Autocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

• imaginea de sine fizică
• imaginea de sine psihică
• imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

• Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
• Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
• Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

• comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
• introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
• autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
• atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:

1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978