Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


Când:  Duminică, 21 mai 2017, orele 9-18.30 (9 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: sunt binevenite toate persoanele care au nevoie de claritate – despre sine, despre poziţionarea în diverse problematici personale, despre accesarea unor modalităţi mai sănătoase de soluţionare a unor probleme.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

 

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


imagine misiune intrerupta

Când:  Sâmbăta 25 martie 2017, orele 9-17.30 (8 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: persoanele care vor să se cunoască mai bine, cele care se  confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii şi vor să le exploreze într-un context securizant pentru a le gestiona mai bine.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

Grup de dezvoltare personală prin tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale


grup de psihoterapie si constelatii familialeCând:  Sâmbăta 25 martie 2017, orele 9-17.30 (8 ore).

Specific: grup de dezvoltare personală.

Metodologie: tehnici terapeutice şi metoda constelaţiilor familiale.

Adresabilitate: persoanele care vor să se cunoască mai bine, cele care se  confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii şi vor să le exploreze într-un context securizant pentru a le gestiona mai bine.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Nr de participanţi: maxim 10.

Investiţie: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 pâna la data de 18 martie. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut.

Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Viaţa e în altă parte!


viata e in alta parteTrăim. Dar cum? Observ vieţile oamenilor şi deseori îmi vine să spun: ”Viaţa e în altă parte!” Viaţa autentică, satisfăcătoare, utilă, semnificativă, cu sens! Viaţa!

Dar oare unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e?

Viaţa e în altă parte atunci când facem parte din diverse sisteme profesionale unde ne facem că; construite iniţial pentru nevoi reale, dar care, între timp, au deviat de la scopul lor, obiectivul principal al acestora devenind supravieţuirea lor, iar nu calitatea şi valoarea pe care ar trebui să le aducă pentru ceilalţi oameni. Viaţa e în munca profesională valoroasă, pentru sine şi pentru ceilalţi, care satisface nevoi reale şi la un nivel calitativ.

Viaţa e în altă parte când alegem să minţim, trădăm, înşelăm în relaţii gândindu-ne că e cea mai bună soluţie pe care o avem. Viaţa e în relaţiile în care oamenii aleg să fie sinceri, să construiască şi să crească împreună.

Viaţa e în altă parte decât în betoanele şi zgomotele oraşelor mari şi e în natură, aproape de pământ, soare, apă, păsări, animale, vegetaţie!

Viaţa e în altă parte decât în şcolile în care copiii învaţă ”munţi” de informaţie pe care în procent mare nu o vor folosi, decât în clasele supraaglomerate în care trebuie să stea nemişcaţi şi fără a scoate prea multe sunete pentru ca profesorul/învăţătorul să se poată auzi. Viaţa e în şcolile în care copilul are limite, dar şi libertăţi, în care are acces la informaţie, dar nu este ”îndopat” cu ea, în care este liber să se exprime, în care respectă şi este respectat, ascultă şi este ascultat!

Viaţa este în altă parte decât în graba, indisponibilitatea şi chiar agresivitatea cu care ne creştem şi educăm câteodată copiii! Viaţa este în zâmbetul bebeluşului la pieptul mamei (nu bunicii!) sale, în mânuţa întinsă cu drag de copil pentru a se simţi în contact şi siguranţă, în dragostea care se revarsă între părinţi şi copii dacă este lăsată să se manifeste.

Viaţa e în altă parte decât în competiţia cu orice preţ şi în orice context! Este în depăşirea constantă a propriilor limite, în evoluţia personală dincolo de standarde şi comparaţii externe!

Viaţa e în altă parte decât în activităţile pe care le prestăm pentru că ”trebuie” şi despre care ştim cu toţii că sunt inutile. Este cu precădere în tot ceea ce facem cu sens, folositor, util!

Viaţa e în altă parte decât în graba cu care trăim! Ea este mai ales în momentele în care ne permitem să ne racordăm la propriile ritmuri!

Viaţa e în altă parte decât în multitudinea de obiecte de care am fost învăţaţi că avem nevoie, la fiecare pas. Căci viaţa se relevă de multe ori în simplitate şi echilibru!

Viaţa e în altă parte decât în jocul constant de orgolii! E mai ales în sinceritatea constantă cu tine, aşa cum eşti, cu bune şi cu rele! Oamenii sunt superfrumoşi atunci când sunt sincer centraţi pe ei!

Viaţa e în altă parte decât în haos, agitaţie, excese! Ea este în liniştea cu tine şi cu alţii!

Viaţa e în altă parte decât în sentimentul că eşti mai bun decât altul! Este mai ales în emoţia pe care o resimţi când constaţi că eşti mai bun decât ieri!

Viaţa e în altă parte decât în critica cu care te ”blagosloveşti” constant! Ea constă în acceptare şi iubire de sine!

Viaţa e în altă parte decât în bârfă, critică, manipulare, competiţie cu orice preţ! Ea este mai ales în comunicarea autentică, constructivă!

Pentru tine, unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e? Care este procentul de viaţă şi de neviaţă în ceea ce trăieşti?

P.S. Mulţumesc, M. Kundera pentru cartea al cărei titlu îmi vine în minte în diverse momente ale vieţii!

O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Agresivitatea din noi şi din vieţile noastre


agresivitateMeditam de curând la câtă agresivitate e în lumea noastră: şi în cea a adulţilor, şi în cea a copiilor. Oamenii sunt extrem de reactivi: simt nevoia să critice, să evidenţieze punctele slabe, să iasă în evidenţă prin contraargumente, să bârfească, uneori să jignească şi chiar să sară la bătaie. Când stăm la coadă suntem vigilenţi să nu ne-o ia cineva înainte (pe drept cuvânt de altfel pentru că sunt destui disponibili pentru a face asta), când prezentăm o idee sunt 20 care au contraargumente, unii părinţi sunt dispuşi să se bată pe un leagăn, la serviciu se găseşte câte un coleg care să-şi ”analizeze” colegii în biroul şefului, lovim copiii şi ei lovesc ceilalţi copii la rândul lor etc. Şi gândindu-mă aşa am avut o revelaţie: suntem foarte vulnerabili. O să spuneţi, probabil: ”ce mare revelaţie!” I-am dat această denumire pentru că am simţit această idee, nu numai am gândit-o, am rezonat profund cu ea. Da, suntem tot timpul dacă nu în poziţie de luptă, măcar pregătiţi pentru ea, pentru că avem un mare grad de nesiguranţă atât în vieţile noastre, cât şi în tot ceea ce ţine de noi, de personalitatea noastră, de încrederea şi stima de sine. Trăim într-o ţară unde, aparent (doar aparent) sunt resurse puţine sau sunt atât de prost gestionate încât grija zilei de mâine pare cuvântul la ordinea zilei pentru mulţi, foarte mulţi români. Apoi, deşi sunt multe cursuri, traininguri, conferinţe de dezvoltare personală, cei mai mulţi încă nu am atins un nivel al încrederii în sine necesar şi suficient centrării în primul rând pe ceea ce suntem noi, pe abilităţile noastre, pe valoarea noastră.

Suntem atât de nesiguri pe propria valoare încât folosim predominant paternuri comportamentale agresive derivate din cele ancestrale. Mă uit la oameni şi sesizez că sunt tot timpul atât pregătiţi ”să muşte”, dar şi să fie ”muşcaţi”. Aşa cum adulţii păstrează în comportamentul lor structuri construite în copilărie, tot aşa, în spaţiul nostru cultural, ne raportăm în mare măsură unii la alţii prin prisma comportamentelor din copilăria speciei noastre. Deşi vremurile s-au schimbat şi nu mai suntem în pericol de moarte cum ieşim în pădure (citeşte societate!).

Ne consumăm multă energie în lupte cu miză mică, cooperăm puţin, ne luptăm mult. De exemplu, cercetările arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6 % din timpul pe care îl petrec în clasă.

În lumea copiilor e multă agresivitate şi nu e de mirare, de vreme ce modelele sunt de aşa natură!

Ce e de făcut? Mă gândesc că o variantă accesibilă ar fi întărirea puterii personale, ce derivă din autocunoaştere realistă şi valorificarea ulterioară a calităţilor proprii. Exerciţiile de meditaţie ce conduc la conştientizarea forţei inerente fiecărei fiinţe pot fi de asemenea folositoare. Ceea ce ne întăreşte este de asemenea şi ceea ce ne îmbogăţeşte lăuntric. Interesele, hobby-urile, sportul ne ajută să ne clădim o imagine pozitivă, sănătoasă despre noi înşine. Nu vreau să închei fără îndemnul de-a vă conştientiza propria unicitate, ce vine la pachet cu o valoare ce nu o veţi regăsi nicăieri în aceeaşi formă şi expresie. Existenţa e suficient de cuprinzătoare încât să avem loc cu toţii!

Ce este autocunoaşterea şi cum se realizează?


autocunoastereAutocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

  • imaginea de sine fizică
  • imaginea de sine psihică
  • imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

  • Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
  • Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
  • Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

  • comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
  • introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
  • autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
  • atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

  1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
  2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
  3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
  4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:
  1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
  2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
  3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
  4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978