Cine sunt eu?! Cine eşti tu?!


cine sunt euCine sunt eu? Cine eşti tu? Să vedem… De exemplu eu, când merg la cumpărături, sunt politicoasă cu vânzătorii. Cine? Eu. Dar oare eu sunt politicoasă sau eu mă comport politicos? Eu mă comport, e clar. Comportamentul e interfaţa dintre interiorul meu şi exterior, realitatea. Prin comportament îmi transpun în realitate scopurile, în cazul de faţă, de a achiziţiona nişte produse. Scopurile aparţin spaţiului meu psihic, eului meu. Dar comportamentul? Este al meu cu certitudine. Dar cât de eu sunt în el? Adică, ce mă face să mă comport politicos? Poate am fost învăţată să fiu respectuoasă cu alţii, poate îmi repugnă să creez stări conflictuale, poate unii vânzători îmi sunt chiar simpatici şi-mi place să interacţionez cu ei, poate sunt foarte empatică şi înţeleg dificultăţile acestui job, poate sunt doar foarte interesată şi vreau să obţin produse mai bune în schimbul politeţii mele, poate…, poate… . Ce sunt acestea? Idei, nevoi, convingeri, valori. Şi atunci, în X situaţie, când merg la cumpărături, ce reflectă comportamentul meu politicos din eul meu? Pentru a răspunde la această întrebare cât mai precis ar trebui să fiu atentă, prezentă atât în exterior, cât şi în interiorul meu. Şi aşa aş putea selecta ce parte a eului meu iese la suprafaţă prin comportamentul propriu. Şi acea parte, ce provenienţă o avea? Şi oare, mă reprezintă ea în totalitate pe mine?!

Deci, cine sunt eu? Cine eşti tu? Sau ce sunt eu? Ce eşti tu? Cum ştii că eşti tu? Că ceea ce spui te reprezintă pe tine?!

Vorbim cu ceilalţi. Spunem diverse. Cineva ne adresează o întrebare. Răspundem, de obicei după un interval scurt de latenţă. Ne reprezintă oare întotdeauna răspunsul?! Uneori, ne irită întrebarea (sau persoana adresantă, sau ambele). Ce reflectă atunci răspunsul dat? Ceea ce suntem, ceea ce credem, gândim, atitudinile noastre sau doar starea pe care o avem?

Ne distrăm la o petrecere. Conversăm, dansăm, bem, mâncăm. Cât suntem noi, cât de mult interfaţa este o oglindă a noastră? Deşi, aşa s-ar părea, căci cine să fie în locul nostru?

Eu scriu un articol sau tu scrii un articol. Ce parte din spaţiul meu psihic sau din eul tău se reflectă în acest act? Poate nevoia de clarificare, poate nevoia de cunoaştere, poate nevoia de-a oferi, poate nevoia de-a veni în întâmpinarea altora, poate nevoia de-a ieşi în evidenţă, poate…, poate… .

Cine sunt eu? Cine eşti tu? În psihologie se utilizează mulţi termeni pentru a răspunde la aceste întebări: eu, sine, personalitate, conştient, subconştient, inconştient, nevoi personale, credinţe personale, sistem psihic, aparat psihic, nevoi, valori personale etc. Cine sunt eu? Cum intru eu în contat cu mine?! Cum intri tu în contact cu tine?!

Faci duş. Apa curge pe corpul tău. Ai tot felul de senzaţii – tactile, termice, de presiune. Simţi apa, îi percepi temperatura, acum pare că eşti în degetele tale, acum în pcioarele tale, acum în capul tău. Cine eşti tu? Unde eşti tu? Sau faci duş şi te gândeşti la sarcinile profesionale. Constaţi cu surprindere că te ştegi, la un moment dat. Unde ai fost tu când ai făcut duş?!

Poate că eu, sau tu, suntem toate acestea la un loc. Poate tu eşti şi senzaţiile tale şi gândurile tale şi emoţiile şi scopurile şi nevoile şi convingerile tale etc. (de care poţi să fii mai mult sau mai puţin conştient, pentru că spaţiul tău psihic e oarecum etajat, la suprafaţă sunt aspectele cărora le acorzi atenţie, iar mai dedesubt cele pe care le treci cu vederea, sau le respingi, le reprimi). Poate că tu eşti toate procesele tale psihice cu toate produsele lor, toate trăsăturile tale derivate din valori, convingeri şi atitudini, toate aspectele conştiente, subconştiente sau inconştiente. Cât însă e al tău din toate acestea? Cât din eul tău dezvoltat în prezent reflectă ceea ce eşti tu cu adevărat? Copacul rezultă din sămânţă, care se dezvoltă dacă sămânţa are apă, substanţe nutritive, lumină. Şi esenţa sămânţei se transformă într-un copac. Dar copacul mai reflectă şi proprietăţile resurselor folosite, nu numai potenţialul încapsulat într-o sămânţă. Aceeaşi afirmaţie e valabilă şi pentru tine. Deci, cât din eul tău actual reflectă dezvoltarea a ceea ce eşti şi ai fost tot timpul în interiorul tău şi cât din ceea ce au pus ceilalţi în tine? Mă tem că noi, oamenii, putem devia mai mult de la ceea ce suntem adânc în interiorul nostru, sub presiunea sau influenţa altora, în comparaţie cu un copac.

Deci, cine sunt eu?! Cine eşti tu?! Întrebări mereu deschise!

P.S. Dacă vrei să-ţi dai nişte răspunsuri la aceste întrebări, lasă-ţi te rog ceva timp de reflecţie pentru ca răspunsurile să fie cât mai aproape de cine eşti tu.

Pastile motivaţionale. Gândul de dimineaţă


gand dimineta

Cu ce gânduri te trezeşti dimineaţa:

”Of, o nouă zi!”,
”Ce multe treburi am de realizat astăzi!”,
”Iar trebuie să merg la serviciu!”,
”N-am chef de nimic azi!”

sau

”Ce frumos e afară!”,
”De-abia aştept să mă apuc de treabă!”,
”Azi o să învăţ ceva nou!”,
”Ce mă bucur că o să am timp de citit!”,
”Bună dimineaţa, soare!”,
”Ce frumos, o nouă zi din viaţă!”?

Fii atent care-ţi sunt gândurile care-ţi vin în minte imediat ce deschizi ochii! Notează-le eventual. Vezi apoi care este coloratura lor: e deprimantă, descurajantă, exprimă oboseală şi lehamite sau sunt vesele, încurajatoare, motivante!

Dacă gândul de dimineaţă îţi arată că temperatura emoţiilor tale e predominant negativă, e semn că e nevoie să schimbi ceva: la tine, la viaţa pe care o trăieşti sau care te trăieşte!

Poţi să începi cu un exerciţiu foarte simplu şi accesibil de autocunoaştere. Scrie pe o foaie de hârtie ce ţi-ai dori să se întâmple în viaţa ta în următoarea perioadă. Visează, te rog, fără nici o restricţie: dacă ai şti că tot ceea ce vrei se poate obţine, ce ţi-ai propune să faci cu viaţa ta? Ai pleca într-o călătorie în jurul lumii? Ţi-ai da demisia de la job? Ai cumpăra toate cărţile pe care vrei să le citeşti şi ai pleca într-un loc liniştitor ca să le citeşti? Ţi-ai achiziţiona un milion de lucruri? Te-ai juca mai mult cu copilul tău? Te-ai întâlni cu toţi prietenii, pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme?… Ce ai face?!

Apoi, citeşte lista pe care ai alcătuit-o şi vezi ce poţi introduce în viaţa ta, la modul realist, din tot ce ai scris acolo. Poate nu vei putea călători în jurul lumii, dar o mică călătorie la munte (chiar şi de câteva ore) cred că poţi încerca să introduci în programul tău!

Găseşte în fiecare zi ceva frumos sau interesant pe care să-l faci pentru tine! Ca să poţi să-ţi spui, la gîndul de dimineaţă: ”Ce bine, azi e ziua aceea în care… !”. Şi viaţa ta va fi cu siguranţă şi mai frumoasă şi mai a ta!

Repere ale lucrului terapeutic în grup


repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Ce este autocunoaşterea şi cum se realizează?


autocunoastereAutocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

  • imaginea de sine fizică
  • imaginea de sine psihică
  • imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

  • Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
  • Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
  • Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

  • comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
  • introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
  • autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
  • atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

  1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
  2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
  3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
  4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:
  1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
  2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
  3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
  4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
 

Alegem, alegem, alegem… . Cum?


decizieViaţa este o continuă alegere. Alegem tot timpul: unele decizii sunt foarte importante, cu impact major pe o perioadă mai mare de timp, altele ne influenţează existenţa cotidiană, dar nu suntem întotdeauna atenţi cum o fac.

A avea o aptitudine dezvoltată de luare a deciziilor reprezintă un aspect forte pentru diverse profesii, chiar esenţial (din fişa postului) pentru altele, iar – pentru celelalte domenii ale existenţei – dezvoltarea ei ne ajută să scăpăm de mult stres, frustrare emoţională, consum energetic şi de timp.

Ce înseamnă a alege, a decide? Decizia presupune un proces de ”cântărire” a două sau mai multe variante de acţiune, din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor pentru ca în final să privilegiem una şi să renunţăm la celelalte. Decizia este prin urmare o alegere a ceva în detrimentul a altceva. De aici şi dificultatea resimţită uneori în procesul decizional, dificultate corelată cu avantajele variantelor respinse. Ne-am dori, atunci când alegem, să putem să păstrăm tot ceea ce ne interesează din fiecare posibilitate. Însă, fiecare alegere are în fundal măcar o renunţare şi decizia presupune şi ”tăria” de a putea să facem aceasta. Este motivul pentru care unii dintre noi aleg să nu aleagă, ci s-o facă altcineva (alte persoane sau contexte) pentru ei, însă şi renunţarea la a decide este de fapt tot o decizie.

În scopul luării unor decizii bune, constructive pentru viaţa noastră e important să ne prioritizăm necesităţile pentru a putea alege varianta care corespunde cât mai bine nevoilor şi dorinţelor noastre.

Există mai multe modalităţi de-a lua decizii. Personalităţile predominant raţionale vor analiza cognitiv avantajele şi dezavantajele variantelor, vor trage linie şi vor păstra varianta cea mai favorabilă din punct de vedere cognitiv. Cele emoţionale vor folosi ”radarul” trăirilor afective pentru a decide, iar persoanele intuitive vor căuta sau aştepta să intuiască ce decizie e benefică. Probabil însă că stilurile sunt doar predominant cognitive, emoţionale sau intuitive, căci noi funcţionăm unitar întotdeauna, nu anumite părţi psihice funcţionează, iar altele sunt în stand-by. Când spuneam că stilul decizional este predominant într-un anumit fel, noi considerăm de fapt că o modalitate sau alta psihică este favorizată în analiza şi alegerea inerente deciziei, nu doar că aceea este implicată în procesul decizional. Şi aici ne întâlnim aşadar cu o decizie, cumva derivată din felul nostru de-a fi, structurat în multiplele interacţiuni cu realitatea.

Sunt oameni mai activi în propriile vieţi, care îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce cred, gândesc, simt, trăiesc. Aceştia iau decizii active. De asemenea, există persoane care preferă să nu aleagă ele, ci să o facă altcineva sau altceva, lor le e teamă de a se asuma aşa cum sunt sau nu au dobândit încă puterea de-a renunţa (absolut necesară abilităţii de-a lua decizii). Acestea iau decizii pasive, deşi de multe ori nu conştientizează că şi evitarea este tot o decizie. Spunem despre ele că sunt persoane dependente de părerea, de contribuţia, de forţa şi de alegerea altora.

Pe parcursul unei zile noi luăm foarte, foarte multe decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne pieptănăm, ce parfum să folosim, ce să mâncăm, cum să interacţionăm cu ceilalţi, cum să răspundem în diverse situaţii, multe decizii profesionale specifice, cum să ne petrecem serile etc. Unele decizii trebuie luate într-un timp foarte scurt, chiar foarte scurt câteodată, la altele avem răgazul de-a ne gândi mai multă vreme. Pentru deciziile cu impact major asupra vieţii noastre cred că este bine să ne luăm un timp de ”coacere” a acestora. Ce presupune acest timp? Unul în care să analizăm atât cognitiv, cât şi emoţional şi intuitiv variantele de acţiune, în care să ne gândim conştient la decizie, dar şi să lăsăm mintea inconştientă să lucreze, o perioadă în care să fim atenţi la dorinţele, valorile, interesele noastre pentru a descoperi cu adevărat ce e mai important pentru noi în situaţia în care luăm decizia.

Fiecare persoană are propriile tipare de-a lua decizii. Ne aşteptăm, în virtutea unităţii inerente fiinţei umane, ca un anumit tipar decizional să se aplice în cât mai multe domenii. Şi probabil aşa se şi întâmplă. Cu următoarea menţiune însă: tiparul decizional se va păstra în diverse domenii dacă persoana are aproximativ acelaşi nivel al autocunoaşterii, al conştientizării nevoilor, intereselor, valorilor în fiecare dintre acestea. Dacă însă vor fi blocaje, dificultăţi, vulnerabilităţi, un contact mai slab cu nevoile proprii în privinţa unor aspecte existenţiale, aici se vor aplica alte tipare: mai puţin exersate şi dezvoltate. Vestea bună e că putem extrapola tiparele decizionale mai dezvoltate şi validate ca fiind benefice, dintr-un domeniu în altele, în care suntem mai vulnerabili. Aceasta se poate dacă şi numai dacă conştientizăm ambele tipuri de tipare şi realizăm procesul decizional predominant conştient, fiind atenţi la fiecare nuanţă, în fiecare etapă a lui. Să luăm un exemplu pentru această situaţie. Am scris, cu ceva vreme în urmă, un articol pe care l-am numit ”Pantofăria dragostei”. Ideea acestuia era că unele femei, acelea care realizează predominant alegeri parteneriale inadecvate, intrând în relaţii de cuplu toxice, ar fi bine să înceapă să aplice aceleaşi principii pe care le aplică în alegerea pantofilor (încălţărilor), atunci când decid în privinţa partenerilor de cuplu. Pentru că, într-un procent destul de mare, femeile au exersat abilitatea de-a lua decizii în privinţa cumpărării pantofilor, ele au aici un tipar clar şi compatibil cu felul lor de-a fi, cu activităţile prestate, precum şi cu resursele de timp şi financiare, pe când în privinţa bărbaţilor aplică mai puţin criterii clare de selecţie, lăsându-se la dispoziţia modelelor inconştiente, derivate din scenariile de viaţă şi vulnerabilităţile personale. În concluzie, când constatăm că luăm decizii bune într-un domeniu, e bine să conştientizăm tiparul folosit şi să-l transferăm prin analogie şi în limita bunului simţ evident, şi în domenii mai problematice decizional.

Fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte abilitatea de-a lua decizii şi prin alte modalităţi:

  • reflectarea constantă asupra propriei persoane (calităţi, defecte, trăsături, nevoi, interese, valori);
  • informarea în domeniile în care trebuie să luăm decizii;
  • antrenarea capacităţii de efort voluntar, prin crearea obişnuiţei de-a ne îndeplini obiectivele şi de-a ne finaliza sarcinile.

Copiii pot fi obişnuiţi să-ţi dezvolte procesul decizional punându-i constant în situaţii de alegere, situaţii conforme cu nivelul lor intelectual, emoţional şi volitiv. Putem astfel, de la vârste mici, să-i antrenăm să ia decizii. Pe măsură ce cresc, acest proces ar trebui să fie trecut progresiv în responsabilitatea acestora, astfel încât, când vor fi mari, să fie autonomi decizional.

Exerciţii de reflecţie:
  1. Cum vă alegeţi ce pantofi să vă cumpăraţi? Ce criterii folosiţi pentru a face aceaste alegeri?
  2. Cum decideţi ce alimente să consumaţi?
  3. Cum v-aţi ales ultima destinaţie de vacanţă?
  4. Sesizaţi asemănări între deciziile mai sus menţionate?
  5. În ce domeniu luaţi cele mai bune decizii?
  6. Ce modalităţi concrete puteţi folosi pentru a vă îmbunătăţi capacitatea de luare a deciziilor?

Cine sunt eu? Un exercițiu de autocunoaștere


renuntare partiPentru a realiza acest exercițiu, luați, vă rog, opt bilețele. Pe fiecare dintre acestea scrieți un răspuns la întrebarea: ”Cine sunt eu?” (de exemplu: femeie, mamă, profesor, manager, om, creștin, soție, adult, copil, un om bun, un medic responsabil etc.). Apoi aranjați bilețelele în ordine, de la cel mai puțin important la elementul central care simțiți că vă definește. După ce le-ați aranjat, luați bilețelele unul cîte unul, în ordinea crescătoare a importanței, și imaginați-vă că renunțați la fiecare parte de identitate. Când ați epuizat toate bilețelele, realizați procedeul invers, de asimilare a părților la care ați renunțat, meditând la ideea însușirii fiecărei părți, de la cea mai importantă la cea mai puțin importantă.

La finalul celor două procese, de renunțare și însușire a părților, lăsați-vă timp să meditați la următoarele aspecte:

  • Cum ați trăit experiența renunțării? La care parte a fost mai greu să renunțați și la care mai ușor? Dacă ați ierarhiza din nou bilețelele, s-ar schimba ceva în ordinea importanței lor?
  • Ați simțit că există o parte la care, dacă ați renunța, vi s-ar pierde însăși esența? Sau nu? Ce ar putea să spună aceste răspunsuri despre dumneavoastră?
  • Ce sunteți dincolo de rolurile pe care le aveți și pe care le-ați asimilat în imaginea despre sine?
  • Dintre experiențele de viață pe care le aveți, cu ce a semănat renunțarea și cu ce ați putea asemăna reînsușirea părților?
  • Când v-a fost mai ușor să vă dați seama de ceea ce simțiți, cînd ați renunțat sau când ați asimilat componentele identității?
  • Care a fost cea mai intensă trăire pe care ați avut-o și cu care aspect al dumneavoastră a fost corelată?

După ce ați răspuns la toate întrebările de mai sus, vă propun să scrieți prima frază care vă vine în minte despre dumneavoastră și apoi să meditați din când în când la înțelesul acesteia.

Bibliografie:

Irvin, Yalom, Darul psihoterapiei, Ed. Vellant, București, 2011

Tiparele noastre financiare


tipare financiareSe vorbește despre ghinionul celor care au câștigat sume mari de bani la loto: ei și-au cheltuit banii foarte rapid și li s-au întâmplat tot felul de probleme în care, ați ghicit, au pierdut mulți bani. Pentru cei mai mulți dintre aceștia, sumele mari (imense chiar) s-au risipit în câțiva ani. Ghinion? Sau explicație științifică? Să analizăm puțin luând în calcul ideea de tipar (schemă, scenariu) financiar individual. Dar înainte de asta, să vă mai dau un alt exemplu corelat oarecum cu primul. Cineva a avut ani la rândul o anumită greutate. Este schema sa corporală, cea cu care s-a obișnuit și din punct de vedere biologic, și psihic. Dacă urmează o cură de slăbire, greutatea îi va scădea. Dar, la un oarecare interval de timp de la finalizarea curei, organismul își caută și își regăsește vechea greutate. Pentru că organele sale, metabolismul său, funcționarea biologică în ansamblu erau legate de un anumit tipar corporal. Dacă acesta se schimbă, organismul își canalizează resursele pentru a-l recăpăta. Cam așa se întâmplă și cu cei care câștigă peste noapte sume foarte mari de bani. Funcționăm ani la rândul gestionând anumite sume de bani și, deodată, câștigăm ceva mult peste modalitatea noastră de funcționare. Psihicul nostru va tinde să restabilească vechiul echilibru, cel cu care era obișnuit. Astfel că, persoana va fi influențată, inconștient de cele mai multe ori, să realizeze acțiuni riscante care să conducă la pierderea banilor și la funcționarea în limitele prescrise de tiparul financiar individual.

Dar ce e tiparul financiar? Reprezintă modul în care fiecare este condiționat să gândească și să acționeze atunci când e vorba de bani. El cuprinde convingerile și atitudinile personale față de bani, modalitățile permise/interzise de a câștiga și administra banii, precum și sumele aproximative pe care persoana are permisiunea să le dețină și gestioneze, în conformitate bineînțeles, cu convingerile și atitudinile sale. Acest tipar nu este de obicei conștient și, ca și celelalte aspecte ale personalității noastre, se formează în cadrul interacțiunii cu mediul de viață. Pe structurarea acestuia își pun amprenta:

– convingerile și atitudinile legate de bani ale părinților și/sau ale altor persoane semnificative (transmise de obicei prin comunicare sau prin exemplul personal);

– tiparele financiare ale părinților (vizibile în modalitatea acestora de a se raporta la bani);

– experiențele personale în care au fost implicați, direct sau indirect, banii.

Tiparul financiar poate fi setat la diverse nivele: supraviețuire (dețin bani doar pentru nevoi bazale), eșec total (nu reușesc să câștig bani mai deloc), câștig/ pierdere (câștig sume mari de bani, dar le pierd), abundență financiară etc.

Noi putem să ne schimbăm în realitate interacțiunea noastră cu banii numai dacă ne modificăm tiparul financiar. Altfel, chiar dacă vom câștiga la loto, nu vom reuși să păstrăm acei bani.

Pentru a realiza schimbarea tiparului financiar trebuie mai întâi să-l conștientizăm. Vă propun în continuare câteva întrebări și situații la care să meditați pentru a vă cunoaște propriul scenariu financiar:

– Cum se comportau părinții/tutorii în domeniul financiar când erați mic?

– Câți bani câștigau părinții și cum îi câștigau? S-ar putea să fiți setați pe aceeași sumă și modalitate de câștig.

– Cum administrau părinții banii? Erau cheltuitori sau economi? Erau buni investitori sau nu investeau?

– În familia dumneavoastră, banii se câștigau cu ușurință sau foarte greu?

– Pentru părinții dumneavoastră, banii erau o sursă de bucurie, sau un motiv constant de dispute aprinse?

– Ce convingeri avea mama despre bani? (Ce spunea ea despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce convingeri avea tatăl despre bani? (Ce spunea el despre bani, dumneavoastră și altora?)

– Ce v-au spus alte persoane importante despre bani?

– Identificați experiențele personale în care au fost implicați banii, direct sau indirect (de exemplu, ați câștigat bani la loto, ați primit o moștenire, vi s-a spart casa, vi s-au furat bani, ați fost părăsit pentru că erați sărac etc.). Apoi conștientizați concluziile pe care le-ați desprins despre bani în urma experiențelor respective.

– Identificați-vă convingerile personale legate de bani răspunzând la următoarele întrebări: Ce gândiți despre bani? Ce ați face cu banii dacă ați câștiga o sumă mare la loto și cum vă imaginați că v-ați simți atunci? Ce reprezintă banii pentru dumneavoastră?

– Identificați-vă convingerile și atitudinile procâștig sau propierdere legate de bani.

Meditând sincer la aceste întrebări și situații, mă aștept să dobândiți câteva idei despre tiparul financiar propriu: dacă sunteți setați spre succes, mediocritate sau eșec; dacă sunteți programat să câștigați banii ușor sau să luptați pentru fiecare bănuț; dacă puteți gestiona un venit mai consistent, sau doar unul foarte mic. Dacă tiparul financiar conștientizat vă mulțumește, atunci este foarte bine pentru dumneavoastră. Dacă nu, e nevoie să vi-l resetați. Cum? Despre acest aspect vom vorbi într-un alt articol.

Experiențele și autocunoașterea


experiențeExperiență: verificare a cunoștințelor pe cale practică, prin cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare (DEX).

Pentru a afla cine suntem, pentru a ne cunoaște mai bine e nevoie să experimentăm, să trăim diverse experiențe, să luăm contact cu realitatea.  Pe măsură ce devenim adulți, pentru mulți oameni viața devine mai monotonă, mai standard, mai puțin spontană. Experiențele trăite se grupează în arii restrânse și de obicei clar delimitate: job, casă, familie, prieteni, vacanțe (din când în când). Pentru că zilnic ne învârtim în aceste arii e posibil să devenim și mai puțin atenți la ceea ce spun experiențele din aceste zone despre noi. Funcționăm, de multe ori, într-o manieră automată. Așa că nu e de mirare că s-ar putea să ne trezim că se naște o idee în mintea noastră: eu cine sunt? ce mai vreau eu de la viață? care sunt valorile mele?

Cum putem afla răspunsurile la aceste întrebări ? Accesând noi experiențe. A încerca ceva nou. A face o călătorie într-un loc inedit și într-o manieră diferită (dacă de obicei stau la hotel, ce ar fi să încerc să plec cu cortul în vacanță?). A experimenta o nouă coafură. A face ceea ce ți-ai fi dorit de mult să faci, dar întotdeauna nu ți-ai găsit timp. A învăța să înoți, dacă nu știi. A cunoaște oameni noi. Nu-i așa că viața noastră ar fi mai bogată dacă am experimenta lucruri noi mai des? Și, nu-i așa că acest bagaj consistent de experiențe ne-ar putea oferi prilejul să mai extragem niște idei despre calități, frici, defecte, credințe, principii, dorințe etc. Toate ale noastre.