Gânduri despre frumuseţe şi … nu numai!


frumuseteFrumuseţea e în ochii tăi şi… ai celorlalţi. Ceilalţi te văd aşa cum te simţi, dar şi tu poţi să începi să te simţi aşa cum te văd ceilalţi. Când te întâlneşti cu un altul, se intersectează o serie de imagini, unele pe care le porţi tu, altele care se regăsesc la celălalt. Tu îţi aduci imaginea ta despre tine, dar şi imaginea pe care crezi că o are celălalt despre persoana ta, pe când celălalt pol al interacţiunii vine cu ce-şi imaginează despre sine, precum şi cu ce crede că-ţi imaginezi tu despre el. Din jocul acesta al imaginilor, ajungi uneori să te simţi şi să fii cât mai aproape de ceea ce-ţi imaginezi că eşti, iar alteori să te pierzi în ceea ce-şi imaginează celălalt despre tine. Dacă iese câştigătoare o imagine sau alta, asta depinde tot de tine. Atunci când cineva crede că eşti urât sau frumos, dacă ajungi să te simţi aşa, este pentru că undeva în tine există o parte care crede astfel. Sau există perioade, episoade din viaţa ta în care ai experimentat asta şi imaginea celorlalţi despre tine le agaţă subtil şi te face să te prinzi într-o parte din ceea ce eşti tu. Când te identifici cu imaginea pe care ceilalţi ţi-o oferă, te afunzi de fapt în imaginea pe care o parte din tine o poartă în interior.

Ceilalţi ne oferă roluri pe care să le jucăm, identităţi pe care să ni le asumăm, imagini pe care să le ”îmbrăcăm”. O fac de cele mai multe ori inconştient (sub presiunea scenariului propriu) şi prin modalităţi nonverbale. Aceste semnale sunt ca nişte râme în undiţă care pleacă ”la pescuit” în interiorul nostru. Dacă părţi din noi se lasă ”momite” şi se prind în cârlig, atunci ne pierdem pentru un timp centrarea şi ajungem să jucăm în piesa pe care celălalt ne-o oferă. Când devenim conştienţi de jocul acesta al atribuirii şi preluării inconştiente de roluri şi imagini, putem să folosim interacţiunile problematice pentru a identifica vulnerabilităţi personale. Putem să le mulţumim celor care ne pun faţă în faţă cu ”părţi” din noi, poate respinse, poate nu dominante, dar sigur existente.

Dar să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Experimentul psihologic deja bine cunoscut în care doi tineri s-au comportat cu o colegă considerată mai puţin atractivă în spaţiul social ca şi cum ar fi foarte atrăgătoare, iar în final aceasta a devenit aşa, ne arată că e greu să ne simţim frumoşi dacă ceilalţi ne caută, ne încurajează, ne vânează părţile urâte. Poate dacă am fi centraţi şi conştienţi cea mai mare parte a timpului (dar câţi dintre noi sunt aşa?!), am reuşi să nu ne lăsăm influenţaţi de imaginea pe care ne-o oferă alţii!

În realitate, din jocul forţelor imaginilor puse în scenă, ajunge să privilegieze una, în funcţie şi de părţile noastre vulnerabile, dar şi de tăria convingerilor pe care ceilalţi o au despre noi. Astel, vor fi contexte în care ne vom simţi frumoşi şi altele în care mai puţin sau, dimpotrivă, vom experimenta imaginea ”urâtului”. Experienţe, şi unele, şi altele. Feţe ale personalităţii noastre. La un nivel foarte profund însă, iluzii. Imagini. Esenţa este alta. Fiecare suntem bucăţi de lumină. Iar asta e în afara frumosului sau urâtului. Pentru că le include pe ambele şi le depăşeşte. Pentru că e şi pentru că suntem totul, chiar dacă în miniatură!

Advertisements

Abilitatea de lucru în echipă


ehipaAbilităţile pot fi definite în strânsă legătură cu conceptul de ”aptitudine”. Dacă aptitudinile sunt însuşiri fizice şi psihice relativ stabile, care constituie condiţii necesare pentru ca individul să efectueze cu succes un anumit gen de activitate, abilităţile se constituie în aptitudini dezvoltate sub impactul mediului şi educaţiei, în capacităţi. Dacă aptitudinile sunt potenţialul, abilităţile (capacităţile) reprezintă materializarea acestuia la un nivel superior.

A fi eficient intr-o echipa inseamnă a fi capabil :

  • de a lucra şi contribui la atingerea unui set de scopuri si obiective ale echipei
  • de a recunoaşte competenţele şi punctele forte ale celorlalţi
  • de a demonstra iniţiativă şi a contribui la obţinerea rezultatelor
  • de a manifesta promptitudine în ajutarea celorlalţi membri să gasească soluţii
  • de a accepta şi oferi feedback într-un mod constructiv si sensibil
  • de a înţelege rolul conflictelor în dezvoltarea echipei.

Abilitatea de a lucra într-o echipă este legată în primul rând de capacitatea de a recunoaşte competenţele celorlalţi. Recunoaşterea valorii celorlalţi corelează strâns cu încrederea în sine: numai o persoană care are o imagine de sine pozitivă poate recunoaşte şi susţine competenţele altor persoane. Cineva nesigur se va simţi ameninţat de valoarea colaboratorilor şi va încerca să le submineze autoritatea şi calităţile. Stima de sine personală este aşadar o condiţie sine qua non a abilităţii de a lucra în echipă.

În continuare vă voi prezenta un exerciţiu de autocunoaştere care vă va permite să reflectaţi la resursele necesare pentru a putea lucra eficient într-o ehipă, precum şi la factorii personali care vă pot împiedica să faceţi acest lucru.

Gândiţi-vă bine la următoarele aspecte şi răspundeţi cu sinceritate. Dacă nu găsiţi răspunsul imediat, lăsaţi-vă timp pentru a reflecta şi reveniţi apoi asupra exerciţiului.
Calităţile mele personale sunt :
Competenţele mele profesionale sunt :
Limitele mele personale sunt:
Vulnerabilităţile mele profesionale sunt:
Cel mai bun prieten al meu are calitaţile/competenţele……., limitele/vulnerabilităţile…
Persoana cu care pot colabora cel mai bine profesional are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile….
Persoana cu care nu pot colabora profesional are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile…
Persoana care îmi este cea mai antipatică are calitaţile/competenţele…, limitele/vulnerabilităţile…
Când cineva se dovedeşte mai competent decât mine, eu gândesc despre mine….
Când cineva se dovedeşte mai competent decât mine, eu mă simt….
Care este relaţia dintre valoarea mea şi valoarea celorlalţi?
Simt că valoarea mea se reduce dacă celălalt este valoros? Daca da, cum îmi explic aceasta?
Ce pot să fac ca să mă simt valoros în prezenţa altor oameni valoroşi?
Cum pot colabora cu alte persoane fără să simt că îmi pierd din valoare?
Ce pot să fac pentru a putea colabora mai bine cu ceilalţi?

 

 

Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic


tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.

Acceptarea pozitivă necondiţionată


acceptarea neconditionataAcceptarea pozitivă necondiţionată, concept specific terapiei centrate pe persoană, înseamnă şi valorizarea persoanei. A valoriza nu trebuie confundat însă cu a lăuda. A lăuda pe cineva poate avea acelaşi efect ca şi critica, mai ales atunci cînd acesta nu crede despre sine ceea ce i-am spus prin laudă. De fapt, primim mai uşor critica cu care suntem de acord decît lauda ce intră în contradicţie cu structura eului.

Scopul, în terapia centrată pe persoană, nu este să-i creem noi o imagine pozitivă clientului, ci să-ţi construiască singur respectiva imagine prin structurarea unor convingeri, valori, principii extrase din propria experienţă.

A evidenţia ceva pozitiv despre o persoană, dacă ea nu are acea convingere în structura eului său, conduce la activarea mecanismelor sale de apărare şi la rigidizarea eului său.

Pozitivarea clientului, valorizarea lui, în terapia centrată pe client presupune acceptarea acestuia cu ceea ce este, chiar şi cu imaginea sa negativă şi de multe ori nerealistă despre sine.

A-l accepta pe client cu tot ceea ce este conduce la reevaluarea convingerilor despre sine şi la restructurarea acestora în conformitate cu propria experienţă. Un client acceptat va ajunge să-şi îmbunătăşească imaginea de sine singur, în timp, pe măsură ce-i creşte siguranţa de a se raporta liber la sine.

Bubliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2011

Studiu de caz sau Ce se petrece într-un proces de consiliere


consiliere cu copiiCazul despre care va voi povesti aici nu este unul dintre cele mai dificile intalnite in scoala in care lucrez. L-am ales pentru ca am vrut sa prezint ceva ce apartine in totalitate sferei normalului. Pentru ca problemele pe care le ridica cei mai multi dintre elevii unei scoli sunt dificultatile unor copii normali din punct de vedere psihic. Cele care se incadreaza in sfera psihopatologiei exista dar nu sunt majoritare.

Este eleva in clasa a VIII-a si are 14 ani. Locuieste impreuna cu mama, care nu a fost niciodata casatorita. Pe tatal sau nu-l cunoaste. Acesta nu contribuie cu nimic la intretinerea fetei si nici macar nu-l intereseaza existenta acesteia. Venitul realizat de mamă le permite celor doua sa aiba o existenta mai mult decat modesta. Eleva are o sora casatorita in strainatate care le mai ajuta, din cand in cand, financiar. Este sanatoasa fizic, dar a avut in trecut o problema mai dificila la un picior. Relatiile cu mama le descrie ca fiind bune. Pe langa relatia buna cu mama are o prietena “de suflet” in scoala si un grup de prieteni in cartierul sau. Este o persoana sociabila, dornica de prieteni si cu interese comune cu ale celor de varsta ei. Are rezultate medii la invatatura.

 Aceasta eleva a fost printre primii din scoala care au venit in cabinetul meu. Problemele pe care le punea in discutie, de fiecare data, erau de ordin decizional: “Ce sa fac in situatia X?”. Chiar aceasta dificultate de-a lua decizii, corelata cu situatia ei familiala, ne permite sa facem o interpretare despre structura de personalitate a elevei, stiut fiind faptul ca un studiu de caz inglobeaza fapte obiective si interpretari. Interpretarile, in virtutea naturii lor, nu au cum sa fie total obiective. Insa e o cerinta stiintifica sa incercam sa le facem sa fie cat mai obiective. Asa ca va voi spune mai multe despre rezultatele obtinute de ea la diversele chestionare aplicate in prima sedinta de consiliere cand s-a realizat anamneza acestui caz, lasand mai tarziu interpretarile care nu au cum sa lipseasca. Din testul copacului si cel al fetei reiese ca este normala, usor anxioasa, dependenta de parerile celorlalti, submisiva si cu o imagine de sine destul de nefavorabila. Nu are incredere in sine. Are complexe de inferioritate atat fizice, cat si psihice, adica se simte urata si proasta. Din discutia avuta cu ea in prima sedinta a reiesit ca cei din clasa ei nu o agreeaza prea tare, ci dimpotriva o depreciaza constant: “isi bat joc de mine, spune ea “.

Felul in care ceilalti se raporteaza la noi are legatura cu mai multi factori. O sa discut aici doar pe cel cu cea mai mare importanta pentru eleva in cauza si anume imaginea pe care ceilalti si-o fac despre noi care depinde, intr-o mare masura, de felul cum ne comportam. Si fiecare dintre noi incearca sa fie in armonie cu sine, adica cu imaginea pe care o are despre sine (nu intereseaza acum ce se intampla atunci cand apare disonanta). Prin urmare, eleva in cauza, depreciindu-se constant, nu facea decat “sa transmita” celorlalti modalitatea de raportare la ea. Era ca si cand ar fi spus: “Nu sunt inteligentă şi nici deşteaptă, deci tratati-ma ca atare!”.

In consiliere se poate vorbi de problema cu care clientul vine la cabinet, care poate fi adevarata problema a acestuia sau ea poate sa mascheze altele, care sunt cauzele a ceea ce clientul vrea sa rezolve in viata sa. In cazul nostru, incapacitatea de-a lua decizii in diferite situatii are o mare legatura cu structura sa de personalitate. De aceea eu am formulat obiectivele acestui caz de consiliere asfel:

  • dobandirea unei imagini favorabile despre sine
  • cresterea increderii in sine
  • cresterea asertivitatii personale
  • insusirea abilitatii de-a lua decizii in conformitate cu propriile interese.

Metodele de care m-am folosit au fost de provenienta diferita: am utilizat exercitii metaforice pentru ca eleva sa ia contact cu resursele personale si pentru a o ajuta sa se confrunte cu diverse obstacole si sa le depaseasca; am folosit tehnici de natura comportamentala pentru a o invata sa ia decizii corecte; am utilizat jocul de rol, precum si relaxarea asociata cu comenzi directe de restructurare a imaginii de sine in sensul pozitivarii si cresterii increderii in propria persoana.

Consilierea acestui caz s-a desfasurat pe parcursul a 10 sedinte. Apoi am intrerupt desfasurarea saptamanala a acestora, urmand ca ea sa revina in cabinet atunci cand considera ca nu se poate descurca, chiar cu ceea ce a invatat despre sine in cabinet. Incheierea consilierii am realizat-o atunci cand a facut dovada, prin cele spuse de sine, ca se simte mai bine in corpul sau, ca a inceput sa aiba o serie de initiative, ca este capabila sa ia decizii care sa o multumeasca, ca are un pic mai multa incredere in sine si ca a invatat sa fie mai asertiva cu colegii ei.

 P.S. Acest studiu de caz este scris acum mai bine de 10 ani şi pe atunci nu foloseam  diacritice. El nu a fost publicat niciodată şi respectă în totalitate normele de confidenţialitate (datele de identificare despre această elevă sunt chiar uşor modificate pentru a nu putea fi recunoscută).

Public acest articol pentru a oferi celor care nu sunt de specialitate o mostră (chiar dacă cam învechită, din vremurile de început ale consilierii, pentru mine) a ceea ce se întâmplă într-un cabinet de consiliere (psihologică, şcolară).

Pastile motivaţionale. Puterea din noi!


puterea din noiAdânc, în interiorul nostru, avem multă forţă! Fiecare dintre noi! Interacţionăm cu ceilalţi de multe ori la suprafaţă, la nivel de înveliş social, orgoliu, furie, enervare, frustrare, mici bucurii, astfel încât am ajuns să ne identificăm cu aceste straturi oarecum superficiale ale sufletului nostru!

Accesând forţa dinlăuntrul nostru putem trăi mai cu sens, putem avea curajul de a ne arăta aşa cum suntem şi de a transpune visele în realitate. Iar aceasta se poate face prin mai multe modalităţi:

  • Clarificarea: ca să trăim cu sens e nevoie să ştim ce vrem, ce ne dorim.
  • Împăcarea cu noi înşine: înseamnă cunoaşterea şi acceptarea părţilor mai puţin plăcute sau agreate din noi înşine.
  • Fiinţarea: de multe ori suntem în funcţie de imaginea pe care o avem despre noi – gândim, simţim, acţionăm în consonanţă cu imaginea de sine; a fiinţa înseamnă a fi în momentul prezent, cu senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile nefiltrate de concepţia despre noi.
  • Centarea pe sine: presupune o atenţie constantă către interiorul nostru, către aspectele esenţiale ale personalităţii noastre.
  • Iubirea nonposesivă şi exersarea iertării: omul liber este mai puţin condiţionabil şi mai puţin condiţionant; el devine mai puternic pentru că nu-şi risipeşte energia în ”frecuşuri” interpersonale. Atât iubirea, cât şi ura ne leagă, ne iau din libertate: iubirea, când e posesivă, iar ura, întotdeauna. De aceea, pentru a ne păstra forţa internă e important să ne cultivăm capacitatea de a iubi cât mai nonposesiv şi pe cea de a ierta.

Iubirea nonposesivă este o iubire liberă, în care riscul de-a fi dezamăgit este minim, la fel şi acela de-a fi respins, căci nu poate fi respins cineva care nu are nici o aşteptare. De asemenea, când iertăm ne ridicăm deasupra orgoliilor personale, ne eliberăm de dependenţa negativă născută din furie şi ură şi devenim mai liberi, deci, mai puternici.

Repere ale lucrului terapeutic în grup


repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Ce este autocunoaşterea şi cum se realizează?


autocunoastereAutocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

  • imaginea de sine fizică
  • imaginea de sine psihică
  • imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

  • Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
  • Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
  • Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

  • comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
  • introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
  • autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
  • atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

  1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
  2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
  3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
  4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:
  1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
  2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
  3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
  4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
 

Haideți să fim niște oglinzi corecte pentru copiii noștri!


ochi

Cum ar putea părinții să-și ajute copiii să aibă niște imagini corecte despre ei înșiși?

Răspuns: Oglindindu-i corect.

Adică:

  • Dacă copilul face ceva demn de laudă, recomandat este să-l lăudăm, accentuând realizarea și efortul depus pentru aceasta.
  • A  face generalizări despre personalitatea copilului pornind de la fapte concrete,  bune sau rele, reprezintă o modaliate de a-i reflecta deformat imaginea, căci exagerăm. Cineva care strică o jucărie poate foarte bine să nu fie prost, iar cineva care spune o vorbă urâtă poate să nu fie rău.
  •  Etichetele despre propria persoană este cel mai bine să fie atașate de către copil și el poate să facă asta dacă reflectăm corect realitatea lui.  Dacă un copil rezolvă bine o problemă, putem să-i spunem: Bravo, te-ai străduit și ai rezolvat bine această problemă! Sunt mândru de tine!  Și el va înțelege că este un copil valoros, căci părinții lui sunt mândri de el. Dacă îi spunem însă: Ești extraordinar, un băiat super deștept, el s-ar putea să-și amintească momentele cînd nu a fost așa, pe de o parte și, pe de altă parte, să-i fie teamă să nu dezamăgească așteptările mari care derivă din aceste etichete.
  • Cînd copiii greșesc, critica pe care le-a adresăm nu-i ajută prea mult, nici la rezolvarea problemei, nici la construirea unei imagini de sine corecte. Mai bine i-am ajuta să rezolve problema și ar înțelege, realist vorbind, că toți greșim, că toți putem fi iertați și că, de foarte multe ori, cele mai multe probleme au soluții.