Tag: acceptare

Diferenţa dintre cum te înţelege un prieten şi cum te înţelege un psihoterapeut

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

cerc coloratUn prieten, când te înţelege, îţi dă dreptate. El poate spune ceva de genul: ”Da, ai dreptate să gândeşti aşa…” sau ”Şi eu în locul tău aş fi gândit, simţit, făcut la fel!”.

Un psihoterapeut îţi înţelege starea şi ţi-o validează prin acceptare. El nu pactează cu tine pe nici o dimensiune, ci pe toate pe care le manifeşti. El nu-ţi dă dreptate, căci o ai deja. Acceptă fiecare stare iar, prin acceptare, aspectul respectiv îţi găseşte firesc locul în structura psihică individuală. Orice aspect care este acceptat, iar nu judecat prin acordarea/neacordarea de dreptate permite şi altor aspecte să intre în câmpul conştiinţei individuale.

Prietenul te validează pe anumite dimensiuni, cele cu care e de acord, cu care rezonează, similare cu ale lui. Psihoterapeutul îţi acceptă în totalitate experienţa, cu toate dimensiunile ei. El nu pactează în mod special cu nici un aspect particular al experienţei, ci în totalitate cu tot ceea ce trăieşti, cât de contradictoriu ar fi.

Prietenul este susţinător, dar şi blocant pentru aspectele cu care nu rezonează, nu le simte, nu le acceptă, nu le valorizează. Psihoterapeutul este susţinător şi eliberator.

Oricât de conţinător ar fi un prieten, el nu poate şi nici nu trebuie să fie un psihoterapeut. La fel, oricât de eliberator ar fi un psihoterapeut el nu trebuie să înlocuiască prietenii. Fiecare cu rolul lui.

Advertisement

Eul, între fidelitatea faţă de sine şi fidelitatea faţă de alţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

fideliatate sineDin mica copilărie, pentru a primi aprobarea şi afecţiunea părinţilor, copiii învaţă că e necesar să facă, să spună, să creadă, să valorizeze ceea ce vor părinţii sau persoanele care-i cresc şi educă. Unii copii sunt mai submisivi şi se conformează în cea mai mare măsură prescripţiilor parentale, alţii sunt excesiv de submisivi şi în personalitatea lor eul de copil adaptat va ocupa un spaţiu extins, iar o parte e constituită din cei nonconformişti, ce vor lupta împotriva impunerilor şi constrângerilor parentale mai mult decât alţii.

Pe măsură ce creştem, în personalitatea noastră ne păstrăm credinţele asimilate de la persoanele semnificative, chiar dacă unele nu-şi mai au rostul. Deşi experienţa noastră ne poate spune ceva contrar a ceea ce am fost învăţaţi, de multe ori alegem să rămânem fideli valorilor introiectate în copilărie. Acţionând astfel, în defavoarea nevoilor personale, ne vom trăda pe noi, cu tot ceea ce suntem: emoţii, experienţă, percepţii etc. Pentru a nu fi respinşi, ci acceptaţi şi valorizaţi. Ideea de respingere poate fi însă doar iluzorie, pentru că ea izvorăşte din eul şi experienţa de copil, iar, pe măsură ce copiii cresc, părinţii se schimbă şi ei, de multe ori nemaipăstrând aceleaşi ”standarde” pentru acceptare. Copilul devenit adult poate gândi însă în termenii impuşi în copilărie, pentru că el atunci a introiectat o parte din standardele şi convingerile sale.

Oricât de mult ne-am iubi părinţii sau pe cei care au jucat acest rol, viaţa merge înainte, iar, a ne bloca nevoile şi sentimentele noastre constituie o blocare a fluxului vieţii, o sufocare a unor părţi importante din noi.

Mulţi adulţi îşi pot trăi viaţa într-o fidelitate sufocantă faţă de alţii. Unii însă se pot confrunta cu situaţii în care să fie forţaţi să facă o alegere, între sine şi ceilalţi. Pe lângă faptul că e păcat să ne trădăm propria viaţă, fie şi pe altarul valorilor părinteşti, dacă vom face alegerea să ne fim fideli nouă înşine, vom constata că viaţa noastră, în totalitate, ni se poate îmbunătăţi. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii. Pentru că nu poţi să ai o relaţie bună cu ceilalţi (decât aparent), dacă te trădezi pe tine.

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia copilului şi a familiei, Psihologia cupluluiLeave a comment

recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Dacă părinții mei ar fi fost altfel!

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

copil ganditorAm întâlnit deseori, în ședințele de terapie sau în viața de zi cu zi, oameni care și-ar fi dorit ca viața lor să fi fost altfel dintr-un anumit punct de vedere. Acest altfel apărea, destul de frecvent, ca fiind legat de familia de origine: ”Dacă în familia mea s-ar fi comunicat mai mult, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi pregătit mai mult pentru viață, …!”, ”Dacă părinții mei mi-ar fi dăruit mai multe, …!”, ”Dacă părinții mei s-ar fi certat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi știut cum să mă îndrume, …!”, ”Dacă părinții mei m-ar fi criticat mai puțin, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi avut o origine mai puțin modestă, …!”, ”Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți cu mine, …!” etc. Dacă acestea și multe altele s-ar fi întâmplat, viața mea ar fi fost mai bună. Deci, mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi fost altfel. Și nefiind altfel, eu am azi diverse probleme. Care derivă din acest fapt și, care – concluzie logică – nu pot fi rezolvate, pentru că nu am cum să-mi schimb părinții. Și, ne-am blocat. Ce putem face?!

Haideți să presupunem că părinții ar fi fost altfel (mai buni, evident!). Atunci și copiii lor ar fi fost altfel, adică ALȚII. Fiecare dintre noi, așa cum suntem, suntem produsul părinților noștri, așa cum sunt și așa cum au fost. Dacă ei ar fi fost alcineva decât au fost, noi nu am mai fi existat, în forma noastră de personalitate. Și aici aș putea să închei, dar, totuși, voi continua.

Cârcotații ar putea spune: ”Cu părinți mai buni și noi am putea fi mai buni, o variantă îmbunătățită!”. Ce vă face să fiți așa siguri? Realitatea exterioară este una (care o fi ea!). Ceea ce percepe copilul este ceea ce filtrează, conform grilelor personale, din acea realitate. Dar să presupunem că acel copil ar primi, în forul subiectiv, o variantă mai bună a părinților. De unde știm noi siguri cum s-ar structura ca personalitate? Ar fi mai echilibrat emoțional? Mai performant la școală? Cu o personalitate mai complexă? Mai leneș? Mai harnic? Mai competitiv? Mai motivat? Mai bogat? Mai abil social? Mai fericit? Putem răspunde sigur la toate aceste întrebări și la multe altele? Răspunsul este: NU. Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am construit la intersecția a trei factori (binecunoscuții ereditate, mediu, educație), dar rămâne încă un mister construcția concretă a fiecărei persoane umane. Nu e obligatoriu ca, dacă punem ”x” ingredient, să obținem ”y” rezultat. Uneori se poate întâmpla așa, alteori nu. Pentru că sunt atât de multe influențe, filtrate constant de ceea ce suntem la momentul respectiv! Iar ceea ce rezultă poate fi poziționat pe o axă de la previzibil la neașteptat. Și această axă este practic infinită!

Da, părinții noștri sunt imperfecți. De fapt, cine este perfect?! Dar, dacă ar exista niște părinți perfecți, cum ar fi oare copilul lor? Noi ne structurăm ca personalitate și confruntându-ne cu diverse provocări, frustrări, blocaje venite din mediul de viață. Cum s-ar construi o personalitate căreia mediul de viață nu i-ar oferi nici un obstacol de depășit? Știu copii care au învățat târziu să vorbească pentru că părinții au fost tot timpul la dispoziția lor și le-au oferit înainte ca ei să ceară. Atunci, de ce să mai vorbească?!

Da, părinții noștri sunt imperfecți, general vorbind. Dar fiecare dintre noi avem părinții perfecți pentru noi, adică singurii care se potrivesc cu ceea ce suntem în acest moment. Orice schimbare în aceștia ar fi urmată de dispariția noastră, în forma în care suntem. În locul nostru ar fi fost alcineva. Și nu avem garanția că ar fi fost mai bun.

A ne dori ca părinții să fi fost altfel, spune de fapt că nu ne place așa cum suntem. Haideți să vedem împreună ce s-ar întâmpla dacă ne-am spune, în interiorul nostru, că părinții noștri sunt singurii părinți posibili! Perfecți pentru noi!

Meditație pentru cineva pe care l-am respins

On By emailioanaIn MaximeLeave a comment

images meditatieImaginați-vă pe cineva pe care l-ați respins, dintr-un motiv sau altul, cineva care v-a făcut rău sau v-a făcut vreo nedreptate. Priviți această persoană cu dragoste, cu o dragoste care spune: ”Așa cum ești, ești bun. Când ne vom întâlni, tu vei fi bun cu mine, iar eu voi fi bun cu tine. Suntem legați unul de altul. Când te privesc, găsesc ceva ce am respins din mine și probabil tu vei găsi în mine ceva ce ai respins. Te privesc cu dragoste. Te accept așa cum ești. Sunt de acord cu tine exact așa cum ești și îți doresc numai bine”.

Bert Hellinger