţii persoana încearcă să evite contactul cu sine evitând în primul rând contactul autentic cu celălalt. În continuare voi descrie mecanismele de evitare a intimităţii în relaţii de cuplu, modalităţi descoperite prin consultarea literaturii de specialitate, precum şi din experienţa mea zilnică ca persoană şi psihoterapeut.

   1. Fuziunea cu celălalt. Persoana intră în relaţii şi se contopeşte cu celălalt, uitând de sine, de nevoile sale, de temerile sale. Este o formă de evitare a intimităţii pentru că o reală intimitate presupune două personalităţi distincte între care există apropiere emoţională. Fuziunea este o modalitate de evitare a contactului cu sine (pentru că te pierzi în celălalt), dar şi cu celălalt, pentru că formezi un tot nediferenţiat cu acesta. Fuziunea este ceva normal în dinamica unei relaţii de cuplu, în fazele incipiente ale relaţiei, dar, pe măsură ce relaţia avansează, partenerii de cuplu trebuie să facă trecerea de la nediferenţiere la diferenţiere, de la fuziune la individualităţi în relaţie, pentru a putea accede la o reală intimitate. „Adevărata intimitate înseamnă a întreţine relaţii de cuplu fără a ne pierde pe noi înşine. Înseamnă a fi cunoscuţi şi acceptaţi pentru ceea ce suntem cu adevărat ” (Morrie şi Arleah Shechtman, 2007, p. 81).

 2.  Evitarea relaţională.  „În vreme ce pe unii eul diminuat sau afectat îi poate face să se implice profund într-o apropiere în care practic se contopesc cu celălalt, pe alţii îi poate duce la diverse forme de izolare, evaziune sau retragere în sine.” (Francis Macnab, 1997, p. 124). Deci, o altă modalitate de a evita intimitatea erotică (dar nu numai) este nedezvoltarea relaţiilor interpersonale, adică evitarea acestora. Dacă nu vorbim de personalităţi schizoide, la care nevoia de apropiere emoţională este foarte puţin dezvoltată, atunci în umbra evitării se află dependenţa emoţională. Probabil însă, în această situaţie, emoţiile reprimate sunt mult mai intense decât în prima situaţie, cea de fuziune (când se intra în relaţii), aşa că ar fi mult mai anxiogen să fie retrăite în cadrul unei relaţii intime, iar forţa eului este mai scăzută, ceea ce întăreşte mecanismul evitant.

„Mecanismul acesta este atât de primitiv şi de natural şi, în plus, este foarte legat de dezvoltarea firească a eului” (Freud, Anna, 2002, p. 77), iar aceasta conduce la o accesare firească în condiţiile nevoii de evitare a intimităţii.

3. Intermedierea. Este o formă de evitare a intimităţii care constă în intermedierea contactului cu o altă persoană de către o persoană, o activitate, un animal etc. Persoanele care pot intermedia contactul pot fi membri ai familiei (părinţi, copii, rude), prieteni, amici, colegi etc. De asemenea, orice activitate poate constitui o modalitate de a ecrana contactul cu o altă persoană. Frecvent utilizată este cea de vizionare la televizor a diverse emisiuni în timp ce eşti împreună cu partenerul/a de cuplu. Animalele de casă sunt şi ele deseori implicate în acest mecanism de evitare a intimităţii (partenerii de cuplu îşi alocă timp pentru ele, vorbesc despre ele, astfel încât timpul dedicat cuplului ca atare se micşorează simţitor).

4. Fuga de contact. Constă în implicarea excesivă în tot felul de activităţi (muncă, hobbyuri, creşterea copiilor, distracţii etc.) astfel încât intimitatea relaţională să rămână la un nivel foarte scăzut. Alte modalităţi de a fugi din calea unui contact autentic sunt ruperea relaţiei în momentul când există condiţiile pentru o reală apropiere emoţională sau alegerea desfăşurării relaţiei în plan virtual (de exemplu, relaţiile care iau naştere şi se desfăşoară predominant prin intermediul internetului).

5. Alegeri parteneriale inadecvate. A-ţi alege parteneri cu care nu prea ai nimic în comun, a intra în relaţie cu parteneri de care nu eşti atras, care nu-ţi plac sau sunt indisponibili emoţional, a căuta parteneri cu situaţie relaţională neclară sau care sunt deja în alte relaţii (sindromul amant/ă), mult mai mari sau mai mici ca vârstă, care locuiesc în alte oraşe sau ţări, parteneri care au nevoie să fie salvaţi – toate acestea constituie variante ale acestei strategii de evitare a intimităţii.

„La femei, patologia predominantă care interferă cu o relaţie stabilă se manifestă cel mai frecvent în diverse tipare masochiste, precum ataşamentul persistent faţă de bărbaţi nesatisfăcători şi incapacitatea de-a se bucura sau de a menţine o relaţie cu un bărbat care ar putea fi complet satisfăcătoare pentru ele” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

În literatură există exemple de personaje care fac alegeri emoţionale inadecvate tocmai pentru a evita intimitatea profundă: de exemplu personajul feminin principal din romanul „Sex, shopping şi un roman” scris de Alain de Botton (2005) sau foarte cunoscuta Madam Bovary din romanul cu acelaşi titlu scris de Gustave Flaubert  în anul 1857.

6. Construirea de relaţii imaginare (fantasmatice). Constă în implicarea fantasmatică într-o relaţie de cuplu, cu o persoană din realitate, aceasta neştiind ce se întâmplă în mintea primeia. Deşi acest aspect ne trimite cu gândul mai ales la erotomanie şi implicit la personalităţile paranoice, totuşi fantasmarea relaţională poate apărea, la intensităţi mai mici, şi la persoanele normale. O altă deosebire faţă de erotomanie ar mai fi şi faptul că cel care fantasmează este aproape conştient că ceea ce se întâmplă este creaţia propriului psihic, cu toate că aceasta nu-l împiedică să spere că lucrurile ar putea să stea şi altfel… Doar să spere, pentru că, dacă cel din realitate ar începe să se comporte ca cel din fantasmă, ar găsi cu siguranţă alte modalităţi de evitare a intimităţii.

O altă conotaţie a termenului de „fantasmă relaţională” şi care se întâlneşte mult mai frecvent în realitate este cea de creare a unei legături iluzorii cu o altă persoană în chiar cadrul unei relaţii constituite de cuplu. Robert Firestone a descris acest tip de mecanism într-o serie de lucrări: „Fear of intimacy” (1999), „The fantasy bond – structure of psychological defenses” (1985), ca o defensă primară, un proces inconştient dezvoltat în copilărie ca o modalitate protectivă împotriva abandonului emoţional şi care apoi, în viaţa adultă, va fi externalizat în diverse relaţii şi activităţi.

Mulţi părinţi oferă afecţiune atunci cînd ei simt această nevoie la ei înşişi şi această modalitate de-a oferi este mai mult o formă de-a lua, de-a-şi hrăni foamea emoţională decât o formă sănătoasă de-a întâlni nevoile copiilor. Şi aceasta pentru că mulţi părinţi au avut ei înşişi probleme emoţionale în copilărie. Foamea emoţională nu este însă dragoste. Este mai degrabă o nevoie puternică formată datorită deprivării emoţionale din copilărie şi care poate, datorită intensităţii ei, să fie confundată cu adevărata dragoste.

Confruntat cu foamea emoţională a mamei şi a adulţilor care îl îngrijesc, copilul suferă şi, pentru a face faţă anxietăţii şi durerii emoţionale, el dezvoltă această legătură fantasmatică, iluzorie de dragoste. Îşi imaginează că este iubit deşi între el şi mamă există distanţă emoţională, ei neavînd un contact real; îşi anesteziază suferinţa, dar nu este real satisfăcut. Învaţă pe nesimţite să renunţe la nevoile lui şi, treptat, va ajunge să nu mai ştie care sunt acestea. Cu timpul va ajunge una cu părinţii săi, va fi dependent de aceştia. Ulterior, în viaţa adultă, în momentul formării unor relaţii semnificative – inclusiv cele erotice – pentru a putea gestiona frica de abandon trezită de sentimentele pozitive pe care le simte faţă de o altă persoană, individul va reactualiza vechile paternuri de relaţionare fixate în copilărie. Şi astfel va renunţa la exprimarea autentică de sine – la a spune ceea ce simte, gândeşte şi doreşte, în detrimentul unei iluzii de securitate. Va renunţa la interesele sale, la opiniile sale, la individualitatea sa pentru a deveni un tot cu celălalt.

Legăturile iluzorii distructive care există în multe relaţii de cuplu, reduc considerabil posibilitatea cuplurilor de a atinge o reală intimitate (Firestone, Robert, 1985). Aceste legături sunt susţinute de nişte defense secundare, care, potrivit lui Robert Firestone (1985) sunt următoarele: idealizarea părinţilor şi a familiei, o imagine de sine negativă, deplasarea trăsăturilor parentale negative asupra altor obiecte şi dezvoltarea unei viziuni paranoide asupra existenţei, pierderea sensului sinelui, renunţarea la relaţii afective autentice şi implicarea în activităţi care să atenueze suferinţa emoţională.

7. Agăţarea de trecut. Pentru a evita contactul cu potenţialii parteneri, unele persoane se „agaţă” de o anumită relaţie din trecut sau doar de un sentiment pentru cineva, aceasta contribuind cu succes la evitarea unei intimităţi reale cu un partener din prezent. Această neseparare psihică de cineva cu care persoana nu mai este în relaţie o ajută pe aceasta să-şi satisfacă nevoia de a iubi – e adevărat însă că în imaginar, adică într-un mediu mai sigur şi nu aşa incontrolabil ca realitatea. Prin urmare, prin acest mecanism se obţine o oarecare satisfacţie psihică, de vreme ce în această fantasmă relaţională persoana în cauză are iluzia că iubeşte.

Când se încheie orice relaţie de cuplu, este nevoie de o perioadă de doliu, dar prelungirea acesteia dincolo de limita firescului ne trimite cu gândul la faptul că persoana respectivă se teme de a intra într-o altă relaţie, nu recunoaşte faţă de sine această temere şi, prin urmare, inconştientul ei găseşte strategia de evitare a anxietăţii de relaţie – prelungirea doliului, agăţarea fantasmatică de ceea ce a fost şi fie e posibil să reînvie, fie e posibil să nu mai întâlnească într-o altă relaţie.

Acest mecanism are ca nucleu, ca şi acela al construirii de relaţii fantasmatice, procesul psihic al imaginaţiei, care vine să substituie informaţiile reale, concrete, adecvate şi autentice dintr-o relaţie cu informaţii fantasmate, dezvoltate pe scenariile personale şi fricile inconştiente ale partenerilor de cuplu.

8. Roluri inadecvate relaţiilor de cuplu. Acest mecanism constă în suprapunerea peste rolurile adult-adult, femeie-bărbat, a unora inadecvate funcţionării unei relaţii de cuplu, ca de exemplu cele de părinte-copil, frate-soră, agresor-victimă-salvator. Acestea eclipsează rolurile iniţiale şi chiar le pot încorpora, împiedicând contactul real şi intimitatea de cuplu. Deşi în orice relaţie de cuplu sunt prezente roluri care nu ţin de configuraţia unui cuplu erotic, totuşi, în cuplurile în care intimitatea se dezvoltă satisfăcător pentru cei doi parteneri, acestea se „joacă” doar tranzitoriu.

Rolurile inadecvate relaţiilor de cuplu sunt strâns legate de intervenţia mecanismului proiectiv care predomină în detrimentul unui contact empatic şi real între cei doi parteneri de cuplu.

9. Raportarea proiectivă la partener. Este un mecanism inconştient ce împiedică contactul cu persoana reală a partenerului de cuplu, acesta fiind mai degrabă suportul pentru o imagine semnificativă din trecutul individului respectiv, decât o persoană reală, cu o personalitate distinctă. Raportarea proiectivă la partener este firească mai ales în momentele de început ale relaţiei, pe măsură ce relaţia avansează proiecţia trebuind să facă loc realităţii celor doi, numai astfel intimitatea putându-se instala.

Când spunem că într-o relaţie predomină proiecţia, ne referim la faptul că interacţiunile celor doi sunt viciate permanent sau doar tranzitoriu (dar foarte intens şi cu repercusiuni profunde asupra dinamicii de cuplu) de intervenţia unor persoane semnificative din trecutul celor doi care apar acolo datorită faptului că unul sau amîndoi le proiectează în spaţiul cuplului.

Raportarea proiectivă la partener se regăseşte în mecanismele clasice de apărare a eului şi anume, proiecţia (atribuirea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor altei persoane) şi identificarea proiectivă cu partenerul (proces de proiectare a aspectelor personale neplăcute, inacceptabile în exterior, la o altă persoană; mecanismul a fost descris de Melanie Klein în 1957).

10. Jocurile psihologice. Jocurile sunt acţiuni repetitive cu o miză permanentă, anume tentativa de a-ţi însuşi poziţia cea mai înaltă. Prin intermediul lor se încearcă controlul celuilalt, deturnarea schimbului corect de informaţii şi sentimente, precum şi deresponsabilizarea personală. Cel mai utilizat joc psihologic de către persoanele dependente este cel în care apar rolurile de salvator, persecutor şi victimă.

11. Exprimarea de sine inadecvată. Constă în exprimarea nevoilor, dorinţelor într-o manieră destructivă pentru relaţia de cuplu. Exprimarea afectivităţii într-o manieră revendicativă, manipulativă şi critică, precum şi exprimarea nevoii de spaţiu şi libertate în feluri exagerate de respingere a partenerului sau distanţare defensivă constituie exemple ilustrative pentru acest mecanism.

12. Certurile şi agresivitatea. Multe cupluri utilizează certurile şi agresivitatea, ca modalităţi de a creşte distanţa emoţională, atunci când intimitatea a atins cote insuportabile pentru propriile personalităţi.

13. Scăderea libidoului. Este un mecanism inconştient care apare, de obicei, în cazul persoanelor cu o crescută frică de intimitate. Intimitatea este atât de dificil de trăit pentru aceste persoane încât inconştient utilizează o modalitate foarte puternică şi cu mari şanse de reuşită de evitare a intimităţii.

14. Dependenţele de diverse substanţe, de muncă, de jocuri de noroc sau pe calculator, toate tipurile de dependenţe mai exact constituie modalităţi de evitare a contactului real cu un partener de cuplu. Dependentul are toată atenţia orientată către obiectul dependenţei, el este preocupat permanent să şi-l procure sau să fie aproape de acesta, astfel încât nu-i mai rămâne disponibilitate pentru implicarea în relaţii de cuplu sau în orice altfel de relaţii.

15. Disocierea tandreţe-erotism conduce de obicei la relaţii sexuale satisfăcătoare doar în contextul unor relaţii în care nu există iubire şi la relaţii tandre desexualizate. Mecanismul este întâlnit mai frecvent la bărbaţi, aceştia idealizând unele femei faţă de care orice sentiment sexual este negat, iar celelalte femei sunt percepute ca simple obiecte sexuale. „Acest comportament duce la devalorizarea auto-distructivă a intimităţii” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 253).

 Uneori tandreţea şi erotismul pot coexista la o astfel de persoană ce se teme de intimitate, dar „doar în relaţii de iubire frustrante” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

16. Formaţiunea reacţională, un mecanism clasic de apărare a eului, descris de Anna Freud în 1936 constă în dezvoltarea excesivă a unor trăsături conştiente contrare unor tendinţe inconştiente neagreate de supraeul persoanei. Ca şi modalitate de evitare a intimităţii poate apărea sub forma afirmării unor sentimente negative faţă de cineva care, dimpotrivă, îţi provoacă atracţie. Acest comportament apare frecvent în perioada pubertăţii şi începutului adolescenţei cînd, tinerii, datorită anxietăţii de relaţie fundamentată de cele mai multe ori pe o lipsa de experienţă aleg inconştient să-i respingă pe cei de care se simt cei mai atraşi. Mecanismul acesta poate fi întâlnit şi în cazul persoanelor imature emoţional, care se tem aşa tare de relaţii şi intimitate încât „aleg” să fugă nu numai comportamental, ca în cazul evitării, dar şi emoţional, din calea dragostei.

Referiri la aceste mecanisme de evitare a intimităţii se fac în multe lucrări de psihologie a cuplului. Jean Freeman, în lucrarea „The Sleeping Beauty Syndrome”, descrie procesul maturizării feminine şi aici apar descrise uneori explicit, uneori implicit, ca nişte tendinţe derivate din imaturitatea emoţională, o serie de defense specifice relaţionării erotice, ca de exemplu: tendinţa de-a fuziona cu celălalt, evitarea relaţională, intermedierea, fuga de contact, alegerile parteneriale inadecvate, fantasma relaţională, jocurile psihologice, exprimarea de sine inadecvată, disocierea tandreţe/erotism. Frumoasa adormită este de fapt femeia imatură emoţional care alege să mai „doarmă” un pic decât să se confrunte cu realitatea: a sa şi a partenerului; este femeia care utilizează inconştient tot felul de defense psihice şi comportamentale pentru a mai rămâne în stadiul în care este şi a nu se dezvolta emoţional, dezvoltarea implicând nelinişti şi frici foarte puternice. „Frumoasa adormită adesea îl alege pe bărbatul nepotrivit, face constant aceleaşi alegeri relaţionale şi niciodată nu accede la o reală intimitate în relaţiile de cuplu. În termeni psihologici, este mai probabil să repete paternuri de relaţie învăţate în copilărie, atunci când mai degrabă a trebuit să se conformeze unei imagini decât să devină cine ar fi putut să devină. Ca şi Frumoasa adormită din poveste, o parte din sine doarme, ea nu şi-a descoperit identitatea reală, ceea ce înseamnă că nu ştie ceea ce vrea de la viaţa sa ” (Freeman, Jean, 1993, p. 5 ).

Unele mecanisme de evitare a intimităţii sunt specifice numai relaţiilor de cuplu, iar altele pot fi prezente şi în alte forme de relaţii. De-a lungul vieţii o persoană poate să varieze strategiile de evitare a intimităţii, în funcţie de o serie de factori, cel mai important dintre aceştia fiind însă forţa eului său. Aceste mecanisme pot funcţiona împreună sau separat, poate predomina unul sau pot fi utilizate în egală măsură mai multe.

Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii utilizează aceste strategii, în propriile relaţii. Atunci însă când acestea sunt utilizate excesiv, în detrimentul mecanismelor de dezvoltare a intimităţii şi dau naştere unor relaţii bolnave, care nu pot avea decât rolul de-a ne pune în contact cu umbra noastră, dacă suntem aplecaţi spre autocunoaştere. Dacă nu, ele, născute din suferinţă, creează suferinţă, până în momentul când eul nostru devine suficient de călit şi puternic pentru a se confrunta cu fricile noastre inconştiente.

Ca o concluzie şi un paradox al aspectelor dezvoltate anterior, putem spune că intimitatea, adică apropierea reală de ceilalţi ne este cu atât mai accesibilă cu cât suntem mai diferenţiaţi, mai separaţi. Cu cât ştim mai bine cine suntem, cu atât suntem mai capabili să ne asumăm responsabilitatea pentru emoţiile noastre, iar cu cât suntem mai maturi emoţional, cu atât reuşim să construim o conexiune reală cu ceilalţi.  

(Ioana Stancu, Mecanismele intimității în relația de cuplu, Editura Sper, 2011, p. 74-83)

Când creşte o relaţie


cropped-image-2-maini.jpg Când fiecare partener are grijă de capătul său de relaţie:

  • Spunând ceea ce-şi doreşte şi ceea ce aşteaptă de la celălalt
  • Fiind deschis să dăruiască, să ceară, să primească şi să refuze
  • Exprimându-şi clar limitele
  • Comunicând şi străduindu-se să-l înţeleagă cât mai exact pe celălalt
  • Asumându-şi nevoile, dorinţele şi satisfacerea acestora,

Atunci vom avea două persoane separate, autonome, mature care pot să dezvolte împreună o relaţie frumoasă.

Conţinerea psihologică şi fertilitatea


 

imagine sO viitoare mamă. Este o femeie care poate conţine în trupul ei alt trup. Îl poate primi, hrăni, ajuta să crească şi să se dezvolte. De asemenea, este o femeie care îşi  poate conţine psihologic copilul. Adică este capabilă să primească, să accepte  şi să securizeze entitatea aceea fragilă (numită iniţial făt) cu gândul şi cu emoţiile sale astfel încât acesta să se transforma într-un copil.

Dacă pentru a putea primi şi purta un copil în corpul său mama trebuie să aibă un oarecare grad de sănătate fizică, mai ales în ceea ce priveşte sănătatea organelor implicate în acest proces, în legătură cu sufletul (psihicul) povestea nu este întotdeauna simplă. Chiar dacă vrei un copil, chiar dacă simţi şi afirmi că eşti pregătită pentru un copil, s-ar putea să nu fie întotdeauna aşa. Noi nu suntem doar ceea ce ajunge la mintea noastră conştientă. Există straturi de gândire şi  simţire la care avem acces cu greu, adică la care drumul ne este, în condiţii obişnuite, blocat. De exemplu s-ar putea să fi uitat ceea ce ne-am zis  în copilărie despre copii şi a avea copii (toţi copiii îşi construiesc scenarii legate de viaţa lor viitoare văzându-i pe ceilalţi, adulţii cum se raportează la diverse circumstanţe – binenţeles că părinţii sunt cei mai vizaţi dintre adulţi). Sau ce ne-au spus alţii despre noi, despre fraţii şi surorile noastre, despre viaţa cu sau fără copii. Poate mama  ne-a spus povestea naşterii noastre într-un fel care ne-a înfricoşat sau care ne-a făcut să ne simţim vinovaţi. Poate părinţii au accentuat dificultăţile şi ”sacrificiile” pe care le-au făcut ca să ne crească.

Întotdeauna în inconştientul nostru există informaţii care ne vor influenţa toate evenimentele importante din viaţă. Printre care şi: a avea sau a nu avea copii, a avea unul sau mai mulţi copii, a avea copii de sexe diferite sau de acelaşi sex. Informaţii culese pe traseul vieţii noastre, din perioada intrauterină, naştere, mica copilărie, pubertate, adolescenţă… Informaţii  care relevă cum am procesat noi ceea ce am trăit, ce semnificaţii am cules din ceea ce am văzut, auzit, simţit. Informaţii care pot sălăşlui acolo mult şi bine şi cărora le spunem uneori destin. Informaţii pe care le putem însă cunoaşte, căci sunt o parte a edificiului nostru psihic. Informaţii care ne pot determina mai puţin viaţa dacă ne vom permite să ne apropiem de ele, deci implicit de noi, care ne pot spune aspecte importante şi delicate despre propria persoană. Informaţii care ne-au construit pe noi aşa cum ne vedem şi ne manifestăm. Informaţii care pot fi arătate conştientului nostru, pot fi cunoscute, reprocesate, deci resemnificate prin intermediul psihoterapiei, dezvoltării personale, diverselor practici spirituale. Recomand deci efortul de autocunoaştere pentru a trăi o viaţă mai conştientă, pentru a fi mai stăpân pe viaţa ta.

Conţinerea psihologică este la fel de legată de prezentul persoanei, ca şi de  trecutul ei. Ea poate fi restrânsă sau chiar blocată de stres foarte intens, de nesiguranţă emoţională, de relaţii de cuplu şi familiale tensionate. Studiile arată că persoanele stresate, anxioase, depresive îşi pot îmbogăti capacitatea de conţinere psihologică, deci implicit capacitatea de-a deveni părinţi dacă realizează diverse acţiuni care să le scadă aceşti indicatori: relaxare,  odihnă, îmbunătăţirea relaţiilor, autocunoaştere şi dezvoltare personală.  Şi spun din nou această idee nu pentru că are o strânsă legătură cu profesia mea, ci pentru că eu cred în puterea extraordinară a psihicului. Poate că din acest motiv am devenit psiholog!

Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor


 

index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.

În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.

În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.

În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.

În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.

Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.

Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.

Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.

În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.

Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.

Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.

Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.