Category: Psihoterapie

Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

persoane traumatizatePersoanele care pot suferi traume nu fac parte dintr-o categorie anume. De fapt, fiecare dintre noi ne putem confrunta de-a lungul vieţii noastre cu una sau mai multe traume. Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate trebuie să ţină cont atât de tipul traumei, de faptul dacă este unică sau putem discuta de politraumatizare, precum şi de alte condiţii care sunt specifice fiecărei persoane, ca de exemplu dacă persoana vine dintr-un mediu de viaţă stabil sau instabil, dacă înainte de traumă dispunea sau nu de resurse care să o ajute să facă faţă unui asemenea eveniment. Babette Rothchild (2013) face distincţie între diverse categorii de persoane traumatizate, specificând modalitatea de abordare terapeutică potrivită fiecărei categorii. Voi prezenta în continuare clasificarea respectivă şi abordarea terapeutică recomandată pentru fiecare categorie de persoane traumatizate:

Persoane care au trăit o singură traumă (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct trauma)  
Persoane care au suferit traume multiple (dezvoltarea relaţiei terapeutice poate dura mai mult timp decât în cazul persoanelor cu o singură traumă) Persoanele pot separa traumele în amintirile lor (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct şi succesiv traumele)  
Persoanele nu pot separa traumele în amintirile lor

 

 Persoanele au un mediu de viaţă stabil, aveau resurse înainte de politraumatizare, dar au pierdut contactul cu ele (terapia urmează următorii paşi: construirea relaţiei terapeutice, redescoperirea resurselor, abordarea traumelor).
Persoanele nu au dezvoltat niciodată resurse ce pot fi utilizate în terapie (construirea relaţiei terapeutice poate reprezenta o mare parte din terapie; traumele nu vor fi abordate direct, ci doar indirect prin intermediul transferului şi contratransferului; obiectivul terapeutic când se lucrează cu aceste persoane este dezvoltarea unor resurse necesare adaptării sociale).
Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

 

Principii ale terapiei traumei

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

principii terapia traumeiPentru ca terapia traumei să conducă la rezultate pozitive pentru client, adică pentru a integra şi depăşi trauma trăită, aceasta trebuie organizată şi structurată în consonanţă cu anumite principii care să protejeze clientul de o posibilă retraumatizare. Lucrul terapeutic cu persoanele traumatizate este foarte delicat pentru că ei pot fi foarte vulnerabili psihic. Astfel, e important să fim foarte atenţi la ritmul acestora şi resursele lor de depăşire a evenimentului traumatic.

Pentru a ajuta terapeuţii să acţioneze cât mai constructiv, Babette Rothschild (2013) a identificat mai multe principii, aspecte care este necesar să fie respectate când abordăm terapeutic trauma. Pe acestea le voi prezenta, într-o manieră sintetică, în continuare.

1. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine teoria traumei: ce este o traumă; tipuri de traume; efectele traumei în plan somatic, psihic, social; disocierea traumatică; integrarea traumei (pentru informaţii despre teoria traumei vezi şi câteva articole anterioare: Stres/traumă, Tipuri de traume, Disocierea traumatică, Integrarea traumei). Dacă tehnicile terapeutice se introduc în contextul terapiei în funcţie de caracteristicile clientului, de nevoile lui şi sensibilităţile lui particulare, teoria oferă în schimb un cadru structurant pentru intervenţia terapeutică.

2. În timpul procesului terapeutic, clientul trebuie să fie şi să se simtă în siguranţă, în cabinet şi în afara lui.

Aspectele securizante în afara cadrului terapeutic sunt constituite din existenţa unei locuinţe sigure, precum şi din identificarea şi îndepărtarea de stimulii declanşatori (cei care reamintesc trauma suferită), în limite rezonabile.

În context terapeutic, dezvoltarea unei relaţii bune, securizante între client şi terapeut constituie o condiţie absolut necesară abordării terapeutice a traumei. Uneori relaţia se dezvoltă mai rapid, alteori mai dificil, mai ales în cazul clienţilor cu traume multiple. Nu trebuie însă forţat ritmul construirii relaţiei şi niciodată nu trebuie abordată terapeutic trauma, înaintea constituirii unei relaţii foarte solide între psihoterapeut şi client.

3. În anamneză doar se identifică evenimentele traumatice, fără a intra în prea multe detalii (de exemplu, am suferit un abuz sexual acum 2 ani).

4. În interviul anamnezic se identifică, obligatoriu, resursele clientului, iar, în şedinţele ulterioare se caută şi modalităţi de a dezvolta suplimentar resurse persoanei traumatizate. Resursele pot fi de mai multe tipuri:

  • Funcţionale: o locuinţă sigură, o maşină sigură, contracte protective (contracte care se încheie cu clienţii pentru a evita apariţia a noi traume; dacă, de exemplu cineva a suferit un accident de maşină, se încheie un contract care să vizeze atenţie maximă şofatului în perioada terapiei).
  • Fizice: forţă fizică, agilitate, abilităţi de autoapărare.
  • Psihice (inteligenţa, simţul umorului, diverse aptitudini, creativitatea, responsabilitatea, curiozitatea etc. precum şi toate mecanismele de apărare ale eului). Mecanismele de apărare (fuga, evitarea, raţionalizarea, disocierea, proiecţia etc.) trebuie valorizate în terapia traumei, ele constituind modalităţi autoprotective. De asemenea, e important să dezvoltăm aspectele opuse acestora. Dacă o persoană se poate disocia rapid, ea poate învăţa ca, în anumite situaţii nestresante, să rămână în prezent.
  • Interpersonale: partener de cuplu, ceilalţi membri ai familiei, prietenii, animalele de casă.
  • Spirituale: credinţe, doctrine religioase.

4. Identificarea modalităţilor de reducere a tensiunii clientului, pentru momentele când excitabilitatea lui psihică va ajunge la cote mari. Aceste mijloace pot fi ancore (aspecte concrete, din realitate, ce oferă o stare de bine: un loc relaxant, un prieten, conştientizarea senzaţiilor corporale) sau oaze (activătăţi care alină tensiunea psihică: mişcarea, modelajul etc.).

5. Abordăm trauma cu clientul în limitele suportabilităţii sale psihice. Prin urmare, întotdeauna terapeutul va fi atent la starea clientului său iar atunci când tensiunea psihică creşte, se introduc ancorele în discursul terapeutic (de exemplu, ”Povesteşte-mi puţin despre locul acela care îţi place ţie atât de mult”).

6. După construirea relaţiei terapeutice, a securizării persoanei traumatizate, a identificării şi dezvoltării resurselor clientului, precum şi a modalităţilor de a reduce hiperexcitabilitatea psihică, trauma poate fi abordată terapeutic astfel:

– se începe cu descrierea succintă a evenimentelor

– se abordează mai întâi evenimentele care au urmat traumei (inclusiv deciziile luate şi modificările survenite în sistemul de convingeri)

– se abordează evenimentul traumatic, respectând ritmul clientului şi având ca obiective terapeutice unificarea amintirilor anterior disociate (senzaţii corporale, emoţii, gânduri, fapte) într-o istorie cu sens, eliminarea simptomelor asociate reamintirii evenimentului traumatic şi ”încheierea” traumei prin plasarea ei în trecut şi acordarea unei semnificaţii constructive pentru viaţa persoanei respective.

În abordarea traumei un pas important este atribuirea vinei. Persoanele traumatizate au obiceiul de a prelua multă vină asupra lor (că nu au fost capabile să prevadă, să se apere etc.). În realitate, vina este a agresorului, iar persoana traumatizată trebuie doar să înţeleagă cum să se protejeze pe viitor de un astfel de eveniment.

7. Terapia trebuie adaptată clientului şi nevoilor lui. De aceea e bine de ştiut că o aceeaşi tehnică poate avea rezultate diverse cu persoane diferite.

Prin respectarea acestor principii, este mai probabil ca lucrul terapeutic să nu aibă consecinţe negative şi să conducă la o integrare securizantă a traumei.

Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

anxietateO modalitate simplă de a reduce anxietatea în general şi cea din atacurile de panică, în special, este focalizarea duală a atenţiei sau conştiinţei. Adică, pe de o parte, să fim atenţi la simptomele anxietăţii şi, pe de altă parte, la caracteristicile realităţii.

E important ca acela care experimentează o creştere a anxietăţii să-şi spună în gând sau tare, dacă condiţiile permit: ”Simt cum îmi bate inima, am transpirat, mi-e frică, sunt foarte speriat şi, în realitate, nu se întâmplă nimic ameninţător (de exemplu, oamenii cumpără lucruri, pe un raft din faţa mea sunt lactate, doamna din faţă priveşte un produs, un copil vrea o ciocolată etc.)”. Între cele două realităţi conştientizate, realitatea sinelui ce trăieşte anxietate şi realitatea externă neameninţătoare, trebuie aşezat neapărat cuvântul ”şi”. Niciodată ”dar”. În acest fel ambele realităţi sunt recunoscute ca valide.

Această tehnică conduce la scăderea anxietăţii probabil chiar prin însăşi acceptarea ambelor realităţi trăite. De asemenea, putem spune că se produce o conectare a anxietăţii cu o parte ”liniştită” şi acest aspect ar putea produce şi el o diminuare a tensiunii resimţite.

Opusul acestei tehnici (şi ceea ce fac majoritatea oamenilor în atacurile de panică) este a spune: ”Sunt speriat dar nu e nimic ameninţător”. Verbalizând asta, se neagă prima afirmaţie, căci se subînţelege: n-ar trebui să fiu speriat, căci nu am nici un motiv. În această situaţie, starea neacceptată va creşte în intensitate tocmai pentru a fi recunoscută, iar anxietatea şi atacul de panică se vor amplifica.

Exersând tehnica focalizării duale, ea poate deveni un fel de automatism care să conducă la reducerea considerabilă a anxietăţii, generale sau din atacurile de panică.

 Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Teoria schimbării umane

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

spirala fractalSchimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

 Bibliografie:
Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003

Emoţiile negative – când apar şi cum se descarcă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

emotiiEmoţiile reprezintă un fel de ”senzor” psihosomatic cu rol fundamental în adaptarea noastră. Cele negative sunt asociate cu situaţii în care ne confruntăm cu dificultăţi, în care nevoile noastre sunt puse la încercare, în care suntem frustraţi sau în pericol din punct de vedere fizic sau psihic.

Emoţiile au un caracter general-uman, se nasc în contexte particulare şi sunt asociate cu expresii corporale diferite. De asemenea, ele scad în intensitate, adică se descarcă prin modalităţi specifice.

Voi prezenta în continuare, sintetic, câteva dintre emoţiile negative împreună cu caracteristicile situaţiilor în care apar, comportamentele pe care le au asociate şi felul în care le putem descărca. Pentru că e important să ne diferenţiem emoţiile, să conştientizăm ce le declanşează şi cum să le gestionăm în diverse contexte.

Tipuri de emoţii Când apare emoţia Cum se simte emoţia în corp/ cum se vede de către un observator Comportamente asociate emoţiei Descărcarea emoţiei
Mânia/furia În situaţii în care există pericolul lezării fizice sau psihice, deci în situaţii percepute ca ameninţătoare. Mânia poate escalada în furie. Tensiune musculară la nivelul maxilarului şi umerilor/maxilar încleştat, gât înroşit. Ţipat, ceartă, luptă. Ţipat, lovit.
Frică/anxietate/teroare În situaţii de pericol sau de posibilă rănire; frica este stimulată de ceva exterior, pe când anxietatea de aspecte interne. Teroarea este forma extremă a fricii şi apare în situaţii în care viaţa ne este pusă în pericol. Puls crescut, tremurat/tremor, paloare, ochii măriţi cu sprâncenele ridicate. Fugă, tremor. Tremurat, ţipat, urlat.
Tristeţe, suferinţă În situaţii de pierdere sau de schimbare. În terapia traumei, apariţia suferinţei este un semn benefic, al acceptării faptului că experienţa aparţine trecutului. Ochi umezi, senzaţie de nod în gât/ochi înroşiţi, lacrimi curgând. Ochi înlăcrimaţi, plâns,facies lăsat. Plâns.
Ruşine În situaţii în care îi dezamăgim pe alţii sau pe noi înşine. Temperatură crescută, în special la nivelul feţei/înroşire. Evitarea privirii. Comunicare cu o persoană care ne acceptă aşa cum suntem; contactul cald, empatic cu o altă fiinţă umană.

În afara modalităţilor specifice de descărcare a emoţiilor, comunicarea autentică cu o persoană conţinătoare poate fi de un real folos pentru orice tip de emoţie. Nu întâmplător, atunci când suntem cuprinşi de emoţii negative, căutăm să vorbim cu cei care ne înţeleg cel mai bine.

Bibliografie:
Rothschild, B., Corpul îşi aminteşte, Editura Herald, Bucureşti, 2013

 

 

Dependenţa emoţională

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

dependenta emotDependenţa emoţională, ca structură psihică cognitivă, afectivă şi volitivă, ce afectează capacitatea indivizilor umani de-a stabili relaţii intime satisfăcătoare, este învăţată în familia de origine. Deşi iniţial termenul de dependenţă emoţională sau codependenţă a fost utilizat cu referire la persoanele ce aparţineau unor familii în care existau persoane toxicodependente, în prezent acesta a fost extins şi asupra celor care, deşi nu provin din astfel de medii familiale, totuşi utilizează strategii relaţionale asemănătoare acestora. Aceasta deoarece au trăit în familii disfuncţionale, asemănătoare, în multe privinţe, familiilor cu membri toxicodependenţi.

„Familia disfuncţionlă este cea în care membrii ei joacă roluri foarte rigide, iar comunicarea este sever limitată la conversaţiile care se potrivesc rolului. Membrii familiei nu sunt liberi să-şi exprime toate experienţele, dorinţele, cerinţele sau sentimentele pe care le au, ci sunt mai degrabă obligaţi să se limiteze la rolul care e în consonanţă cu rolurile jucate de ceilalţi” (Robin Norwood, 2001, p. 11). În astfel de familii vom avea unul sau mai multe din următoarele evenimente:

  • adicţia unui membru de droguri, mâncare, muncă, sex sau jocuri
  • abuz fizic, emoţional sau sexual
  • cineva din familie poate suferi de o boală cronică psihică sau fizică
  • într-o astfel de familie nevoile emoţionale ale membrilor nu sunt satisfăcute
  • comportament compulsiv la unul sau mai mulţi membri ai familiei
  • certuri şi tensiuni permanente
  • lipsa de comunicare
  • părinţi cu atitudini şi valori contradictorii
  • competiţia părinţior şi antrenarea copiilor în aceasta
  • convingeri foarte rigide
  • părinţi iresponsabili, imaturi.

Indiferent însă de cât de multe şi de grave probleme ar exista într-o familie,  gradul ei de disfuncţionalitate are legătură mai degrabă cu incapacitatea membrilor acesteia de-a le accepta şi discuta, pentru a găsi eventuale soluţii. În familiile disfuncţionale se neagă existenţa problemelor. Nu se vorbeşte despre ele şi indivizii nu se confruntă cu ele. În consecinţă, cei care provin din astfel de familii învaţă să-şi reprime emoţiile şi să nu intre în contact cu propriile nevoi. Ei dezvoltă strategii defensive de negare şi evitare a propriilor emoţii. Se detaşează unii de alţii, dar şi de sine. Nu comunică. Nu vorbesc. Nu se ating. Refuză să simtă. Dezvoltarea lor emoţională este adesea inhibată.

Ca rezultat al experimentării deficienţelor din familia de origine, persoanele dependente emoţional capătă următoarele caracteristici:

  • se supraresponsabilizează, pentru că încă de mici li s-a cerut să-şi asume un rol care nu le era propriu, li s-a cerut să fie mature atunci când erau încă copii
  • confundă dragostea cu datoria, pentru că nu s-au simţit iubite pentru că există, ci au perceput oferta emoţională condiţionată de îndeplinirea unor responsabilităţi, datorii
  • îşi sacrifică nevoile proprii pentru a îndeplini nevoile partenerilor, pentru că nu-şi cunosc nevoile, pe de o parte, dar nici nu au fost obişnuite să ţină cont de nevoile proprii, ci doar de ale celorlalţi; în acelaşi timp se simt rănite dacă ceilalţi nu sesizează propriul sacrificiu, pentru că au deprins mecanismul de-a oferi condiţionat, dar şi pentru că nu se pot valoriza singure
  • sunt dependente de aprobarea celorlalţi
  • se simt vinovate în momentele când sunt asertive, a ţine cont de tine fiind un aspect nevalorizat în familia de origine
  • au o tendinţă de a-i controla excesiv pe cei cu care intră în relaţii (de obicei, indisponibili emoţional), pentru a evita suferinţa abandonului, care este intensă şi inconştientă; în acelaşi timp însă, odată cu eforturile pentru schimbarea celuilalt, transmit mesaje împotriva schimbării, pentru că altfel ar exista riscul ieşirii din scenariul de viaţă
  • nu au încredere în sine, pentru că nu se cunosc
  • au o puternică teamă de abandon sau de singurătate, pentru că au trăit asemenea emoţii, la o intensitate mare şi o vârstă timpurie
  • au dificultăţi în a-şi recunoaşte emoţiile, pentru că nu au exerciţiul contactului cu acestea
  • au o rezistenţă crescută la schimbare, pentru că nu au o imagine de sine pozitivă care să le permită adaptarea eficientă la nou
  • sunt nehotărâţi, au dificultăţi de luare a deciziilor, pentru că nu-şi cunosc propriile nevoi
  • le este teamă de intimitate, pentru că nu au cunoscut-o şi pentru că intimitatea înseamnă dezvăluire persoanlă, iar lor le este ruşine să se autodezvăluie pentru că se simt urâţi şi nedemni de-a fi iubiţi
  • au o puternică dorinţă de-a suferi, suferinţa fiind o emoţie bine cunoscută, dar şi o modalitate de-a anestezia durerea internă
  • au tendinţa de-a intra în relaţii cu cei care au nevoie de ajutor, pentru că ajutându-i pe ceilalţi cred că îşi vor câştiga dreptul de-a fi iubite
  • au tendinţa de-a intra în relaţii epuizante emoţional, tocmai pentru a evita contactul cu propriile nevoi.

Pentru că n-au fost luate în seamă aşa cum sunt, pentru că n-au fost iubite doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul să se gândească că nu sunt valoroase, pentru că n-au fost întrebate ceea ce simt, nu ştiu exact cine sunt şi ce nevoi au, nu au încredere în sine şi cred, în adâncul sufletului lor, că nu sunt demne de iubire. Aşa că vor cauta aprecierea în jur. Dar, datorită obişnuinţei de-a interacţiona cu persoane indisponibile emoţional, aşa cum a fost în familia de origine, vor fi atrase tot de acest tip de persoane. Vor utiliza aceleaşi strategii, vor recrea, într-un fel, atmosfera familială. În cadrul relaţiilor erotice, această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

  • necunoaşterea propriilor nevoi, ceea ce conduce la alegerea unor parteneri inadecvaţi emoţional
  • partenerii inadecvaţi, indisponibili, sunt foarte asemănători, din punct de vedere al ofertei relaţionale, propriilor părinţi, de unde atracţia inconştientă pentru aceştia
  • neîncrederea şi nevalorizarea inconştientă conduc la alegerea unor parteneri care să confirme acest scenariu; nu sunt o persoană valoroasă, aşa că o să-mi aleg parteneri care să nu mă iubească sau o să mă mulţumesc cu orice relaţie, pentru că oricum este foarte dificil să mă iubească cineva.

Deşi persoanele dependente au o mare nevoie de dragoste, sunt avide, pentru că s-au simţit neiubite în dezvoltarea lor timpurie, totuşi scenariul lor inconştient le oferă numai posibilitatea de-a se confrunta cu propriile temeri, frici, neputinţe, ele negăsind în relaţii un izvor de mulţumire, fericire şi dragoste, ci numai frustrare emoţională. Dacă însă, prin absurd ar intra în relaţie cu persoane disponibile emoţional, ele totuşi n-ar şti să le primească acestora oferta, pentru că n-au fost obişnuite să primească, ci numai să dea. Aşa că, foarte probabil, comportamentul relaţional ar fi de aşa natură încât şi-ar provoca, indirect, frustrarea emoţională.

Refacerea atmosferei familiare din punct de vedere emoţional are totuşi nişte aspecte foarte benefice pentru dezvoltarea personală, pentru că oferă modalitatea de-a intra în contact cu emoţii, frici, neputinţe refulate,  ocazia de-a le conştientiza şi accepta. Oferă oportunitatea de cunoaştere, acceptare şi ulterior, de valorizare personală. Deşi dependenţa emoţională funcţionează ca un mecanism ineficient împotriva durerii şi suferinţei personale (pentru că efectul este mai degrabă accentuarea suferinţei), totuşi ea reface posibilitatea de-a intra în legătură cu multe frici refulate, deci premisa integrării unor părţi respinse ale eului.

Deoarece dependenţa emoţională este un mecanism constituit în perioadele timpurii, abordarea terapeutică a acesteia presupune explorarea istoriei şi relaţiilor familiale, identificarea patternurilor destructive de relaţionare, refacerea contactului cu propriile nevoi şi dorinţe, pentru ca persoana să poată să-şi construiască o viaţă în conformitate cu ceea ce e şi să se iubească pe sine suficient încât să şi-o facă şi frumoasă.

Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că persoanele dependente emoţional evită singurătatea, ele caută relaţiile şi fac eforturi mari pentru a nu fi abandonate, dar ele sunt incapabile de a trăi o adevărată intimitate. Incapacitatea lor de a dezvolta şi a trăi intimitatea este o consecinţă a imaginii de sine negative, a alegerilor parteneriale inadecvate, dar şi a strategiei de relaţionare (dependentă, adezivă, sufocantă, controlantă şi  revendicativă) utilizată.

Fragment extras din cartea Ioana Stancu, Mecanismele intimitatii in relatia de cuplu. Evaluare și intervenție terapeutică, Ed. Sper, 2011

Abordarea existenţială

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

existentialismConcepţia existenţialiştilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici ci o manieră de a înţelege felul de-a fiinţa al oamenilor în lume. O altă idee nodală este că sensul existenţei noastre nu este fixat, o dată pentru totdeauna, ci că noi ne reconstruim continuu idealurile şi dezvoltarea.
Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după G. Corey, 1990, p.78-83), sunt:
1. Capacitatea omului de-a fi conştient şi de-a lua decizii.Noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul; anxietatea este o parte a vieţii, derivată din libertatea noastră, aceasta ne face să devenim mai responsabili în alegerile noastre; noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de-a construi relaţii cu ceilalţi.
2. Libertatea şi responsabilitatea. Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm.
În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării.
3. Străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alţii. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de-a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea.
Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat.
Efortul pentru construirea identităţii şi a relaţiilor interpersonale presupune:
* Curajul de-a fi, căci îţi trebuie curaj pentru a-ţi descoperi interiorul şi a trăi conform cu ceea ce eşti.
* Experienţa singurătăţii: ne ajută să înţelegem că noi singuri ne decidem sensul vieţii; dacă nu suntem în stare să ne simţim bine cu noi, nu vom fi în stare să fim în armonie cu ceilalţi. “Înainte de-a avea o relaţie solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relaţie cu noi înşine” (G. Corey, 1990, p. 80).
* Relaţionarea cu ceilalţi: noi ne relaţionăm continuu cu ceilalţi. Dar numai când un om se simte bine cu sine poate să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, căci acestea vor fi bazate pe prea-plinul lui iar nu pe frustrările personale.
4. Căutarea înţelesului vieţii. Mulţi clienţi vin la consiliere sau terapie pentru că nu şi-au găsit semnificaţia existenţei proprii. “De ce sunt aici?”, “Ce să fac cu viaţa mea?”, sunt întrebări frecvente ale oamenilor.
În abordarea existenţială, consilierul sau terapeutul îl ajută pe om să-şi clarifice direcţia propriei vieţi. Căutarea înţelesului propriei vieţi este corelativă cu:
* Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori înseamnă renunţarea la valorile împrumutate de la ceilalţi. Această renunţare este acompaniată, o perioadă, de o inevitabilă anxietate căci clientul se va simţi ca “o frunză în bătaia vântului” până când îşi va găsi propriul sistem de valori.
Încrederea consilierului în capacitatea clientului de-a-şi construi un sistem propriu de valori este foarte importantă în această etapă, căci este o perioadă nu foarte uşoară pentru acesta.
* Conştientizarea faptului că fiinţarea în lume nu are un înţeles, în sine.
* Căutarea unui nou înţeles – “fiecare individ trebuie să-şi descopere înţelesul propriei vieţi” (Frankl, 1963). Acest înţeles nu este complet atâta vreme cât persoana este în viaţă. Oamenii pot să se îndrepte spre adevăratul lor sens al existenţei chiar şi atunci când suferă. Iar când acesta este găsit, ei vor fi capabili să creeze, să iubească, să muncească, să construiască.
5. Anxietatea, ca o condiţie a vieţii. Existenţialiştii consideră anxietatea ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică deoarece “prin intermediul ei individul conştientizează faptul că existenţa este limitată şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia vieţii” (Iolanda Mitrofan şi Doru Buzducea, 1997, p. 115). Anxietatea nevrotică însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de-a acţiona.
Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic.
A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază evident cu anxietatea) şi a te refugia într-un colţ călduţ, bine-ştiut, a avea tăria să te confrunţi cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.
6. Confruntarea cu moartea. “Este absolut necesar să ne gândim la moarte dacă vrem să ne gândim, într-o manieră plină de înţeles, la viaţă” (G. Corey, 1990, p. 83). Confruntarea cu moartea, iar nu fuga din faţa acestei idei, ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.
 Procesul de consiliere/ psihoterapeutic
 Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este a-i ajuta pe clienţi să conştientizeze că au libertatea de-a-şi construi propriul destin dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Consilierii existenţialişti ajută clienţii să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor şi să accepte ideea că destinul lor nu este determinat din afară, de anumite forţe.
Pe măsură ce clientul conştientizează că este singurul responsabil de ceea ce este, eI reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii, ca un corolar al unei vieţi autentice şi, în deplin acord cu propriile decizii şi acţiuni, el va putea: să-şi clarifice identitatea personală, să-şi contureze scopuri care să-l definească şi împlinească, să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, să fie mulţumit de sine şi viaţa sa.
Aceste scopuri ale analizei existenţiale derivă din ideea că simpomele celor care se prezintă la consiliere sau terapie sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui şi a vieţuirii în conformitate nu cu ceea ce eşti, ci cu ceea ce i-ai lăsat pe ceilalţi să facă din tine.
Relaţia consilier-client specifică acestei abordări este de “acceptare necondiţionată, respect, înţelegere şi comunicare mutuală, valorizare şi încurajare” (D. Buzducea, I. Mitrofan, 1997, p. 115). Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de-a fiinţa în lume.
Tehnicile şi procedurile utilizate
 Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici şi proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt:
– tehnica fanteziei dirijate
– tehnici dramatice
– fantezia şi reveria
– relaxarea şi reveria
– relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale
– tehnici de concentrare a atenţiei
– tehnici de relaxare
– tehnici de educare a voinţei
– analiza viselor
Una din tehnicile larg utilizate în abordarea existenţială este experimentarea imaginativă a morţii proprii. Anume, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebări:
– Ce ai făcut cu propria viaţă?
– Cine te-a influenţat cel mai mult?
– Ce aşteptări nu ţi le-ai îndeplinit?
– Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?
– Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?
– Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de-a trăi?
 Concluzii
 Abordarea existenţială accentuează libertatea umană şi responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu.
 
Existenţialiştii sunt cei care găsesc o latură benefică în fenomene considerate ca negative, până atunci, ca de exemplu: anxiertatea, frustrarea, singurătatea şi chiar moartea.
 
Tehnicile utilizate nu mai au o atât de mare semnificaţie în cadrul acestui model. Ceea ce contează este relaţia consilier-client, o relaţie de la adult la adult, bazată pe respect şi înţelegere.
 
Abordarea existenţialistă este profund umanistă, punînd în centrul ei omul, cu potenţialul său de-a-şi construi propriul său destin.
 
Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 51-57

 
 
 
 
 
 
 

Abordarea tranzacţională

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

 analiza tranzactionalaConcepţia lui E. Berne asupra personalităţii umane

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay. Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat. Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate. Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.

Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.

Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ. Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate iar părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.

În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.

Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 5 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.

Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.

Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:

1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.

Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.

2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.

Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.

3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.

Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.

4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.

Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.

Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.

Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:

* Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.

 *Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.

 * Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.

 6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:

a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.

b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.

c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.

d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.

e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.

f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.

7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:

1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez

2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin

3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.

Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.

Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.

 Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională

Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:

* modificarea scenariilor de viaţă

* evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice

* echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.

Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.

Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:

– regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului

– analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane

– jocul de rol

– realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 85-94

Cuvinte vindecătoare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Constelatii familiale si organizationale, Psihologia cuplului, Psihoterapie1 Comment

cuvinte vindecatoareCuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

 Bibliografie:
  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

Integrarea traumei

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

integrareDisocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Disocierea traumatică

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

om pe o parte de copacNu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.

 Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Tipuri de traumă

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

tipuri de traumaF. Ruppert a clasificat traumele pornind de la ideea că în spatele fiecărei traume se află un conflict emoţional central. Acest conflict se naşte o dată cu trauma şi rămâne în sufletul persoanei traumatizate, influenţând cursul vieţii acesteia. Conflictul emoţional se construieşte în interiorul persoanei pornind de la esenţa situaţiei traumatice: ameninţarea, sub o formă sau alta, a vieţii în ceea ce are ea esenţial (forţă vitală, iubire, încredere). Persoana traumatizată va simţi impactul distructiv al evenimentului traumatic, dezvoltând o trăire emoţională corespunzătoare, căreia i se va opune dorinţa şi emoţia firească de viaţă.

Ruppert identifică patru tipuri de traumă:

  • Trauma existenţială (accidente, violuri): conflictul emoţional central este un rezultat al tensiunii construite prin evitarea vieţii versus încrederea în viaţă. După o traumă existenţială, persoana este ambivalentă faţă de viaţă: pe de o parte, este temătoare şi dezvoltă un comportament evitant, iar, pe de altă parte, îşi doreşte să trăiască ca şi până atunci.
  • Trauma de pierdere (separare bruscă, moartea subită a unei persoane dragi – mamă, tată, frate, soră, copil, partener): conflictul este între dorinţa de moarte şi dorinţa de viaţă. Acest tip de traumă creează în sufletul persoanei dorinţa de-a rămâne în trecut, căreia i se opune dorinţa de continuare a vieţii.
  • Trauma de relaţie (respingerea unui copil de către mama lui): presupune o tensiune între iubire (încredere)/ură (neîncredere). Când cineva suferă o traumă de acest tip, în toate relaţiile construite ulterior va oscila între neîncrederea în ceilalţi şi dorinţa de încredere în ceilalţi.
  • Trauma sistemului (incest, infanticid): conduce la conflictul dintre a minţi (datorită sentimentelor de ruşine şi vină) şi a spune adevărul.
Bibliografie:
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Stres/traumă

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, Psihoterapie5 Comments

stres traumaExistă puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

  • faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
  • faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
  • faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

  • faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
  • faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

  • blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
  • încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
  • disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
  • disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

  • Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
  • Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
  • Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
  • Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:
Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Tehnicile psihodramatice în educație

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

teatruTehnicile psihodramatice sunt derivate atît din psihodrama clasică moreniană, cât și din spațiul dramaterapiei și valorifică potențialul de evaluare, remediere, prevenire, dar și de creștere și dezvoltare psihologică inerent jocului de rol.

Tehnicile psihodramatice stimulează exprimarea prin acțiune a diferitelor problematici cu care o persoană se confruntă. Multe din tehnicile psihodramatice au fost integrate în diverse forme de consiliere și psihoterapie, dar și în alte domenii de activitate, educația fiind unul dintre acestea.

Prin intermediul tehnicilor psihodramatice noi avem acces la ceea ce Moreno denumea cu termenul de ”plusrealitate”. Aceasta reprezintă o dimensiune invizibilă a realității care nu este întrutotul trăită sau exprimată. Este o realitate subsumată realității deja existente, una latentă, încă neconștientizată și exprimată.

Dintre tehnicile psihodramatice care pot fi utilizate în context educațional enumerăm jocul de rol propriu zis, inversiunea de rol, dublul, oglinda, concretizarea, solilocviul, atomul social precum și două tehnici gestaltiste, dar cu origine psihodramatică: tehnica scaunului gol și metapozițiile.

1. Jocul de rol: persoana își joacă propriul rol. Prin jocul de rol se stimulează autocunoașterea, putem învăţa modalităţi de relaţionare adecvată şi eficientă și chiar putem produce modificări în sfera personalităţii prin mecanismul armonizării imaginii de sine cu sfera comportamentală.

Jocul de rol îl implică pe individ în totalitate, acesta participând cu tot ceea ce este din punct de vedere psihic: cogniție, afectivitate și motivație, voliție, trăsături de personalitate, conștient, subconștient și chiar inconștient. Jucând un anumit rol, persoana poate afla mai multe despre sine, dar și despre alții, se poate înțelege mai profund pe sine, dar și pe ceilalți. Prin joc de rol putem conștientiza resuresele și limitele personale și putem învăța strategii de relaționare mai eficiente.

 În viaţa cotidiană orice rol realizat în realitate poate fi reprezentat mental, însă nu orice rol reprezentat poate fi adecvat concretizat în acţiune. Prin jocul de rol, în psihodramă, individul trece de la acțiune la reprezentare și invers, adaptându-și rolurile sale la propria personalitate şi la cerinţele realităţii.

2. Inversiunea de rol: protagonistul își asumă rolul unui alt personaj (persoană reală sau personaj fantastic, parte a personalității, persoană care trăiește sau care nu mai este etc.) și exprimă ideile, trăirile afective ale personajului respectiv, în timp ce o altă persoană joacă rolul său. Această tehnică permite decentrarea individului și accesul la noi perspective.

Tehnica scaunului gol este o tehnica gestaltistă ce presupune dialogul cu diverse persoane sau dialogul între diverse părți ale eului prin intermediul unui scaun gol. Aici, spre deosebire de inversiunea psihodramatică, persoana joacă succesiv toate rolurile specifice unei situații. Ea a fost creată de F. Perls şi o variantă a ei (top dog-under dog) constituie modalitatea prin care sunt puse “faţă în faţă” imaginea de sine reală cu imaginea de sine ideală.

Tehnica metapozițiilor este derivată din tehnica scaunului gol şi constă în experimentarea succesivă a rolurilor altor persoane, mai întâi a celei cu care o persoană se află în conflict, apoi a aceleia care e martoră la discuţia celor două şi o evaluează, apoi rolul celei de-a treia care a văzut cum a fost evaluată discuţia de către martor, şi aşa mai departe. Experimentarea din perspective “cât mai distanţate” a conflictului permite creşterea gradului de evaluare obiectivă a acestuia şi implicit, creează premisa unei abordări mai realiste a acestuia în viaţa reală.

3. Dublul este o tehnică prin intermediul căreia o persoană devine vocea interioară a protagonistului și, folosindu-și intuiția și empatia,  exprimă (dubleaza) ceea ce nu reușește acesta sa exteriorizeze. Este utilizată pentru a ajuta protagonistul să depașească un blocaj sau să își exprime adevăratele sentimente, gânduri, emoții.

4. Oglinda: tehnică în care propriul rol este jucat de către o altă persoană, iar aceasta urmărește scena.

5. Solilocviul: persoana pune în cuvinte ce gândește și simte într-un anumit moment. Este o tehnică ce facilitează conștientizarea și exprimarea gândurilor și trăirilor.

6. Concretizarea face vizibile conținuturi interioare ale protagonistului (gânduri, imagini mentale, emoții, vulnerabilități, resurse etc.) prin intermediul Eu-rilor auxiliare (alte persoane).

7. Atomul social: sunt reprezentate concret, spațial, relațiile cu alte persoane – familia (atom familial), colegii de la serviciu (atom profesional), de școală (atom școlar) etc. Reprezintă o modalitate de clarificare a relațiilor, sentimentelor, conflictelor, distanței emoționale.

În context educațional tehnicile psihodramatice pot fi utilizate în cadrul orelor de dirigenție, orele de consiliere, cercurilor de actorie, serbărilor școlare.

Sunt mai multe tipuri de exerciții care se bazează pe joc de rol care pot fi utilizate în context educațional:

  • Improvizație dramatică pornind de la anumite roluri (fixate) pentru fiecare copil
  • Improvizație dramatică în care copiii joacă mai multe roluri, succesiv
  • Joc de rol pentru dezvoltarea abilității de a gestiona conflicte
  • Tehnica scaunului gol, pentru accesarea altor perspective în diverse situații conflictuale
  • Scenarii imaginative pentru dezvoltarea abilităților de-a gestiona diverse situații (exemplu: a fi parte a unui peisaj care trece din diverse transformări; a te salva dintr-o situație dramatică etc.)
  • Improvizație dramatică cu personaje agreate sau dezagreate de copii.

Bibliografie:

Moreno, J., L., Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup și spontaneitate, Ed. Trei, București, 2009
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005

 

 

 

Scenarist la nici 7 ani împliniți

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

copil care scrieScenariul de viață reprezintă un fel de plan despre felul de-a trăi și chiar a muri, de obicei subconștient sau inconștient, stabilit în mica copilărie. E ca un fel de tipar care dictează marile linii directoare ale vieții, evenimentele majore ale existenței, rolurile pe care le vom juca (învingători, învinși, nici învingător, nici învins).

E ciudat să ne gândim că aspecte ca tipul de persoană cu care ne vom căsători, câți copii vom avea, dacă vom parcurge o viață de succes sau eșec, să fie stabilite în mica copilărie. Așa însă susțin adepții analizei tranzacționale (întemeietorul ei este Eric Berne, cel care a și introdus conceptul de ”scenariu de viață”), iar eu nu vreau să fac analiza critică a acestui concept, ci doar să vi-l prezint.

Scenariul de viață pare un fel de destin, în accepțiunea comună a acestuia de tipar de viață prestabilit, cu diferența că, dacă în cazul destinului, părerile legate de cine îl determină – Dumnezeu, faptele noastre de acum și din alte vieți, ”păcatele” etc. – sunt împărțite, în situația scenariului de viață lucrurile sunt clare: noi îl decidem, în conformitate cu ceea ce trăim, ceea ce ni se spune, extrăgând semnificații cu mintea noastră de copil. De copil mai mic de șase-șapte ani. Cam înfiorător, nu-i așa?!

Copilul îți construiește scenariul pornind de la tot ceea ce i se întâmplă: evenimentele trăite; ceea ce i se spune de către părinți, membri ai familiei și alte persoane importante cu care interacționează; semnificațiile pe care le asociază el faptelor, persoanelor, relațiilor, interacțiunilor. Elementele care contribuie la structurarea scenariului de viață sunt:

  • Ordinele (poruncile, injocțiunile): mesajele negative pe care copilul le-a perceput în copilărie, ca de exemplu ”Nu te bucura”, ”Nu fi atașat”, ”Nu fi sociabil”, ”Nu fi de vârsta ta”, ”Nu fă sex până te căsătorești”, ”Nu vorbi” etc.
  • Prescripțiile: mesajele pozitive pe care copilul le-a primit, le-a înțeles – ”Fii bun”, ”Fii mai bun ca alții”, ”Fii perfect”, ”Fii sprijin”, ”Muncește ”, ”Câștigă” etc.
  • Programele: prin intermediul lor copilul răspunde la întrebarea – ”Cum să fac să țin cont atât de porunci, cât și de prescripții?”
  • Permisiunile: ”Ai voie să ….”.
  • Deciziile: copilul încheagă toate semnificațiile extrase despre sine și despre lume într-o poveste cu un final adecvat tuturor acestora. Prin decizie copilul hotărăște ce tip de viață va avea, deci își pecetluiește scenariul de viață.

După tot ce am spus despre scenariul de viață, pare logic să ne întrebăm dacă nu putem cumva să ni-l schimbăm. Alternativa ar fi să trăim o viață scrisă de un scenarist ce poate nu a împlinit nici 7 ani.

Analiștii tranzacționali consideră că scenariul de viață scris în copilărie poate fi schimbat, cu unul mai adecvat nouă și mai funcțional. Pentru asta e nevoie însă de consiliere psihologică sau psihoterapie. Ce mi s-a părut interesant vis-a-vis de rescrierea scenariului este următoarea idee: fiecare dintre noi, pentru a ne putea elibera din chingile scenariului avem nevoie ca o persoană cu autoritate (de exemplu, psihoterapeutul) să ne dea permisiunea să gândim cu propriile noastre minți. Cum vi se pare asta?!

Bibliografie:

Berne, E, Ce spui după Bună ziua?, Ed. Trei, București, 2006

Secretele de familie

On By emailioanaIn Constelatii familiale si organizationale, PsihoterapieLeave a comment

secretSecretele de familie cumulează toate lucrurile nespuse și ascunse față de anumiți membri ai familiei, de obicei cei mai tineri. Aceștia sunt ținuți deoparte, ca modalitate protectivă, de informațiile secretului.

Unele secrete sunt sănătoase și legitime, de exemplu viața sexuală a părinților este ținută secretă față de copil. El simte că există un secret dar, pentru că acesta îi face pe părinții săi fericiți, nu va fi influențat negativ (în virtutea faptului că nu este preocupat de acesta).

Alte secrete, cele care se referă la lucruri considerate rușinoase, imorale sau foarte dureroase – adopția, fecundarea in vitro, copilul rezultat dintr-o aventură extraconjugală, boala psihică, alcoolismul, dependențele, suicidul, morțile copiilor sau ale tinerilor, morțile bruște – au efecte negative asupra unor membri din familie, atât în prezent, cât și în generațiile ulterioare.

Secretul are un impact cu atât mai mare, cu cât investiția emoțională legată de aspectele ascunse este mai mare.

Copiii intră sub sfera de influență a unui secret când observă la părinții lor comportamente stranii, inadecvate, fraze ciudate legate de anumite evenimente sau subiecte. Atunci aceștia încep să se întrebe, să găsească explicații pentru ceea ce nu este comunicat, pentru ceva despre care nu se vorbește, dar se transmit totuși informații, nonverbal, paraverbal și chiar și verbal, indirect și deformat. Informațiile ”scăpate” despre secret nu eludează conținutul acestuia, dar transmit că ceva nu este în regulă, că este dureros, de neexprimat, tabu. Confruntați cu golul informațional, copiii încep să fantazeze asupra acestor aspecte, spunându-și, în virtutea viziunii lor egocentrice: ”E posibil să fie vina mea. Am făcut o prostie” sau ”E ceva în neregulă cu mine”. Copilul începe apoi, încet, încet, să aibă din ce în ce mai multe îndoieli și din ce în ce mai generalizate: se va îndoi de sine, de ceea ce aude, de ceea ce vede, de ceea ce gândește și de ceea ce înțelege. Aceste îndoieli creează o tensiune psihică foarte mare conducând la diverse tulburări.

Secretele de familie nu declanșează anumite simptome, ele agravează toate simptomele. Dacă un copil nu are încredere în sine, atunci când se confruntă cu un secret, își va amplifica neîncrederea, dobândind un comportament dominat de eșec. Când un tânăr are deja o structură dependentă, el poate, de asemenea, să devină toxicodependent.

Cum ieșim de sub influența secretului? Dacă bănuim că problemele nostre ar putea să aibă legătură cu un secret, al părinților noștri sau transgenerațional, primul pas ar fi să punem întrebări: cu precauție, căci zona secretului poate fi una foarte sensibilă. Nu este atât de important să aflăm adevărul, de dragul de a-l cunoaște, ci pentru a înțelege realitatea și atitudinile noastre față de aspecte diverse ale vieții pornind de la un fundament corect.

 Bibliografie:

Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011

Misiunile întrerupte

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

imagine misiune intreruptaTermenul de ”misiune întreruptă” a fost introdus în psihologie de o elevă a lui K. Lewin, Bluma Zeigarnick, în teza sa de doctorat, ”Psychologie de la Gestalt”și se referă la situațiile întrerupte, neterminate din viață, ce se cer finalizate, într-o formă sau alta.

Orice misiune întreruptă va fi repetată pe parcursul vieții până în momentul când se produce încheierea acesteia.

Acest termen a fost preluat de Anne Ancelin Schutzenberger pentru a explica din perspectiva psihogenealogică ce se întâmplă cu dramele din trecut, întrerupte, nefinalizate prin procesul de doliu. Acestea vor fi repetate de către urmași în forme faptice sau emoționale asemănătoare. Dacă un membru al familiei și-a pierdut averea și nu a avut răgazul să țină doliu (orice pierdere are nevoie de un proces de doliu în care să intrăm în contact cu durerea, să o exprimăm, pentru ca în final să putem accepta situația), alți membri urmași se vor confrunta cu diverse situații de pierdere (case, pământ, relații etc.) sau cu alte traume în care să simtă ceva asemănător cu ceea ce a trăit antecesorul. Pentru ca aceste repetiții să se încheie, e nevoie să finalizăm simbolic misiunile întrerupte în trecut. Aceasta se poate realiza dacă sunt îndeplinite două condiții:

1. persoanele care trec în prezent prin situații nefericite să-și permită să trăiască în proces de doliu complet

2. aceste persoane, urmașii, să conștientizeze relația dintre evenimentele din trecut și cele din prezent.

Atunci când punem punct în prezent, e ca și cum simbolic se închide și evenimentul din trecut cu care prezentul este conectat. Conștientizând cauza repetițiilor nefericite, putem ieși de sub cupola loialității inconștiente față de familie și ne putem trăi apoi liberi propria viață.

 Bibliografie:

  • Anne Ancelin Schutzenberger, Psihogenealogia, Editura Trei, București, 2014
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;

Legile iubirii (ordinele iubirii)

On By emailioanaIn Constelatii familiale si organizationale, PsihoterapieLeave a comment

legile iubiriiCa și obiectele din lumea fizică și sistemele umane sunt guvernate de legi: sunt legi care funcționează în toate sistemele (familii, organizații) din care facem parte și reglează interacțiunea tuturor celor care aparțin acestora având ca scop prezervarea lor și a vieții, în ultimă instanță. Au fost descoperite în cadrul Constelațiilor familiale de către Bert Hellinger, inițiatorul acestui curent terapeutic pornind de la observațiile realizate lucrând cu metoda constelațiilor. Numele lor de ”legi ale iubirii” este sugestiv pentru funcția lor, aceea de a susține viața, într-o formă echilibrată și armonioasă, în toate sistemele umane. Ele sunt în număr de patru și descrierea lor, sintetică, este următoarea:

1. Legea apartenenței: fiecare membru are dreptul egal de a aparține sistemului său familial. Din familii fac parte și copiii morți sau avortați, persoanele alungate din familie sau dispărute, copiii dați spre adopție, persoanele ținute secrete.

Această lege nu este respectată când sunt excluși membri din sistem, ce au încălcat prin diverse modalități – suicid, crimă, adulter etc.- regulile de conduită morală. Când acest lucru se întâmplă, alți membri ai aceluiași sistem, dar de obicei din alte generații, se vor identifica cu ei, comportându-se la fel sau trăind evenimente asemănătoare. Această identificare este una inconștientă și are rol reglator, aducând în câmpul conștiinței individuale ai membrilor sistemului, persoanele excluse. Când persoanele respinse sunt recunoscute și respectate ca membri cu drepturi depline ai sistemului, atunci urmații sunt liberi să-și trăiască viețile proprii.

Această primă lege mai este încălcată și în alte circumstanțe: atunci când avem copii avortați sau copii născuți morți, cărora nu li se poartă doliu; când mor copii sau tineri adulți și nu li se poartă doliu; când copiii sunt oferiți spre adopție și nu se mai vorbește de ei; când experiențele de război sau alte experiențe traumatice sunt trecute sub tăcere și morții nu sunt onorați.

2. Legea ordinii temporale: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie, ordine corelată cu momentul apariției acestora în sistem.

Această lege este încălcată când persoanele mai tinere preiau sarcini, obligații, reponsabilități, misiuni și socoteli neîncheiate ale persoanelor mai în vârstă sau antecesorilor.

Legea nu este respectată când copiii se substituie părinților (parentificarea copiilor), inversându-se rolurile în familie: părinții devin un fel de copii, iar copiii au grija lor ca niște părinți. De asemenea, se încalcă această lege când cineva preia rolul unei persoane respinse în trecut, când părinții adoptivi nu recunosc părinții naturali ai copiilor lor, când partenerii anteriori sau relațiile importante din trecut nu sunt onorate de membrii cuplului.

Ordinea se restabilește când fiecare membru al sistemului este recunoscut și respectat cu toate atribuțiile ce derivă din locul său în sistem și când fiecare persoană se limitează la a-și realiza responsabilitățile sale, nu ale altora. Această lege interzice amestecul și preluarea de roluri și responsabilități chiar dacă au fost realizate din iubire.

3. Legea ordinii ierarhice: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie în funcție de importanța fiecărui individ pentru supraviețuirea sistemului. Se încalcă această lege când persoanele importante din sistem nu sunt recunoscute.

4. Legea echilibrului: între membrii sistemului trebuie să existe un echilibru între a da și a primi și, de asemenea, acest echilibru trebuie să caracterizeze schimburile dintre indivizi și sistem, ca întreg. Încălcăm această lege atunci când primim fără a echilira balanța dăruind la rândul nostru, fie rău, fie bine, în funcție de ceea ce am primit.

Aceste legi veghează la funcționarea sistemelor umane, menținând și perpetuând viața sub toate formele ei de manifestare. Fiecare persoană are dreptul să existe în sistem în virtutea faptului că s-a născut acolo și are și o serie de responsabilități derivate din locul pe care îl ocupă în acel sistem.

Când se încalcă legile iubirii, se creează dezordine sistemică, cu efecte negative asupra tuturor membrilor sistemului: depresie, suicid, lipsa copiilor, dependențe, tulburări psihice sau boli somatice. Restabilirea ordinii creează premisele funcționării armonioase a sistemului și a membrilor acestuia.

Bibliografie:

  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;
 

 

Copiii autiști – funcționare și psihoterapie

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

autismFuncționarea copiilor cu autism este încă în sfera necunoscutelor. Știm să diagnosticăm un copil cu tulburare din spectrul autist, cu precizie mai mare sau mai mică, conform simptomatologiei acceptate la nivel mondial:

  • deterioarare calitativă în dezvoltarea relațiilor sociale
  • întârziere la nivelul limbajului și activității imaginative
  • repertoriu restrâns de activități și interese. Etiologia acestor tulburări (din acest spectru) este însă discutabilă, invocându-se aspecte care țin de mediu (traume la naștere, în mediul intrauterin), de genetică (anumite vulnerabilități genetice), dar și de interacțiunea dintre sugar și persoanele care îl îngrijesc. De asemenea, nu cunoaștem cu precizie care este funcționarea acestor copii, dincolo de comportamentele observabile.

În ”Carapacea autistă”, scrisă de Frances Tustin (psihoterapeut de copii, care a lucrat o perioadă îndelungată și cu această tulburare) sunt descrise, din perspectiva autoarei, mecanismele psihice (cu corelatul lor biologic), ce stau la baza acestor simptome.

În dezvoltarea psihică normală, senzațiile vizuale, auditive, tactile, kinestezice, contribuie la constituirea imaginilor perceptive (în virtutea cărora obiectele sunt percepute ca niște întreguri, separate de propriul corp), dar și a conceptelor (prin asocierea dintre obiecte și etichetele verbale).

În dezvoltarea autistă, avem o hipersensibilitate senzorială, cu predominanța senzațiilor tactil-kinestezice. Această hiperexcitabilitate inhibă funcționarea celorlalte tipuri de senzații, astfel încât copiii cu această tulburare au o interacțiune predominant unidirecțională cu realitatea, interacțiune insuficientă pentru formarea percepțiilor obiectelor ca întreg și a conceptelor. Ei sunt îmbăiați, înconjurați și, în final, înconjurați ca într-o carapace protectoare de senzațiile tactile.

Pentru acești copii, realitatea, așa cum au trăit-o, a părut insuportabilă, din varii motive: fie datorită unor caracteristici biologice și psihologice, fie datorită unor particularități ale mediului. În scopul adaptării la această realitate și-au construit un înveliș protector care îi izolează de mediu. Îi liniștește, îi izolează, dar îi și împiedică să se dezvolte cognitiv și emoțional armonios.

Pentru Frances Tustin, copiii cu această tulburare pot fi tratați și printr-o abordare psihoterapeutică, nu clasicul deja analiza comportamentală aplicată – ABA (Applied Behavioral Analysis). Legat de reacțiile celorlalți la această viziune, ea spune foarte sugestiv: ”Am descoperit că, în unele cercuri, a vorbi despre originea predominant psihogenă a unor tulburări de autism și a sugera că unii copii autiști pot fi ajutați să ajungă la un nivel de dezvoltare normală printr-o psihoterapie adecvată, este ca și cum ai flutura o pânză roșie în fața unui taur” (Frances Tustin , 2013, p. 88). Totuși, autoarea a lucrat cu copii autiști, într-o manieră psihoterapeutică și a obținut chiar rezultate. Pornind de la experiența ei de 20 de ani în câmpul psihoterapeutic al tulburărilor autiste, stipulează câteva principii ale unei astfel de terapii, pe care am să vi le prezint în continuare:

  • e nevoie de un psihoterapeut echilibrat, care să poată empatiza cu stările autiste (și cu frica de a părăsi aceste stări), dar care să rămână în realitate;
  • terapeutul trebuie să fie ”hrănitor”și să-i pese dacă copilul alege să trăiască sau moară (din punct de vedere psihic); el trebuie să se adreseze copilului ca și cum acesta ar fi ales să fie în realitate;
  • abordarea acestor copii trebuie să fie foarte fermă, dar și respectuoasă și înțelegătoare;
  • starea psihică a terapeutului este foarte importantă, acesta trebuie să se simtă foarte confortabil cu el însuși și în spațiul în care lucrează;
  • terapeutul trebuie să fie în contact deplin cu copilul, să-i ofere o grijă și o atenție depline;
  • cadrul terapeutic trebuie să fie simplu și ordonat;
  • terapeutul e nevoie să aibă mintea limpede, să valorizeze simțul comun și să aibă un comportament disciplinat și consecvent;
  • terapeutul trebuie să învețe să empatizeze cu copiii, dar rămânând totuși o persoană obiectivă și separată;
  • în terapie copiii au nevoie să fie încurajați să folosească obiectele prin prisma funcției lor realiste comune, nu în modalitatea personală, dominată de senzații (pe scaun se stă, mingea se lovește cu piciorul sau cu mâna, cu creionul se desenează etc).

Acestea sunt principii ale cadrului terapeutic, conținutul exact al psihoterapiei fiind, în cazul acestei autoare, unul psihanalitic.

Am scris acest articol în speranța că și la noi vor fi specialiști care se vor încumeta să abordeze și altfel (nu numai ABA) copiii cu tulburări din spectrul autist.

Bibliografie:

Frances Tustin , Carapacea protectoare. Funcționarea autistă la copii și adulți, Editura Trei, București, 2013

A da un alt înțeles experiențelor!

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

meditatie 3Conceptul de resemnificare este unul central în procesul psihoterapiei. Presupune a acorda un alt înțeles, o altă semnificație experiențelor și situațiilor trăite de client.

Toate situațiile de viață sunt cernute prin filtrul personal, sunt analizate, interpretate, etichetate de către fiecare dintre noi în funcție de ceea ce suntem, cunoaștem, ne dorim la momentul respectiv. Interpretările pe care le dăm experiențelor noastre sunt consonante cu momentul realizării lor și au o funcție adaptativă, la modul general.

În cadrul terapiei clienții vin nu atât cu trecutul lor ci cu interpretarea pe care au dat-o acestuia. Unul dintre rolurile terapiei este reinterpretarea evenimentelor majore de viață din perspectiva prezentului, adică resemnificarea acestora. Care ar fi scopul de-a înlocui o etichetă cu o alta? Presupunerea că noile etichete ar putea fi mai bune, pentru că:

  • se realizează dintr-o perspectivă mai matură, adică mai decentrată (știm că la vârsta micii copilării gândirea este egocentrică – adică nu se diferenţiază destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezând că este centrul universului) și mai obiectivă (gândirea copilului mic este magică, el crezând că poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să o schimbe, înseamnă că, într-un fel sau altul, este de vină);
  • se realizează într-un mediu securizant și suportiv în care emoțiile negative asociate evenimentului pot fi exprimate, verbalizate, realizându-se astfel echilibrul emoțional necesar unei interpretări mai realiste;
  • în prezența unui om care te ascultă și înțelege dobândești un mai bun contact cu ceea ce simți, gândești, cu ceea ce ești, de fapt.

Și copiii pot resemnifica evenimentele, însă maniera este diferită de obicei de cea în care se realizează acest proces la adulți. Copiii dau alte semnificații experiențelor prin intermediul jocurilor, poveștilor, desenelor, modelajelor.

Să luăm un exemplu sumar de formare a unei etichete și, apoi, a resemnificării acesteia. Un copil criticat de o mamă cînd ia note mici și nevalorizat când obține rezultate bune poate să înțeleagă următoarele de la mama sa: ”Nu-mi place de tine când nu ești așa cum îmi doresc eu. Te iubesc doar dacă ești bun. Iubesc doar rezultatele tale, nu pe tine. Nu te iubesc”. Peste ani, copilul devenit adult, poate să extragă și alte semnificații, din prisma cunoștințelor sale, a vârstei, a maturității sale: ”mama avea intenții bune și așa credea ea că mă motivează” sau ”mama nu prea știa să fie afectuoasă, dar mă iubea” sau ”era critică pentru că și părinții ei au fost critici cu ea” etc.

Resemnificarea are un efect pozitiv, eliberator, de reconstrucție a imaginii de sine în lumina noilor interpretări. Gândiți-vă numai la ceea ce înseamnă să ne spunem, în loc de: ”nu m-a iubit, nu m-a valorizat”(fie mama, fie tata, fie un/o fost/ă iubit/ă, un/o fost/ă soț/ie), ”m-a iubit, m-a valorizat, chiar dacă nu în modul cel mai potrivit pentru mine”! Acesta să fie adevărul?! De cele mai multe ori, da. Persoanele semnificative pentru noi au de obicei sentimente pozitive, însă modalitatea de-a le arăta nu este întotdeauna cea mai potrivită!