Category: Autocunoaștere și dezvoltare personală

Returnarea ”răului” primit

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

returnare cadou
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dacă, într-o relație, nu mi-am spus punctul de vedere clar,
Dacă m-am lăsat definit/-ă de celălalt,
Dacă m-am responsabilizat pentru ceea ce simte și gândește acesta,
Dacă am ”înghițit” jigniri, învinovățiri, minciuni, ordine,
Atunci conțin în interiorul meu multe toxine relaționale.
Și, dacă mai sunt în relație cu celălalt,
Relația cu acesta este poluată de răul primit.
Iar, dacă m-am separat,
Relațiile mele cu alți oameni vor fi poluate de toxinele ingerate.
Prin urmare, e necesar să renunț la răul pe care l-am primit și să-i returnez celuilalt toate comportamentele care m-au jignit, rănit, întristat, îndurerat, înfuriat, enervat. Cum pot să fac asta? Simbolizând ceea ce am primit și nu mi-a făcut bine printr-un obiect pe care să-l returnez în realitate sau într-o manieră simbolică. Restituirea e necesar să fie însoțită de niște cuvinte clarificatoare, scrise sau doar spuse:
”Îți returnez ceea ce am primit de la tine și a fost toxic pentru mine: … (cuvintele urâte, devalorizările, jignirile, injuriile, culpabilizările, violența fizică și psihică etc.). Fac acest lucru nu pentru a-ți face vreun rău, ci pentru binele meu.
Îți multumesc, de asemenea, pentru toate mesajele tale hrănitoare: … (complimentele, încurajările, susținerile, tandrețea etc.).
Dacă tu simți că ai să-mi restitui ceva din comportamentul meu care te-a influențat negativ, te rog să o faci.
De azi înainte aleg să trăiesc liber/-ă, fără a mă lăsa invadat/-ă de toxinele primite.”
 
Bibliografie:
  1. Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
  2. Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

 

 

Când crezi că nu mai simți nimic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

emoții in sirFață de cineva până nu demult drag (soț, soție, iubit, iubită, prieten, mamă, tată etc.), e nevoie să arunci o privire la emoțiile strânse în sufletul tău!

Când spun emoții mă refer la totalitatea trăirilor afective, adică la toate produsele proceselor noastre afective. Deși putem categorisi trăirile afective în cinci mari categorii: afecte, dispoziții afective, emoții, sentimente, pasiuni, emoția poate fi considerată un fel de unitate fundamentală afectivă. Și aceasta pentru că ea le străbate pe toate și în jurul ei se cristalizează toate celelalte. Afectele pot fi considerate emoții foarte intense, care reclamă o descărcare comportamentală imediată și reținerea lor se face cu costuri energetice mari. Dispozițiile afective reprezintă starea noastră emoțională de fundal, un fel de emoție diluată și greu perceptibilă. Sentimentele se nasc prin cristalizarea mai multor emoții create de către aceeași persoană, iar pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, născute din și generatoare de emoții.

Emoțiile noastre sunt foarte variate – mânia, tristețea, bucuria, surpriza, disprețul, vinovăția, mulțumirea, mirarea, remușcarea etc. – și ne referim la ele ca fiind vitalizante, tonice, pozitive sau devitalizante, negative, pornind de la relația stabilită între ceva din exterior, generic denumit obiect de satisfacere a nevoii și o nevoie sau o dorință din interiorul nostru. Cînd relația este pozitivă, de satisfacere a nevoii, avem trăiri emoționale pozitive, altfel, pentru nevoile nostre frustrate, apar emoțiile negative.

Emoțiile pozitive sunt mai instabile, mai fluctuante, pe când emoțiile negative ne părăsesc mai greu. Acest aspect poate fi susținut printr-un argument adus din sfera psihopatologiei: există tulburări afective unipolare și tulburări afective bipolare, dar numai trăirile afective negative dau naștere tulburărilor unipolare, în timp ce cele pozitive, când se constituie în tulburări, se acompaniază întotdeauna de cele negative. E ca și cum mania (polul pozitiv exacerbat patologic) nu poate supraviețui fără depresie (polul negativ), pe când depresia are suficientă stabilitate încât să dea naștere singură unei tulburări.

Când emoțiile negative nu sunt exprimate, ele, în virtutea stabilității proprii, nu se evaporă, nu se șterg, poate doar nu mai suntem conștienți de ele. Rămân în sufletul nostru, mai separate sau mai amestecate și se așează ca niște straturi, obturând trăirile afective pozitive, mai fragile, mai instabile. Accesul la cele pozitive se poate realiza din nou dacă lăsăm spațiu de exprimare celor negative.

Dacă simți că în sufletul tău s-au acumulat multe trăiri emoționale negative și nu le poți comunica persoanelor sau doar persoanei față de care s-au structurat, poți realiza un ”coș al emoțiilor negative”, un recipient fizic în care să pui diverse obiecte cu valoare de simbol pentru trăirile neexprimate, modelaje sau desene sau să scrii bilețele pentru trăirile identificate la o radiografie atentă a sufletului tău. Cu conținutul coșului poți face ce dorești, îți aparține, poți renunța la ceea ce ai exprimat, poți transforma emoțiile conștientizate în alte emoții sau le poți păstra pentru a-ți reaminti ce ai simțit față de persoana X sau Y. Când simți că nu mai ai ce pune în coș și a apărut o emoție ca de ușurare a sufletului, e semn că o mare parte din trăirile neexprimate și-au găsit forma de expresie. Apoi, uită-te cu atenție prin cotloanele sufletului și, mai mult ca sigur, vor apărea și emoțiile pozitive, poate un pic prăfuite sau anchilozate, dar totuși vii. Cred că acest tip de curățenie, primenire sufletească îmi vine să zic, ar fi nevoie să-l realizăm periodic, altfel riscăm să nu mai știm ce simțim, să părem fără rezonanță emoțională sau fixați în polul emoțional negativ.

Deci, dacă ai senzația că nu mai simți nimic față de cineva până nu demult drag, fă puțină curățenie în sufletul tău. S-ar putea să ai niște surprize la final!

Să învățăm câte ceva de la fricile noastre!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

fricaFrica e omniprezentă în viața noastră. Facem sau nu lucruri de frica a ceva, acționăm sau ne reținem acțiunile pentru că ne e frică de ceva, educăm copiii inoculându-le frica de pedeapsă, trăim uneori cu frica de ce se va întâmpla.

Frica, ca trăire emoțională, îmbracă intensități variate, de la scăzută la foarte intensă (fobia) și acoperă o plajă mai mare sau mai mică de aspecte – este fie circumscrisă clar unui aspect (de exemplu, frica de întuneric), fie generalizată (anxietatea), acompaniind existența subtil și presant în același timp.

Frica este o trăire emoțională de bază iar reacția la frică este înscrisă în însăși funcționarea sistemului nostru nervos vegetativ. Frica ne-a acompaniat de-a lungul vremurilor, având o imensă valoare adaptativă – ea semnalizează prezența unui pericol căruia persoana trebuie să-i facă față.

Fricile oamenilor pot fi foarte diverse, de la frica de pericole concrete în situații specifice de viață până la frica raportată la evenimente posibile: frica de abandon, de singurătate, de-a nu fi la înălțime, de umilință, de abuz, de respingere, de moarte, de câini, de păianjeni, de înălțime, de spații deschise, de oameni, de vorbit în public, de sânge, de spații închise, de întuneric, de agresivitate, de ridicol etc.

Unii oameni sunt mai curajoși, alții mai fricoși. Ce face oare diferența dintre ei? Să aibă primii mai puține frici? Înclin să cred că fricile nu ocolesc pe nimeni, nici pe cei pe care îi considerăm foarte curajoși, însă modalitatea de raportare la frică cred că este diferită: cei curajoși au învățat să acționeze în pofida fricilor sau împreună cu ele, ținând cont de informația pe care acestea o transmit, în timp ce ceilalți – fricoșii – și-au restrâns gama acțiunilor, și-au blocat exprimarea pentru a ocoli obstacolul, dificultatea sau problema semnalizată de frică.

Fricile nu au cum să dispară. Sunt prea importante pentru noi pentru că ne arată când ne apropiem de situații periculoase sau de aspecte vulnerabile. Problema cu fricile nu este că ele există, că că ne lăsăm dominați de ele. Cum să ne ”împrietenim” cu fricile noastre și să ni le facem aliate în ceea ce întreprindem? Pentru a afla răspunsul la această întrebare haideți să mai vorbim puțin de mecanismul producerii fricii. Atunci când ne confruntăm cu o situație potențial periculoasă, ni se face frică. Frica, ca orice emoție din gama celor pe care impropriu le numim ”negative”, ne arată relația dintre ceva din exterior și o nevoie, o dorință care e posibil să fie frustrată. Deci, în spatele oricărei frici, se află o nevoie sau o dorință care se vrea îndeplinită și a cărei satisfacere este în pericol. Astfel ia naștere frica. Prin urmare, o modalitate de-a face ceva constructiv cu fricile noastre este aceea de a le utiliza ca pe niște borne semnalizatoare pentru dorințele și nevoile noastre. Apoi, în loc să paralizăm de frica posibilității ca acestea să nu fie îndeplinite, putem construi planuri de acțiune pentru satisfacerea lor. Dacă îmi e frică de moarte, înseamnă că am o dorință de-a trăi, cam frustrată ce e drept din cauza blocajelor generate de frică, de care mă pot ocupa gândindu-mă ce să fac pentru a trăi în loc de a supraviețui și punând în practică acțiuni prin care să-mi exprim elanul vital. Dacă am o frică de respingere foarte mare, în spatele ei vom descoperi o nevoie de aprobare intensă, pentru care putem învăța să ne acceptăm mai mult, aprobându-ne și iubindu-ne așa cum suntem. Frica de-a pierde controlul ascunde o nevoie crescută de siguranță pe care o putem satisface identificând aspecte reale din noi înșine care ne pot securiza. Dacă mi-e frică că nu voi reuși într-un proiect personal, pot să construiesc planuri de acțiune care să mă ajute să-mi satisfac dorința de-a reuși în proiectul respectiv.

Voi încheia acest articol sintetizând într-o frază modalitatea optimă de-a ne raporta la fricile noastre: ”Mulțumesc, frică, pentru ajutorul pe care mi-l dai în descoperirea nevoilor și dorințelor proprii. Misiunea ta se încheie aici, de unde eu voi continua apropiindu-mă de dorințele pe care tu mi le-ai semnalizat, pentru a le cunoaște și a decide dacă și cum le voi satisface. Te rog însă să revii, de cîte ori va fi nevoie să-mi mai spui ceva despre mine.”

Comunicarea conștientă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

comunicare constientaÎn ultima vreme am scris câteva articole pe care le pot considera subsumate domeniului comunicării, fie aceleia dintre părinți și copii, fie în cuplu. Gândindu-mă la acele teme și scriind despre ele, am reflectat mai mult la felul în care comunicăm de obicei și la ce se poate face pentru a comunica mai autentic. Așa am ajuns la ideea că felul nostru de-a interacționa în acest vast domeniu numit comunicare ar fi mult mai benefic pentru toată lumea dacă ar fi conștient.

Dar ce este comunicarea conștientă? Oare această sintagmă nu pare un non-sens? Cu excepția celor care vorbesc în somn, comunicarea se petrece în stare de veghe, adică atunci când avem o stare de conștiență. Pe fundalul acestei stări de trezie noi realizăm totuși multe activități, unele automate, altele semi-automate, unele de care nu ne dăm seama, adică inconștiente și unele conștiente. Pentru ca activitatea de comunicare să treacă din registrul automat în cel conștient ar fi nevoie să fie îndeplinite mai multe aspecte:

  • Să fim atenți la ce vrem să transmitem și să comunicăm mesajul clar, ca pe o poziționare personală, fără emfază, cu respect pentru noi și celălalt.
  • Să conștientizăm ce naște mesajul celuilalt în noi; dacă emoția creată este foarte intensă, cel mai probabil a fost atins un punct sensibil din interiorul nostru care nu are legătură cu interlocutorul și, de aceea, nici mesajul nu trebuie catalogat ca toxic, nici partenerul de discuție ca răuvoitor.
  • Să fim atenți la tendința celuilalt de a se poziționa în locul nostru, vorbind despre noi și încercând să ne definească și să stopăm acest lucru: ”Părerea ta este … . Părerea mea este … .”.
  • Să conștientizăm tendința proprie de-a vorbi pentru celălalt și s-o înlocuim cu o comunicare despre propria persoană.
  • Să ne ascultăm constant (”Eu ce cred despre aceasta? Eu ce simt acum?”) pentru a ști care este adevăratat noastră poziție în comunicare.
  • Să învățăm să fim curajoși pentru a ne exprima în cele mai multe situații, chiar dacă toți ceilalți cred altceva; în principiu, unicitatea fiecărei persoane reclamă puncte de vedere specifice și dacă toți am avea curajul de-a fi sinceri în comunicare, varietatea mesajelor ar fi mult mai mare.
  • Când optăm pentru a nu ne exprima, e important să o facem conștient: ”Aleg să nu spun care este părerea mea pentru că e mai important să primesc aprobarea celorlalți!”.
  • Să fim atenți la clișeele care tind să apară în comunicare noastră, mai ales atunci când nu avem chef de discuții sau când nu știm ce să spunem sau când situația pare că ne scapă de sub control și să le înlocuim cu mesaje mai vitale sau, dacă nu știm ce să spunem, să tăcem.
  • Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, când nu știm să gestionăm o situație și să ne lăsăm timp să medităm la ea; uneori e sănătos să comunicăm dificultatea noastră.
  • Să verificăm dacă celălalt a înțeles mesajul în forma în care l-am transmis pentru a remedia eventualele probleme de transmitere a acestuia.
  • Evident, e nevoie să vorbim mai puțin, dar mai personalizat. Mai puțin, pentru că a fi atent și iar a fi atent, a gândi și iar a gândi, acțiuni specifice comunicării conștiente, presupun timp.
  • Să fim atenți la nuanțele mesajelor: atât la cele pe care le transmitem, cât și la cele pe care le primim.
  • Să răspundem conștient, nu să re-acționam la spusele celuilalt; să lăsam un spațiu între stimul și reacție, spațiu psihic în care să ne întâlnim cu propria persoană pentru a putea să fim în contact cu celălalt.

Poate nu e întotdeauna posibil să comunicăm conștient, dar, cu siguranță, sunt momente când e foarte necesar. Cum să facem însă să putem accesa comunicarea conștientă, dacă de obicei reprezintă un fel de ”haine de duminică”?

Anunț atelier: CE TIPAR FINANCIAR AM ȘI CUM POT SĂ-L ÎMBUNĂTĂȚESC?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

tipar financiar individualMulți oameni vor să-și îmbunătățească capacitatea de-a câștiga bani. Dar uneori nu știu iar, de multe ori, deși încercările de dezvoltare pe această linie pot să nu lipsească sau să fie foarte numeroase, veniturile rămân constante. Motivul îl reprezintă fixarea barometrului nostru financiar psihic, la un anumit nivel.

Dacă vrei să afli cum ai ajuns să îți fixezi un anumit tipar financiar și ce se poate face pentru a ți-l reseta pentru un alt nivel, mai mulțumitor, te invit la un atelier pe care îl voi organiza pe data de 6 iulie (duminică), orele 9-13, în care vom dezbate tema tiparelor financiare individuale. Contribuția individuală este de 80 lei, iar locația (din București) va fi comunicată ulterior celor înscriși.

Înscrierile se realizează prin mail, pe adresa emailioana@yahoo.com sau prin telefon, 0745998141,  până la data de 4 iulie. Grăbiți-vă, locurile se ocupă în ordinea înscrierii!

Repliere

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

repliereCând nu mai știi ce e bine și ce e rău
Când gândurile îți sunt încețoșate și trăirile tulburi
Când ceea ce spui îți este contrazis de alții,
încât ajungi să te îndoiești de tine,
Ai nevoie se spațiu – fizic și psihic,
în care să stai cu tine, cu gândurile tale, cu credințele tale,
cu rănile, dorințele, emoțiile și nevoile tale,
Să le asculți și să le înțelegi
Ca să știi ce e bine și ce e rău
pentru tine
Nu pentru alții. Doar pentru tine.

Scenarist la nici 7 ani împliniți

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

copil care scrieScenariul de viață reprezintă un fel de plan despre felul de-a trăi și chiar a muri, de obicei subconștient sau inconștient, stabilit în mica copilărie. E ca un fel de tipar care dictează marile linii directoare ale vieții, evenimentele majore ale existenței, rolurile pe care le vom juca (învingători, învinși, nici învingător, nici învins).

E ciudat să ne gândim că aspecte ca tipul de persoană cu care ne vom căsători, câți copii vom avea, dacă vom parcurge o viață de succes sau eșec, să fie stabilite în mica copilărie. Așa însă susțin adepții analizei tranzacționale (întemeietorul ei este Eric Berne, cel care a și introdus conceptul de ”scenariu de viață”), iar eu nu vreau să fac analiza critică a acestui concept, ci doar să vi-l prezint.

Scenariul de viață pare un fel de destin, în accepțiunea comună a acestuia de tipar de viață prestabilit, cu diferența că, dacă în cazul destinului, părerile legate de cine îl determină – Dumnezeu, faptele noastre de acum și din alte vieți, ”păcatele” etc. – sunt împărțite, în situația scenariului de viață lucrurile sunt clare: noi îl decidem, în conformitate cu ceea ce trăim, ceea ce ni se spune, extrăgând semnificații cu mintea noastră de copil. De copil mai mic de șase-șapte ani. Cam înfiorător, nu-i așa?!

Copilul îți construiește scenariul pornind de la tot ceea ce i se întâmplă: evenimentele trăite; ceea ce i se spune de către părinți, membri ai familiei și alte persoane importante cu care interacționează; semnificațiile pe care le asociază el faptelor, persoanelor, relațiilor, interacțiunilor. Elementele care contribuie la structurarea scenariului de viață sunt:

  • Ordinele (poruncile, injocțiunile): mesajele negative pe care copilul le-a perceput în copilărie, ca de exemplu ”Nu te bucura”, ”Nu fi atașat”, ”Nu fi sociabil”, ”Nu fi de vârsta ta”, ”Nu fă sex până te căsătorești”, ”Nu vorbi” etc.
  • Prescripțiile: mesajele pozitive pe care copilul le-a primit, le-a înțeles – ”Fii bun”, ”Fii mai bun ca alții”, ”Fii perfect”, ”Fii sprijin”, ”Muncește ”, ”Câștigă” etc.
  • Programele: prin intermediul lor copilul răspunde la întrebarea – ”Cum să fac să țin cont atât de porunci, cât și de prescripții?”
  • Permisiunile: ”Ai voie să ….”.
  • Deciziile: copilul încheagă toate semnificațiile extrase despre sine și despre lume într-o poveste cu un final adecvat tuturor acestora. Prin decizie copilul hotărăște ce tip de viață va avea, deci își pecetluiește scenariul de viață.

După tot ce am spus despre scenariul de viață, pare logic să ne întrebăm dacă nu putem cumva să ni-l schimbăm. Alternativa ar fi să trăim o viață scrisă de un scenarist ce poate nu a împlinit nici 7 ani.

Analiștii tranzacționali consideră că scenariul de viață scris în copilărie poate fi schimbat, cu unul mai adecvat nouă și mai funcțional. Pentru asta e nevoie însă de consiliere psihologică sau psihoterapie. Ce mi s-a părut interesant vis-a-vis de rescrierea scenariului este următoarea idee: fiecare dintre noi, pentru a ne putea elibera din chingile scenariului avem nevoie ca o persoană cu autoritate (de exemplu, psihoterapeutul) să ne dea permisiunea să gândim cu propriile noastre minți. Cum vi se pare asta?!

Bibliografie:

Berne, E, Ce spui după Bună ziua?, Ed. Trei, București, 2006

Devictimizarea ”victimei”

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

victimaComportamentul de victimă și de cel de agresor sunt strâns îmbinate. În spatele uneia stă la pândă celălalt. De aceea, o victimă nu numai că se va plânge, va manipula emoțional și nu-și va asuma responsabilitatea, dar va și pretinde, va acuza, va face presiuni pentru a obține ceea ce-și dorește.

O persoană cu comportament de victimă nu are de obicei relații sociale satisfăcătoare. Mai devreme sau mai târziu ceilalți o vor respinge. Ea poate însă să-și îmbunătățească relațiile dacă face mai multe schimbări în felul de-a interacționa, de-a fi și de-a vorbi cu ceilalți. Știu că acest comportament aparține scenariului personal de viață, atitudinii de victimă, ce este construită în istoricul personal și este adânc implantată în sfera personalității. Cred totuși că schimbarea poate fi favorizată și de cunoașterea aspectelor concrete, comportamentale asupra cărora este necesar să intervenim. Este motivul pentru care am ales să aduc în discuție schimbarea comportamentului de victimă, la nivel de ceea ce e nevoie să facă și să comunice dacă își dorește să iasă din acest rol.

În loc să pretindă, ”victima” poate să-și exprime nevoile și dorințele. Ea poate spune: ”Aș vrea să vorbim despre ceva important. Ai câteva minute disponibile?”, în schimbul a: ”Vreau să vorbim acum și vreau să fii foarte atent, pentru că e foarte important!”.

Verbalizarea așteptărilor poate înlocui eficient presiunea îndeplinării dorințelor personale. ”Îmi doresc să ții cont de ceea ce ți-am spus” va fi un substitut mai sănătos pentru ”Trebuie să faci așa cum ți-am spus eu!”.

Refuzul nu este, în majoritatea situațiilor, un atac la persoană și cel care obișnuiește să se victimizeze e bine să știe acest lucru. Noi nu suntem centrul universului celorlalți și fiecare dintre noi avem multiple motive de-a refuza, care nu se încadrează în categoria ”te refuz pentru că nu-mi placi sau pentru că vreau să-ți fac un rău”.

În loc de a acuza, acest tip de persoană poate spune ce o nemulțumește. ”Întotdeauna vorbești urât cu mine. N-ai pic de respect!” poate fi spus astfel: ”Nu-mi place că vorbești urât cu mine!”.

Pentru o ”victimă”, în schimbul neasumării responsabilității, e necesar să intervină asumarea responsabilității personale. De exemplu, ”Am greșit nespunându-ți clar ceea ce aștept de la tine” este un act de responsabilitate, comparativ cu ”Ceea ce ai făcut este de-a dreptul iresponsabil, ar fi trebuit să știi că nu-mi convine asta”.

Cel care se victimizează este cu atenția centrată asupra celorlalți. Cred că, pentru a ieși din acest rol, trebuie făcut transferul atenției asupra propriei persoane. ”De ce te uiți urât la mine?” se poate converti în ”Ce trezește în mine faptul că a făcut o grimasă?”

Invidia și admirația sunt două părți ale aceleași monede. Invidia celui care se crede și se comportă ca un nefericit, poate fi tranformată în admirație, pentru că, așa cum spuneam, este vorba de același lucru – de dorința de a avea sau a fi ceea ce un altul are sau este.

Să constați obiectiv punctul în care te afli este o soluție pentru a te lamenta vis-a-vis de situația ta. Deci, e mai constructiv să spunem”situația mea este…”, în loc de ”vai de mine, e groaznic ce mi se întâmplă”.

Manipularea emoțională trezește în celălalt furie, vinovăție, enervare. Comportamentul de victimă presupune însă multă manipulare afectivă. În drumul spre devictimizare ea poate și trebuie să fie înlocuită cu exprimarea clară a dorințelor și cu acceptarea refuzului, atunci când doleanțele nu sunt îndeplinite. ”Nu faci tu asta pentru mine, eu care te-am crescut, ți-am dat viață etc.”(vă sună cunoscut, nu-i așa?!) e necesar să fie convertit în ”Îmi doresc … și o să înțeleg dacă nu poți”.

A-ți trăi viața centrându-te pe tine, pe nevoile tale și pe posibilitățile personale de îndeplinire a acestora, iar nu pe ceilalți, e necesar să devină un deziderat pentru cineva care dorește să iasă din rolul de victimă. ”Obiectivele mele sunt … și o să fac tot ce-mi stă în putință pentru a le îndeplini” este fraza care o va înlocui pe ”depind de ceilalți, x, y, z ca să-mi duc la îndeplinire dorințele”, atunci când victima va renunța să mai fie o victimă.

Victimizarea este o fugă, de noi, în ceilalți. Însă paradoxul este că noi nu putem fugi prea mult de noi iar, când ne reușește, este cu prețul propriei fericiri.

Corp sănătos, minte liniștită, suflet împăcat

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

corp sanatos minte linistaitaCel mai longeviv pământean (un chinez cam de 200 ani) a dezvăluit într-un interviu secretele care l-au ajutat să trăiască atât de mult. Acestea sunt: corpul sănătos (a practicat karate toată viața), mintea liniștită și sufletul împăcat. Deși ultimele două sunt pe ”teritoriul” psihicului, toate trei se întâlnesc într-un punct care se cheamă mișcare, sport. Poate sună banal, dar mișcarea fizică practicată regulat are niște efecte puternice nu numai asupra corpului, dar și asupra sufletului și minții noastre. Cred că numărul farmaciilor și al psihoterapeuților s-ar înjumătăți dacă ne-am mișca mai mult.

Toți cunoaștem beneficiile sportului. Și totuși prea puțini îl practicăm regulat. Pentru că viețile noastre sunt pline cu lucruri pe care ”trebuie” să le facem, rămânând puțin timp pentru cele ce ar fi bine să le realizăm. Și când ”trebuie”? Când este foarte greu să ne descurcăm fără: trebuie să mergem la serviciu, căci ar fi greu să trăim fără un venit, trebuie să mergem la cumpărături și să facem mâncare, pentru că nu putem rezista fără hrană, trebuie să rezolvăm o serie de aspecte administrative, căci facturile au dată scadentă, trebuie să ducem copiii la școală și să-i luăm de la școală, pentru că aceștia sunt responsabilitatea noastră de părinți, etc.

De multe ori este foarte greu să strecurăm sportul în programul nostru supraîncărcat, dar (spunând dar o să neg propoziția anterioară!), cred că se poate, în momentul în care ajungem să-l considerăm o prioritate. Ce spuneți? Am fi noi mai sănătoși, fizic și psihic, dacă am face sport așa cum mergem la job (adică constant)? Haideți să vedem, reamintindu-ne beneficiile sportului pentru noi, atât din punct de vedere biologic cât și psihic.

În corpul nostru se produc următoarele modificări atunci când introducem sportul în programul de viață: ne menținem greutatea în limite normale; pielea capătă un aspect mai sănătos; se activează sistemul imunitar, deci organismul va lupta mai eficient cu virușii și microbii; se accelerează metabolismul; se flexibilizează articulațiile; se reduce stratul adipos; se reglează nivelul glicemiei; se reduc inflamațiile interne; presiunea oculară se menține în limite acceptabile; se elimină mai eficient toxinele din organism; crește capacitatea respiratorie, deci vom inhala mai mult oxigen; circulația se îmbunătățește; crește capacitatea de efort fizic; scade frecvența migrenelor; arătăm mai bine; ne simțim mai bine; avem mai multă energie; cresc libidoul și satisafacția sexuală, etc.

Pentru psihicul nostru sportul are niște efecte extraordinare: toate procesele psihice intelectuale se activizează – gândim mai bine, memorăm mai eficient, suntem mai atenți, sesizăm perceptiv și chiar cognitiv mai rapid ceea ce e esențial, facem discriminări mai fine perceptive și intelectuale; ne crește capacitatea de efort voluntar; este stimulat autocontrolul; crește toleranța la frustrare; se elimină reziduurile emoționale blocate în corpul nostru, deci ni se îmbunătățește echilibrul emoțional; scade anxietatea; scade frecvența stărilor emoționale negative; se reduce agresivitatea; agitația interioară se convertește în liniște interioară; imaginea de sine se ameliorează, în directă legătură cu transformările fizice; ne disponibilizăm pentru fixarea și îndeplinirea obiectivelor personale; ancorarea în corp este urmată de o ancorare psihică în prezentul și realitatea noastră; suntem mai în contact cu ce gândim și cu ce simțim; fiind în contact mai bun cu noi, vom avea și un contact mai bun cu ceilalți, etc.

Să medităm puțin la beneficiile sportului pentru corpul și psihicul nostru, pentru viețile noastre!

Crizele de identitate

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

crize identiateCrizele noastre de identitate se ivesc în urma decalajelor care pot apărea între identitatea noastră moștenită, identitatea noastră dobândită și identitatea noastră sperată.

Identitatea moștenită este legată de originea noastră socială, de statutul părinților noștri.  Identitatea dobândită are legătură cu locul pe care îl ocupăm în societate, cu statutul nostru social. Identitatea sperată este corelată cu locul pe care sperăm să-l obținem în societate.

Când între cele trei tipuri de identități nu există diferențe majore, crizele de identitate sunt mai rare.

Când între cele trei tipuri de identități sunt mari diferențe, persoana se confruntă, în procesul devenirii sale, cu crize existențiale ce gravitează în jurul întrebărilor ”Cine sunt eu?”, ”Încotro mă îndrept?”, ”Ce mă reprezintă pe mine?”. Soluția pentru rezolvarea acestor crize este autocunoașterea. A deveni conștienți de cine suntem cu adevărat, a integra în identitatea noastră actuală aspecte comune strămoșilor noștri, dar a nu ne identifica cu ei și a ne construi obiective și scopuri de viață în conformitate cu contextul nostru personal și social.

Bibliografie:

Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011

 

Cine sunt eu? Un exercițiu de autocunoaștere

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

renuntare partiPentru a realiza acest exercițiu, luați, vă rog, opt bilețele. Pe fiecare dintre acestea scrieți un răspuns la întrebarea: ”Cine sunt eu?” (de exemplu: femeie, mamă, profesor, manager, om, creștin, soție, adult, copil, un om bun, un medic responsabil etc.). Apoi aranjați bilețelele în ordine, de la cel mai puțin important la elementul central care simțiți că vă definește. După ce le-ați aranjat, luați bilețelele unul cîte unul, în ordinea crescătoare a importanței, și imaginați-vă că renunțați la fiecare parte de identitate. Când ați epuizat toate bilețelele, realizați procedeul invers, de asimilare a părților la care ați renunțat, meditând la ideea însușirii fiecărei părți, de la cea mai importantă la cea mai puțin importantă.

La finalul celor două procese, de renunțare și însușire a părților, lăsați-vă timp să meditați la următoarele aspecte:

  • Cum ați trăit experiența renunțării? La care parte a fost mai greu să renunțați și la care mai ușor? Dacă ați ierarhiza din nou bilețelele, s-ar schimba ceva în ordinea importanței lor?
  • Ați simțit că există o parte la care, dacă ați renunța, vi s-ar pierde însăși esența? Sau nu? Ce ar putea să spună aceste răspunsuri despre dumneavoastră?
  • Ce sunteți dincolo de rolurile pe care le aveți și pe care le-ați asimilat în imaginea despre sine?
  • Dintre experiențele de viață pe care le aveți, cu ce a semănat renunțarea și cu ce ați putea asemăna reînsușirea părților?
  • Când v-a fost mai ușor să vă dați seama de ceea ce simțiți, cînd ați renunțat sau când ați asimilat componentele identității?
  • Care a fost cea mai intensă trăire pe care ați avut-o și cu care aspect al dumneavoastră a fost corelată?

După ce ați răspuns la toate întrebările de mai sus, vă propun să scrieți prima frază care vă vine în minte despre dumneavoastră și apoi să meditați din când în când la înțelesul acesteia.

Bibliografie:

Irvin, Yalom, Darul psihoterapiei, Ed. Vellant, București, 2011

Chestionar pentru identificarea dependenței/independenței emoționale (numai pentru persoanele de sex feminin)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

pasari zburandVă rog citiți cu atenție cu atenție următoarele întrebări și răspundeți cu ”da” sau ”nu”:

  1. Ai o nevoie secretă de a fi în rivalitate cu partenerul tău?
  2. Ai o nevoie de a fi considerată foarte specială de către fiecare partener?
  3. Ești atrasă de persoane care sunt deja în relație cu alte persoane?
  4. Ți se pare că celelalte femei te invidiază?
  5. Aștepți un partener care să-ți rezolve toate problemele?
  6. Te consideri o parteneră posesivă?
  7. Imaginea pe care o ai acum despre o femeie atractivă sexual este aceeași cu cea pe care o aveai în adolescență?
  8. Cauți admirație și aprobare cu orice preț?
  9. Ți-e frică că nu vei fi plăcută dacă spui exact ceea ce gândești și simți?
  10. Găsești că este dificil să păstrezi pasiunea în relații?

Interpretare:

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”da”, atunci e nevoie să creșteți din punct de vedere al independenței (maturității) emoționale: să vă cunoașteți mai bine, să învățați să vă apreciați, să aveți încredere în ceea ce vă e specific, să vă raportați la nevoile dumneavoastră și mai puțin la ale celorlalți, să interacționați cu ceilalți arătându-vă așa cum sunteți, să fiți împăcată cu ideea că nu veți fi plăcută de toți ceilalți, să nu căutați aprobare și admirație cu orice preț.

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”nu”, atunci sunteți mai degrabă o femeie matură, care se cunoaște, se apreciază și se raportează la ceilalți într-o manieră autentică, sinceră, necăutând neapărat aprobarea acestora.

Bibliografie:

  1. Freeman, Jean, The Sleeping Beauty Syndrome, Sheldon Press, 1993

 

 

Inteligența ne ajută să ne cunoaștem mai bine?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

inteligentaDa. Orice abilitate de a cunoaște și de-a ne adapta la mediu poate fi folosită la autocunoaștere. Sufletul e studiat de minte, mintea de suflet, și amândouă studiază corpul. Și toate trei – corpul, mintea și sufletul – sunt observate de conștiință. Capacitatea de a ne autocunoaște este direct proporțională cu însăși capacitatea de cunoaștere în general. Nu suntem rupți de mediu, ba din contră, tot ceea ce este în jurul nostru contribuie la construirea noastră ca indivizi. Dacă înțelegem lumea din jur și influența pe care o are asupra noastră, ne înțelegem pe noi înșine mai bine. Iar pentru a înțelege lumea din jur, orice unealtă ajută, orice aptitudine, orice tip de inteligență. În jurul nostru sunt familia și prietenii, în jurul lor societatea, planeta, universul.

Ambele tipuri de inteligență, atât cea cognitivă, cît și cea emoțională, ne ajută să ne cunoaștem. Căci pentru autocunoaștere e nevoie de un bun contact cu sine, cu propriile emoții (aspecte ce țin de inteligența emoțională), dar și de o bună capacitate analitică, de-a face conexiuni între idei, comportamente, evenimente (aspecte ce țin de inteligența cognitivă). De asemenea, orice aptitudine pe care o avem mai dezvoltată conduce la implicarea noastră în diverse activități, căci se știe că ne place să facem ceea ce știm mai bine să realizăm. Un om cu multiple activități, cu variate aptitudini, va avea și o arie de interese mai bogată, un câmp al experiențelor mai diversificat și va avea ocazia să se perceapă în contexte diferite, deci să se cunoască mai bine. Însă nu întotdeauna o viață plină conduce și la o bună autocunoaștere, căci trăitul trebuie procesat, gândit, așezat în concepte și într-o imagine de sine. Și trebuie să spunem aici că nu numai diversele tipuri de aptitudini contribuie la autocunoaștere, ci că mai sunt multiple dimensiuni psihice care joacă rolul lor în acest proces: orientarea personalității noastre – că suntem introvertiți sau extravertiți, unele dintre trăsăturile noastre de personalitate, valorile și obiectivele noastre de viață.

Cate tipuri de inteligență sunt și cum să ne păstrăm în ”formă” inteligența?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

tipuri de inteligenta cercConceptul de „inteligență” este foarte strîns legat de cel de aptitudine, căci, de fapt, inteligența este considerată, în psihologie, o aptitudine generală. Dar ce sunt aptitudinile? Ele sunt însuşiri fizice şi psihice relativ stabile, ce ne ajută să ne descurcăm mai bine sau mai puțin bine în anumite genuri de activități. Aptitudinile care asigură posibilitatea realizării la un nivel superior a unei activităţi poartă numele de talent.

Ca entităţi psihice, aptitudinile sunt rezultatul atât al premiselor ereditare, cât şi al solicitărilor de mediu şi al educaţiei.

Există mai multe tipuri de aptitudini:

  • aptitudini speciale (pentru muzică, pentru matematică, pentru tehnică, sportive, literare etc.) / aptitudini generale (inteligenţa)
  • aptitudini şcolare / profesionale
  • aptitudini simple / complexe
  • aptitudini naturale / specific umane etc.

Inteligenţa este deci o aptitudine generală care contribuie la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi (cât de rapid și cât de performant). Ea îți pune amprenta pe tot ceea ce realizează o persoană: cum învață, cum se adaptează la situații, cum rezolvă probleme de matematică, cum își exprimă opiniile, cum relaționează cu oamenii etc. Primul test de inteligenţă a fost elaborat în 1905 de Binet şi Simon. Binet a elaborat şi conceptul de vârstă mintală. Odată cu această scală, a fost elaborat şi conceptul de coeficient de inteligenţă, care este definit ca un raport dintre vârsta mintală şi cea cronologică.

Inteligența, așa cum a fost definită ea inițial și cum este „măsurată” de testele de inteligență clasice, se referă mai degrabă la aspectele intelectuale și cognitive ale adaptării noastre la diverse situații. Așa că nu este de mirare că ulterior a apărut și conceptul de inteligență emoțională, concept care compensează limitele celui anterior, aducând în discuție aspectele emoționale ale adaptării noastre la realitate. Inteligenţa emoţională este definită, în literatura de specialitate, ca o capacitatea de a ne adapta emoţional situaţiilor şi presupune capacitatea de a ne conştientiza trăirile afective, capacitatea de a înţelege stările afective ale celuilalt (empatia) şi capacitatea de a ne controla trăirile afective. Cel care a popularizat termenul de inteligență emoțională este Daniel Golemen care a și elaborat o lucrare, denumită sugestiv „Inteligența emoțională”.

Inteligența emoțională explică de ce oameni cu același nivel al inteligenței cognitive se diferențiază foarte tare în privința succesului social și chiar profesional. Cei cu inteligență emoțională ridicată se integrează mai bine în societate, au relații interpersonale mai armonioase, sunt mai plăcuți de către ceilalți oameni.

Dacă inteligența cognitivă este foarte strâns legată de aspectele moștenite, ereditare, cea emoțională se dezvoltă predominant în contactul nostru cu mediul de viață. Foarte importante sunt, pentru aceasta din urmă, relațiile emoționale pe care le stabilim cu ceilalți. Inteligența emoțională îşi are rădăcinile în legătura primară mamă-copil, în rezonanţa sau disonanţa iniţială dintre aceştia. Un copil “bine racordat” este acela care a avut o bună relaţie emoţională cu mama lui, adică mama a reuşit să se armonizeze, să intre în rezonanţă cu stările copilului său astfel încât acesta s-a simţit înţeles şi a devenit, la rândul său, disponibil emoţional pentru alţii.

Alături de inteligența cognitivă și cea emoțională, în psihologie mai apar și alte tipuri de inteligență. H. Gardner a elaborat teoria inteligenţelor multiple, care spune că inteligenţa noastră nu este omogenă ci, ea poate fi descompusă în şapte inteligenţe independente:

  1. verbală
  2. logică-matematică
  3. vizuală-spaţială
  4. corporală-chinestezică
  5. muzicală-ritmică
  6. interpersonală
  7. intrapersonală.

Deși vorbește de diverse tipuri de inteligență, această teorie se referă la aptitudini specifice. Apoi, ca orice clasificare, și aceasta este relativă și artificială. Căci matematica include geometria, iar geometria are legătură cu spațialitatea. Vorbirea are și ea muzicalitate, iar muzica este un limbaj. Kinestezia – adică mișcarea – are și ea legătură cu geometria și spațiul, iar la instrumentele muzicale se cântă mișcându-te. Relațiile interpersonale nu se pot desfășura fără o relație intrapersonală și viceversa.

Clasificarea lui Gardner e însă utilă pentru identificarea diverselor tipuri de aptitudini și a nivelului lor de dezvoltare și are multiple aplicații în educație, oferind instrumentele necesare pentru un învățământ aptitudinal diferențiat.

În literatura de specialitate sunt descrise deci mai multe tipuri de inteligență. Important ar fi însă să reținem că inteligența noastră este o structură psihică complexă care poate, pe de o parte, să fie descompusă ea însăși într-o serie de aptitudini mai simple și, pe de altă parte, să reținem că ea este prezentă în toate celelate tipuri de aptitudini, în tot ceea ce facem noi.

Cum să ne păstrăm ”în formă” inteligența? Este destul de asemănător cu exercițiile fizice și de altfel chiar exercițiile fizice în sine ne pot ajuta. Să nu uităm de mens sana in corpore sano. Mintea e susținută de creier, iar creierul de corp. Să fim atenți cu alimentația, cu respirația, toxine, vitamine, etc. Echilibru. Pentru a nu ne plafona, trebuie să evoluăm. Pentru evoluție trebuie crescut randamentul. Să faci mai bine orice. Să cauți ce ți se potrivește, ce te entuziasmează. Ce te miră. Ce te mulțumește. Să ai obiective, dar și spontaneitate, curiozitate. Să accepți și chiar să cauți provocări noi. Să fii serios, dar să te și relaxezi, să te distragi de la probleme, să te distrezi.

Rezolvarea de probleme, constanța, dar și pauzele. Ritmicitatea, dar și varietatea.

Inspirația vine din bucurie. Bucură-te de orice ți se pare frumos. Un proverb indian spune: să nu lași nici o zi fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos. Azi ai citit ceva frumos? Orice nu este folosit se uzează. Este valabil atât pentru corpul nostru, cît și pentru psihic. Orice activitate care ne determină să gândim, este bună pentru inteligența noastră. Orice activitate, chiar predominant fizică implică și psihicul nostru, deci ne menține în formă și inteligența noastră. Contează însă cum ne raportăm la ceea ce facem. Dacă mintea noastră este acolo, la acțiunea respectivă, dacă participăm cu entuziasm, sau măcar ne păstrăm în contact cu ceea ce întreprindem, există mari șanse ca inteligența noastră să fie mereu proaspătă.

Oamenii gândesc mult, dar gândesc predominat cu ideile altora. A gândi tu, cu mintea ta, ținând cont de experiența ta, de emoțiile tale, de nevoile tale reprezintă un mare pas către o minte ascuțită. A gândi, de exemplu, cu mintea ta și a încerca să-ți dai tu niște răspunsuri la întrebări chiar banale (așa numitele întrebări de copil) poate fi o modalitate interesantă de a-ți antrena inteligența.

A-ți pune întrebări despre motivațiile oamenilor, a încerca să înțelegi de ce oamenii se comportă în feluri diferite, ne ajută să ne dezvoltăm contactul cu ceilalți, empatia, deci inteligența emoțională. A găsi timp și disponibilitate pentru propria persoană e, de asemenea, cheia pentru o realistă autocunoaștere, deci pentru o inteligență emoțională superioară.

Nu există deci rețete general valabile pentru a ne menține în formă inteligența (deși, inteligenți fiind, le putem inventa), există doar viață, trăită mai conștient și mai responsabil sau nu. Adică cu mai multă sau mai puțină inteligență.

Au obiectele culoare?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

minge rosieVăd o minge roșie. Deci mingea este roșie, eu o percep și am imaginea mentală a unei mingi roșii. Este mingea roșie, pentru că eu o văd roșie? Nu. Ea nu are culoare. Ea este constituită dintr-un material cu anumite caracteristici care reflectă într-un mod specific lumina; din fasciculele luminoase care cad asupra ei o parte sunt absorbite, iar unele – cele cu lungimea de undă specifică roșului –  sunt reflectate. Apoi acestea ajung la globii oculari, se transformă în impulsuri nervoase ce se transmit spre cortex și aici ia naștere senzația de roșu. Deci, roșul e doar în mintea noastră, un rezultat al interacțiunii dintre minge și ochii noștri, interacțiune mediată de lumină.

Albinele văd lucrurile colorate altfel, pentru că analizatorul lor vizual are o altă constituție și prelucrează diferit informația preluată de la undele luminoase.

Toate culorile sunt în mintea noastră, în psihicul nostru. Afară, în realitate, există doar caracteristici ale obiectelor care reflectă diferit lumina, contribuind la diverse senzații de culoare.

Chestionar pentru identificarea stilului de atașament la adulți (Bartolomew şi Horowitz, 1991)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu la o cafeaUrmătoarele afirmaţii sunt descrierile a 4 stiluri generale de atașament și relaţionare. Vă rog citiţi fiecare descriere cu atenţie și acordaţi pentru fiecare afirmaţie un număr de la 1 la 7, în funcţie de cât de mult vă caracterizează aceasta pe dumneavoastră: 1 înseamnă “nu mă caracterizează deloc”, iar 7 înseamnă “mă caracterizează foarte mult”.

  1. Este uşor pentru mine să mă apropii emoţional de alte persoane. Mă simt confortabil să depind de ceilalţi şi aceştia să depindă de mine. Totuşi, nu mă deranjează să fiu singur/ă sau să nu fiu acceptat/ă de alte persoane.
  2. Mă simt ușor inconfortabil să mă apropii de ceilalți. Îmi doresc relații apropiate emoțional, dar mi se pare dificil să depind de alții sau să am încredere completă în ei. Uneori mă tem să nu fiu rănit/ă dacă îmi permit să fiu prea aproape emoțional de alții.
  3. Vreau să fiu cât mai apropiat/ă sufleteşte de ceilalţi, dar de obicei aceştia sunt mai puţin deschişi decât îmi doresc eu. Nu mă simt bine dacă nu sunt într-o relaţie intimă. Câteodată mă gândesc cu îngrijorare că ceilalţi mă valorizează mai puţin decât îi apreciez eu.
  4. Mă simt bine să nu fiu apropiat/ă afectiv de alţii. Pentru mine, este foarte important să fiu independent/ă şi să mă bazez doar pe mine. Prefer să nu depind de alţii şi ceilalţi să nu depindă de mine.

Interpretare:

Cel mai mare punctaj acordat vă arată stilul de atașament predominant. Prima afirmație se referă la stilul de atașament sigur, a doua la stilul de atașament înfricoşat, a treia la stilul preocupat, iar ultima la stilul evitant.

 Atașamentul poate fi considerat prima legătură emoțională pe care copilul o stabilește cu mediul. J. Bowlby a dezvoltat acest concept de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi mama sa. Mary Ainsworth a identificat – la copii – 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”, cărora le-a adăugat ulterior pe al patrulea: evitant, securizant, anxios și confuz.

Există o strânsă corelație între stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului și, pornind de la aceasta, au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, înfricoşat şi evitant.

Stilul de atașament influențează modalitatea de-a intra în relații, inclusiv în cele de cuplu, iar cercetătorii au constat că există o corelație între tipul de atașament și satisfacția în relația de cuplu: persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu celelalte ce au alte stiluri de ataşament, iar cele cu stil preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare.

Chiar dacă bazele stilului de atașament sunt așezate în copilărie, noi îl putem schimba prin întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Bibliografie:

  1. Bartholomew K., Horowitz L.M., Attachment styles among young adults: a test of a four-category model, J. Pers. Soc. Psychol. 61 (2): 226–44, 1991
  2. Stancu, Ioana, Mecanismele intimității în relația de cuplu. Evaluare și intervenție, Ed. Sper, București, 2011

Ce sunt trăsăturile de caracter?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

trasaturi de carcterSpunem despre oameni că sunt sociabili, toleranți, responsabili, optimiști, pesimiști, fără sau cu voință, punctuali etc. – atunci când vorbim despre caracterul (personalitatea) acestora. Ce sunt însă aceste trăsături de caracter? Pentru a încadra o persoană într-o anumită categorie caracterială, noi suntem atenți, observăm, analizăm și interpretăm comportamentul acesteia. De exemplu, când vreau să constat dacă o persoană este responsabilă, urmăresc comportamentul ei o perioadă suficientă pentru a sesiza dacă își respectă promisiunile, își realizează atribuțiile (familiale, de serviciu, parentale etc.), își recunoaște și-și asumă consecințele faptelor proprii.

Deși trăsăturile de  caracter se referă la constante comportamentale, adică la modalități stabile de realizare a diverselor activități sau de raportare la diverse evenimente, ele nu sunt comportamente, din simplul motiv că nu aparțin exteriorului, ci interiorului persoanei. Întrebarea este: ce se află în interiorul persoanei care să corespundă comportamentelor constante observabile în exterior? În interior avem convingeri (și aici introducem și valorile care sunt convingeri cu un grad mare de generalitate) și atitudini. Convingerea înseamnă idee plus trăire afectivă, iar atitudinea presupune convingere care conduce la acțiune.

În procesul educației noi formăm copiilor convingeri, adică îi ajutăm să interiorizeze idei susținute emoțional. Cum? Prin exemplul propriu (copiii imită ceea ce văd), oferindu-le modele (copiii se identifică sau se contraidentifică cu acestea), comunicând cu ei, recompensându-i și pedepsindu-i (pedeapsa, din păcate, este utilizată mult în educație, deși eficiența ei este mai mult decât discutabilă), oferindu-le posibilitatea de-a experimenta, având așteptări de la ei, reflectându-le acțiunile în cuvinte.

Închei acest articol prin propunerea  de  verificare a imaginii pe care o aveți despre propria persoană identificând convingerile ce stau la baza principalelor dumneavoastră trăsături de caracter. Este o altă modalitate de autocunoaștere!

Cum poate fi schimbat tiparul financiar individual?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală2 Comments

bani noiSpuneam într-un articol precedent (Tiparele noastre financiare) că fiecare dintre noi avem un tipar financiar subconștient care ne determină destinul financiar. Cum poate fi schimbat acesta? Voi puncta, în continuare fazele schimbării.

1. Primul element al schimbării este conștientizarea. Este motivul pentru care am schițat câteva întrebări și situații, în articolul precedent, la care să vă gândiți pentru a intra în contact cu tiparul financiar pe care îl aveți.

Să luăm un exemplu ipotetic de tipar financiar:

Persoana X are o atitudine ambivalentă față de bani (pentru că în copilărie părinții săi se certau foarte mult din cauza acestora, de unde a concluzionat intelectual și emoțional că banii sunt necesari, dar aduc și răul, cearta), așa că în forul ei interior i-ar vrea și nu prea i-ar vrea. Compromisul găsit este următorul: câștig doar pentru supraviețuire, așa că în final rămân fără nici un ban, deci mă descotorosesc de rău. Alte prescripții din scenariul financiar al persoanei X sunt: banii se câștigă foarte greu (are, pentru această idee, exemplele personale ale părinților săi) și, întotdeauna banii vor fi mai puțini decât munca depusă (tatăl ei se plângea frecvent de faptul că nu este plătit suficient pentru ceea ce face). Sintetic, scenariul financiar al persoanei X poate fi formulat astfel:

  • Banii sunt și buni și răi, deci îi câștig, dar rămân repede fără ei.
  • Trebuie să muncești din greu pentru fiecare bănuț, deci muncește foarte mult pentru banii săi.
  • E iluzoriu să pretinzi să fii plătit corect, adică cât mai în conformitate cu munca depusă, așa că nu cere niciodată mărire de salariu.

2. Al doilea element al schimbării scenariului financiar este înțelegerea. Înțelegerea faptului că ideile, convingerile personale față de bani sunt de fapt preluate de la alte persoane și că de fapt reprezintă mai degrabă experiența acestora de viață, decât a noastră.

Fiecare dintre dumneavoastră, după ce v-ați identificat elementele propriului tipar financiar, puteți să faceți următorul exercițiu:

  • gândiți-vă pe cine le reprezintă mai mult acestea și aduceți și argumente în acest sens
  • gândiți-vă dacă și în ce măsură vă reprezintă aceste elemente pe dumneavoastră.

Puteți sintetiza ideile într-un tabel de genul:

Convingerile, (aserțiunile, elementele) tiparului

 Părerea mamei despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea tatălui, despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea altor persoane semnificative – dacă este cazul – despre fiecare element   component al tiparului, cu argumente Ce credeți dv.   despre despre fiecare element component al tiparului, cu argumente
1. De ex, pentru persoana X: Banii sunt și buni și răi
2….
3. …

3. Al treilea element al schimbării este reprezentat de ultima coloană a tabelului anterior. Este disocierea față de modul de gândire specific altora. Este separarea dintre gândirea proprie și modul de gândire și simțire specific altora: părinți, profesori, societatea din care facem parte. Scriind în această coloană ce credeți despre elementele tiparului, începeți de fapt să vi-l rescrieți.

4. Ultimul element al schimbării tiparului este recondiționarea. Aici am să vă rog să vă scrieți propriile aserțiuni legate de bani, pornind de la adevăratele dumneavoastră nevoi, motivații, valori, trăsături de personalitate. În această fază este recomandat să vă spuneți în minte ceva de genul: ”Aleg să mă separ de convingerile legate de bani ale părinților și ale altor persoane semnificative și să-mi construiesc un destin financiar care să mă reprezinte pe mine. Eu cred că banii…..(și aici aveți libertatea să vă exprimați pe dumneavoastră! )”

Deci, întreg procesul schimbării tiparului financiar individual este unul de rescriere a acestuia, în conformitate cu ceea ce suntem noi, nu cu ceea ce am învățat de la alții și nemulțumirea este senzorul interior care ne arată dacă acțiunile noastre, deciziile, rezultatele se îndepărtează sau nu de ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru a experimenta schimbarea tiparelor financiare vă propun să nu vă grăbiți și să vă luați timpul de care aveți nevoie pentru fiecare etapă. Puteți discuta și cu alte persoane, pentru a vă clarifica propriile puncte de vedere.

Personal îmi propun să realizez niște workshopuri pe tema tiparelor financiare. O să vă țin la curent oricum.

Tiparele noastre financiare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

tipare financiareSe vorbește despre ghinionul celor care au câștigat sume mari de bani la loto: ei și-au cheltuit banii foarte rapid și li s-au întâmplat tot felul de probleme în care, ați ghicit, au pierdut mulți bani. Pentru cei mai mulți dintre aceștia, sumele mari (imense chiar) s-au risipit în câțiva ani. Ghinion? Sau explicație științifică? Să analizăm puțin luând în calcul ideea de tipar (schemă, scenariu) financiar individual. Dar înainte de asta, să vă mai dau un alt exemplu corelat oarecum cu primul. Cineva a avut ani la rândul o anumită greutate. Este schema sa corporală, cea cu care s-a obișnuit și din punct de vedere biologic, și psihic. Dacă urmează o cură de slăbire, greutatea îi va scădea. Dar, la un oarecare interval de timp de la finalizarea curei, organismul își caută și își regăsește vechea greutate. Pentru că organele sale, metabolismul său, funcționarea biologică în ansamblu erau legate de un anumit tipar corporal. Dacă acesta se schimbă, organismul își canalizează resursele pentru a-l recăpăta. Cam așa se întâmplă și cu cei care câștigă peste noapte sume foarte mari de bani. Funcționăm ani la rândul gestionând anumite sume de bani și, deodată, câștigăm ceva mult peste modalitatea noastră de funcționare. Psihicul nostru va tinde să restabilească vechiul echilibru, cel cu care era obișnuit. Astfel că, persoana va fi influențată, inconștient de cele mai multe ori, să realizeze acțiuni riscante care să conducă la pierderea banilor și la funcționarea în limitele prescrise de tiparul financiar individual.

Dar ce e tiparul financiar? Reprezintă modul în care fiecare este condiționat să gândească și să acționeze atunci când e vorba de bani. El cuprinde convingerile și atitudinile personale față de bani, modalitățile permise/interzise de a câștiga și administra banii, precum și sumele aproximative pe care persoana are permisiunea să le dețină și gestioneze, în conformitate bineînțeles, cu convingerile și atitudinile sale. Acest tipar nu este de obicei conștient și, ca și celelalte aspecte ale personalității noastre, se formează în cadrul interacțiunii cu mediul de viață. Pe structurarea acestuia își pun amprenta:

– convingerile și atitudinile legate de bani ale părinților și/sau ale altor persoane semnificative (transmise de obicei prin comunicare sau prin exemplul personal);

– tiparele financiare ale părinților (vizibile în modalitatea acestora de a se raporta la bani);

– experiențele personale în care au fost implicați, direct sau indirect, banii.

Tiparul financiar poate fi setat la diverse nivele: supraviețuire (dețin bani doar pentru nevoi bazale), eșec total (nu reușesc să câștig bani mai deloc), câștig/ pierdere (câștig sume mari de bani, dar le pierd), abundență financiară etc.

Noi putem să ne schimbăm în realitate interacțiunea noastră cu banii numai dacă ne modificăm tiparul financiar. Altfel, chiar dacă vom câștiga la loto, nu vom reuși să păstrăm acei bani.

Pentru a realiza schimbarea tiparului financiar trebuie mai întâi să-l conștientizăm. Vă propun în continuare câteva întrebări și situații la care să meditați pentru a vă cunoaște propriul scenariu financiar:

– Cum se comportau părinții/tutorii în domeniul financiar când erați mic?

– Câți bani câștigau părinții și cum îi câștigau? S-ar putea să fiți setați pe aceeași sumă și modalitate de câștig.

– Cum administrau părinții banii? Erau cheltuitori sau economi? Erau buni investitori sau nu investeau?

– În familia dumneavoastră, banii se câștigau cu ușurință sau foarte greu?

– Pentru părinții dumneavoastră, banii erau o sursă de bucurie, sau un motiv constant de dispute aprinse?

– Ce convingeri avea mama despre bani? (Ce spunea ea despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce convingeri avea tatăl despre bani? (Ce spunea el despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce v-au spus alte persoane importante despre bani?

– Identificați experiențele personale în care au fost implicați banii, direct sau indirect (de exemplu, ați câștigat bani la loto, ați primit o moștenire, vi s-a spart casa, vi s-au furat bani, ați fost părăsit pentru că erați sărac etc.). Apoi conștientizați concluziile pe care le-ați desprins despre bani în urma experiențelor respective.

– Identificați-vă convingerile personale legate de bani răspunzând la următoarele întrebări: Ce gândiți despre bani? Ce ați face cu banii dacă ați câștiga o sumă mare la loto și cum vă imaginați că v-ați simți atunci? Ce reprezintă banii pentru dumneavoastră?

– Identificați-vă convingerile și atitudinile procâștig sau propierdere legate de bani.

Meditând sincer la aceste întrebări și situații, mă aștept să dobândiți câteva idei despre tiparul financiar propriu: dacă sunteți setați spre succes, mediocritate sau eșec; dacă sunteți programat să câștigați banii ușor sau să luptați pentru fiecare bănuț; dacă puteți gestiona un venit mai consistent, sau doar unul foarte mic. Dacă tiparul financiar conștientizat vă mulțumește, atunci este foarte bine pentru dumneavoastră. Dacă nu, e nevoie să vi-l resetați. Cum? Despre acest aspect vom vorbi într-un alt articol.