Meditație pentru cineva pe care l-am respins


images meditatieImaginați-vă pe cineva pe care l-ați respins, dintr-un motiv sau altul, cineva care v-a făcut rău sau v-a făcut vreo nedreptate. Priviți această persoană cu dragoste, cu o dragoste care spune: ”Așa cum ești, ești bun. Când ne vom întâlni, tu vei fi bun cu mine, iar eu voi fi bun cu tine. Suntem legați unul de altul. Când te privesc, găsesc ceva ce am respins din mine și probabil tu vei găsi în mine ceva ce ai respins. Te privesc cu dragoste. Te accept așa cum ești. Sunt de acord cu tine exact așa cum ești și îți doresc numai bine”.

Bert Hellinger

Reușim să-i schimbăm pe ceilalți?


intrebareSingura modalitate prin care reușim să influențăm schimbarea celorlalți este aceea de-a ne schimba pe noi. Oamenii se pot schimba doar dacă sunt motivați intrinsec și este foarte greu și așa. Altfel, nevoia de-a-l schimba pe celălalt (de obicei o persoană semnificativă), cu presiunea aferentă ei, poate doar să trezească în acesta mai multe reacții nefavorabile dorinței de schimbare:

–         se simte neacceptat (și chiar este pe anumite dimensiuni) și se distanțează emoțional

–         se simte iritat, deranjat de această presiune a schimbării

–         reacționează mai mult sau mai puțin agresiv, simțindu-se nevalidat ca persoană (Tu nu ești O.K.!). Cu alte cuvinte, se creează o rezistență la schimbare, mai degrabă decât o nevoie de schimbare.

Nevoia de-a-l schimba pe celălalt poate fi o modalitate mai confortabilă de a aborda anumite dificultăți cu care ne confruntăm, adică, în loc să vedem propria noastră responsabilitate în ceea ce se întâmplă, în problemele noastre, preferăm să spunem că celălalt este de vină și trebuie să se schimbe. Vorba proverbului: vede paiul în ochiul celuilalt, în loc să vadă bârna din al său!

Singura modalitate prin care putem să inițiem schimbarea și în ceilalți este aceea de-a o începe în interiorul nostru. Pentru că suntem interconectați și modificările profunde personale influențează comportamentul, atitudinile, chiar imaginea și stima de sine a celorlalți. Cu atât mai mult, că cât suntem în relații mai semnificative.

În loc să fac presiuni ca celălalt să mă iubescă mai mult, poate n-ar fi rău ca eu să fiu mai iubitor. În loc să-mi doresc ca celălalt să fie mai independent, pot să lucrez la independența mea, din multe puncte de vedere, și chiar în relația respectivă. În fond, faptul că îmi doresc ca celălalt să fie mai independent, ar putea să spună că eu sunt dependent de independența celuilalt. Deci, cine este dependentul?

Dumneavoastră pe cine vreți să schimbați și ce anume vreți să schimbați la ceilalți? Ce-ar fi să începeți să faceți aceste schimbări în ograda proprie? S-ar putea apoi să constatați că și ceilalți vor să se schimbe, pentru că, nemafiind ocupați cu rezistența la schimbare, găsesc spațiul psihologic de-a medita la propriile nevoi de schimbare.

 

Când oamenii se despart


despartire 1Unii oameni își spun după despărțire”sunt mai bun decât el sau ea”. Aceasta e prima mare greșeală. Ei sunt  diferiți, dar amândoi au o valoare egală în ceea ce au de oferit. Fiecare aduce ceva special vieții, ceea ce nu-i stă în putere să schimbe.

În cazul despărțirii este important de avut în vedere următoarea afirmație: te respect așa cum ești. Felul în care ești a fost potrivit pentru mine și te-am iubit așa și încă te mai iubesc. Indiferent de motivele care au dus la despărțire, ele nu trebuie folosite pentru a naște sentimente de vinovăție sau pentru a-l învinui pe partener. Pentru că adevăratul motiv al despărțirii este adesea un secret pe care nu îl putem măsura și are de-a face cu trecutul.

Bert Hellinger

Iubirea autentică


iubire autenticaExistă și posibilitatea ca iubirea să fie autentică, dar ea nu apare decât atunci când nu mai ai nevoie de celălalt, iar acest lucru e dificil. Lucrurile se petrec cam ca la bancă. Dacă nu ai bani și dorești să împrumuți, banca te refuză. Dacă ai bani și nu ai nevoie de un împrumut, bancherii nu mai știu ce să facă pentru a te convinge să iei un împrumut de la ei. Dacă nu ai nevoie, sunt gata să-ți dea; dacă ai nevoie, nu-ți dau cu nici un chip.

Atunci când nu mai ai nevoie de o altă persoană, când îți ești autosuficient, când poți rămâne singur, simțindu-te fericit și extatic, iubirea devine posibilă. Nici chiar atunci nu poți fi absolut sigur de iubirea celuilalt. Nu poți fi sigur decât de iubirea ta. De unde ai putea ști ce simte cu adevărat celălalt? Dar atunci, nu mai ai nevoie să știi.

Osho

Experiențele emoționale corective în cadrul psihoterapiei


suport

Părinte către copil: Taci din gură când vorbesc eu, să nu-ți aud glasul, tu nu știi nimic, mă omori cu zile!

Copilul: simte teamă, furie, tristețe, nedreptate, dar nu spune nimic și se închide într-o carapace.

Peste ani: copilul devent tânăr are dificultăți de exprimare în fața persoanelor cu autoritate, nu poate să-și exprime punctul de vedere pentru că îi e teamă și crede că s-ar putea întâmpla ceva groaznic lui sau celuilalt, conform scenariului trăit în trecut. Deja prezentul lui este virusat de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Noi toți avem în trecutul nostru experiențe emoționale dificile, în care ne-am descurcat greu sau nu prea am făcut-o, gustul rămas după acestea fiind, de cele mai multe ori, o mixtură de furie, tristețe, dezamăgire, umilință, durere. Poate am fost respinși de colegii de joacă, poate am fost ridiculizați de colegii adolescenți, poate ne-am confruntat cu agresivitate fizică din partea persoanelor dragi, poate unii au abuzat de noi…și lista poate continua. O experiență de genul acesta lasă urme în sufletul nostru, mai ales dacă nu e singulară și nu am reușit s-o gestionăm adecvat. Ce înseamnă să gestionăm situațiile? Înseamnă a fi în contact cu trăirile noastre și a le exprima adecvat, mai înseamnă să știm ce și cum să comunicăm astfel încât să nu fim copleșiți emoțional și lezați în demnitatea noastră. Înseamnă să ne descurcăm cu tot ceea ce facem pentru ca imaginea despre noi și lume să nu sufere modificări intens negative.

O experiență emoțională negestionată adecvat influențează negativ capacitatea noastră de-a ne descurca în situații similare. Vom fi, cu alte cuvinte, mai puțin apți să reacționăm adecvat în situații care ne amintesc, prin ceva, de trecutul nostru.

Contrapartea acestor experiențe negative sunt experiențele emoționale corective, specifice contextului psihoterapeutic. Ele constau în experimentarea de către client, într-un mediu securizant, a unor situații emoționale pe care nu le-a putut gestiona în trecut.

Caracteristicile experiențelor emoționale corective, în context terapeutic, sunt:

– clientul exprimă un afect negativ puternic (de exemplu furie, durere) într-o situație care îi amintește de cea din trecut

– experiența exprimării este nouă pentru client (în trecut fiind blocată)

– grupul sau terapeutul sunt suportivi

– persoana testează realitatea: înțelege că exprimarea de sine nu este urmată de o catastrofă

– clientul înțelege ce l-a împiedicat în trecut să evite exprimarea afectivă și poate face separarea între ceea ce a fost și situațiile din prezent

– clientul devine mai liber în interacțiunea cu ceilalți și dobândește capacitatea să se exprime și în contexte emoționale asemănătoare celor din trecutul său

– clientul devine mai adecvat interpersonal.

Experiențele emoționale corective contribuie așadar la schimbarea personală pentru că infirmă credințele construite în trecut.

Totul e perfect așa cum e?


puzzleDa, toate comportamentele, toate gândurile, trăirile emoționale, convingerile, idealurile, valorile, nevoile specifice oricărui individ uman sunt perfecte. În sensul că se potrivesc perfect, ca niște piese de puzzle, cu configurația personală a celui în cauză.

Sigur, totul este perfect și perfectibil totodată. Dacă înțeleg mai mult, dacă învăț lucruri noi, dacă experimentez situații interesante, voi evolua și pot fi mai bun, adică perfect în noul context personal.

De asemenea, din alte perspective, perfectul meu poate fi complet imperfect. De aceea e bine să fim deschiși și la perspectivele altora, pentru a deveni mai perfecți.

În concluzie,

Eu sunt perfect pentru mine

Tu ești perfect pentru tine

Eu pot fi imperfect din punctul tău de vedere

Tu poți fi imperfect din punctul meu de vedere

Dar, noi putem comunica

Pentru a ne perfecta amândoi!

Cum ne comportăm în sistemele din care facem parte?


conexiuniTrăim în interconexiune cu ceilalți. Facem parte din diverse sisteme de relații, în care influențăm și suntem influențați de ceilalți. Sistemul familial poate fi considerat unul primar în raport cu multitudinea sistemelor din care facem parte, căci este primul căruia îi aparținem. Acolo primim și ne construim un loc al nostru, acolo ne sunt atribuite funcții și roluri. Este primul microunivers în care ne structurăm ca ființă umană.

Felul de-a fi, de-a funcționa și de-a interacționa într-un sistem, derivat din locul și rolul pe care le avem, filtrate evident de caracteristicile noastre de personalitate, poate fi numit patern sau tipar de funcționare. În momentul în care accesăm un alt sistem (fie mergem la școală, avem un job, un grup de prieteni, ne construim o nouă familie), vom tinde să reproducem tiparele psihocomportamentale construite în sistemele originare. Într-un fel sau altul, tindem să ne refacem sistemul familial și familiar totodată. Cum se întâmplă aceasta? De cele mai multe ori inconștient, datorită presiunii exercitate de programele psihocomportamentale, care sunt modalități constante de-a ne raporta la realitate.

Frecvent se constată că, deși vom interacționa cu alți oameni și vom face parte din alte sisteme, vom reuși să ne simțim și să ne comportăm destul de asemănător în multe contexte. Sunt ceilalți forțați să intre în scenariile noastre, în piesele noastre de teatru pentru a ne putea noi juca rolul cu care venim de acasă? Da, pentru că felul nostru de-a fi influențează direct felul de-a fi al celorlalte persoane, mai ales al celor ce au un contact fragil cu ceea ce sunt cu adevărat și al celor care sunt compatibile cu scenariul pe care îl oferim.

Prin urmare, dacă vom funcționa bine într-un sistem, va fi bine pentru noi în toate sistemele din care facem parte. Iar dacă vom fi ineficienți într-unul, e foarte probabil să fim astfel în toate. Partea bună a acestui aspect este că, dacă vom reuși să ne înțelegem paternurile, vom putea să le modificăm, acționând doar într-unul din sistemele din care facem parte. Modificând felul nostru de a fi într-un anumit context, ne modificăm tiparul de relaționare, care va fi extins la toate sistemele noastre de apartenență. Dumneavoastră din care sistem vreți să vă începeți însănătoșirea?

 

Plenitudine


copil miratUn tânăr a întrebat un bătrân

”Care este diferența dintre noi,

între tine a cărui viață se apropie de sfârșit

și mine care am toată viața înainte?”

Ce te separă pe tine, a cărui viață pe sfârșite

de mine care am toată viața în față?

Bătrânul a răspuns

trecutul meu atârnă mai greu decât prezentul tău,

eu am devenit mai mult.

Atunci tânărul a întrebat

”Ce trebuie să fac

ca să pot face din mine ceea ce tu ai fost?”

și atunci bătrânul răspunse

”Doar să fii!”

Bert Hellinger

Educația oscilantă și identitatea de sine


osilatiiSunt părinți care au constant o atitudine oscilantă față de propriii copii. Cînd oscilația îmbracă două extreme, anume critica excesivă/laudă excesivă, nerealistă, efectele în planul formării imaginii de sine și identității de sine pot fi foarte negative. Copilul confruntat atît cu două etichete total opuse: incapabil și geniu, dar și cu două atitudini contrarii față de propriul comportament, căci fie i se permite prea mult, fie nu i se permite nimic, își va forma o imagine de sine foarte difuză, oscilând între Dumnezeu și nimic, între geniu și nătâng. Acest copil are o identitate fără limite clare, e ca și cum ar fi un recipient fără pereți. Prin urmare, va avea atât dificultăți emoționale, căci emoțiile se nasc prin raportare la niște nevoi clar circumscrise, cât și de învățare pentru că se consideră prea deștept să învețe de la alții, dar și prea prost ca să se descurce singur. Acest copil poate experimenta frecvent situații de blocaj: emoțional, cognitiv, volitiv-acțional.

Odată devenit adult va avea nevoie, pentru adaptarea la tot ceea ce înseamnă viață matură și responsabilă, de un efort de conștientizare a propriei persoane pentru reconstrucția identității de sine în niște limite mai clare și, implicit, mai sănătoase.

Rezistența inconștientă la maternitate/paternitate


fertilitate interesesantAtunci când sunt probleme în conceperea unui copil este util să se realizeze și o analiză a arborelui genealogic de-a lungul a două, trei sau chiar patru generații.

Ne putem gîndi la o rezistență psihică inconștientă față de parentalitate dacă găsim în arborele genealogic al unei persoane:

  • mame-fete
  • copii ilegitimi
  • copii concepuți fără să fie doriți
  • copii născuți în urma unor violuri
  • copii nerecunoscuți sau chiar abandonați
  • existența secretelor legate de propria origine
  • mame care au murit în timpul perioadei de sarcină sau la un interval scurt după ce au conceput copilul
  • existența procesului de parentificare în propria existență. Parentificarea este un proces care îl conduce pe copil sau adolescent să-și asume responsabilități mult prea mari pentru vârsta și pentru nivelul lui de maturitate – el face eforturi pentru a asigura binele părinților și al fraților/surorilor. Odată ajuns adult, el va respinge rolul de părinte din mai multe motive mai mult sau mai puțin conștientizate: nevoia de a-și recupera și trăi propria copilărie, saturație fizică și psihică acumulată în jurul ideii de copil, percepție deformată asupra rolului de părinte.
  • familia de origine abuzivă
  • un sentiment de insecuritate asociat cu copilăria.

 Pentru a ne elibera de influențele evenimentelor din arborele genealogic este important mai întâi să le cunoaștem, apoi să le recunoaștem locul în sistemul familial pentru a ne putea separa pe noi, ca indivizi, de ceea ce nu ne aparține.