Category: Psihoterapie

Eul, între fidelitatea faţă de sine şi fidelitatea faţă de alţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

fideliatate sineDin mica copilărie, pentru a primi aprobarea şi afecţiunea părinţilor, copiii învaţă că e necesar să facă, să spună, să creadă, să valorizeze ceea ce vor părinţii sau persoanele care-i cresc şi educă. Unii copii sunt mai submisivi şi se conformează în cea mai mare măsură prescripţiilor parentale, alţii sunt excesiv de submisivi şi în personalitatea lor eul de copil adaptat va ocupa un spaţiu extins, iar o parte e constituită din cei nonconformişti, ce vor lupta împotriva impunerilor şi constrângerilor parentale mai mult decât alţii.

Pe măsură ce creştem, în personalitatea noastră ne păstrăm credinţele asimilate de la persoanele semnificative, chiar dacă unele nu-şi mai au rostul. Deşi experienţa noastră ne poate spune ceva contrar a ceea ce am fost învăţaţi, de multe ori alegem să rămânem fideli valorilor introiectate în copilărie. Acţionând astfel, în defavoarea nevoilor personale, ne vom trăda pe noi, cu tot ceea ce suntem: emoţii, experienţă, percepţii etc. Pentru a nu fi respinşi, ci acceptaţi şi valorizaţi. Ideea de respingere poate fi însă doar iluzorie, pentru că ea izvorăşte din eul şi experienţa de copil, iar, pe măsură ce copiii cresc, părinţii se schimbă şi ei, de multe ori nemaipăstrând aceleaşi ”standarde” pentru acceptare. Copilul devenit adult poate gândi însă în termenii impuşi în copilărie, pentru că el atunci a introiectat o parte din standardele şi convingerile sale.

Oricât de mult ne-am iubi părinţii sau pe cei care au jucat acest rol, viaţa merge înainte, iar, a ne bloca nevoile şi sentimentele noastre constituie o blocare a fluxului vieţii, o sufocare a unor părţi importante din noi.

Mulţi adulţi îşi pot trăi viaţa într-o fidelitate sufocantă faţă de alţii. Unii însă se pot confrunta cu situaţii în care să fie forţaţi să facă o alegere, între sine şi ceilalţi. Pe lângă faptul că e păcat să ne trădăm propria viaţă, fie şi pe altarul valorilor părinteşti, dacă vom face alegerea să ne fim fideli nouă înşine, vom constata că viaţa noastră, în totalitate, ni se poate îmbunătăţi. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii. Pentru că nu poţi să ai o relaţie bună cu ceilalţi (decât aparent), dacă te trădezi pe tine.

Structura eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.

Studiu de caz sau Ce se petrece într-un proces de consiliere

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

consiliere cu copiiCazul despre care va voi povesti aici nu este unul dintre cele mai dificile intalnite in scoala in care lucrez. L-am ales pentru ca am vrut sa prezint ceva ce apartine in totalitate sferei normalului. Pentru ca problemele pe care le ridica cei mai multi dintre elevii unei scoli sunt dificultatile unor copii normali din punct de vedere psihic. Cele care se incadreaza in sfera psihopatologiei exista dar nu sunt majoritare.

Este eleva in clasa a VIII-a si are 14 ani. Locuieste impreuna cu mama, care nu a fost niciodata casatorita. Pe tatal sau nu-l cunoaste. Acesta nu contribuie cu nimic la intretinerea fetei si nici macar nu-l intereseaza existenta acesteia. Venitul realizat de mamă le permite celor doua sa aiba o existenta mai mult decat modesta. Eleva are o sora casatorita in strainatate care le mai ajuta, din cand in cand, financiar. Este sanatoasa fizic, dar a avut in trecut o problema mai dificila la un picior. Relatiile cu mama le descrie ca fiind bune. Pe langa relatia buna cu mama are o prietena “de suflet” in scoala si un grup de prieteni in cartierul sau. Este o persoana sociabila, dornica de prieteni si cu interese comune cu ale celor de varsta ei. Are rezultate medii la invatatura.

 Aceasta eleva a fost printre primii din scoala care au venit in cabinetul meu. Problemele pe care le punea in discutie, de fiecare data, erau de ordin decizional: “Ce sa fac in situatia X?”. Chiar aceasta dificultate de-a lua decizii, corelata cu situatia ei familiala, ne permite sa facem o interpretare despre structura de personalitate a elevei, stiut fiind faptul ca un studiu de caz inglobeaza fapte obiective si interpretari. Interpretarile, in virtutea naturii lor, nu au cum sa fie total obiective. Insa e o cerinta stiintifica sa incercam sa le facem sa fie cat mai obiective. Asa ca va voi spune mai multe despre rezultatele obtinute de ea la diversele chestionare aplicate in prima sedinta de consiliere cand s-a realizat anamneza acestui caz, lasand mai tarziu interpretarile care nu au cum sa lipseasca. Din testul copacului si cel al fetei reiese ca este normala, usor anxioasa, dependenta de parerile celorlalti, submisiva si cu o imagine de sine destul de nefavorabila. Nu are incredere in sine. Are complexe de inferioritate atat fizice, cat si psihice, adica se simte urata si proasta. Din discutia avuta cu ea in prima sedinta a reiesit ca cei din clasa ei nu o agreeaza prea tare, ci dimpotriva o depreciaza constant: “isi bat joc de mine, spune ea “.

Felul in care ceilalti se raporteaza la noi are legatura cu mai multi factori. O sa discut aici doar pe cel cu cea mai mare importanta pentru eleva in cauza si anume imaginea pe care ceilalti si-o fac despre noi care depinde, intr-o mare masura, de felul cum ne comportam. Si fiecare dintre noi incearca sa fie in armonie cu sine, adica cu imaginea pe care o are despre sine (nu intereseaza acum ce se intampla atunci cand apare disonanta). Prin urmare, eleva in cauza, depreciindu-se constant, nu facea decat “sa transmita” celorlalti modalitatea de raportare la ea. Era ca si cand ar fi spus: “Nu sunt inteligentă şi nici deşteaptă, deci tratati-ma ca atare!”.

In consiliere se poate vorbi de problema cu care clientul vine la cabinet, care poate fi adevarata problema a acestuia sau ea poate sa mascheze altele, care sunt cauzele a ceea ce clientul vrea sa rezolve in viata sa. In cazul nostru, incapacitatea de-a lua decizii in diferite situatii are o mare legatura cu structura sa de personalitate. De aceea eu am formulat obiectivele acestui caz de consiliere asfel:

  • dobandirea unei imagini favorabile despre sine
  • cresterea increderii in sine
  • cresterea asertivitatii personale
  • insusirea abilitatii de-a lua decizii in conformitate cu propriile interese.

Metodele de care m-am folosit au fost de provenienta diferita: am utilizat exercitii metaforice pentru ca eleva sa ia contact cu resursele personale si pentru a o ajuta sa se confrunte cu diverse obstacole si sa le depaseasca; am folosit tehnici de natura comportamentala pentru a o invata sa ia decizii corecte; am utilizat jocul de rol, precum si relaxarea asociata cu comenzi directe de restructurare a imaginii de sine in sensul pozitivarii si cresterii increderii in propria persoana.

Consilierea acestui caz s-a desfasurat pe parcursul a 10 sedinte. Apoi am intrerupt desfasurarea saptamanala a acestora, urmand ca ea sa revina in cabinet atunci cand considera ca nu se poate descurca, chiar cu ceea ce a invatat despre sine in cabinet. Incheierea consilierii am realizat-o atunci cand a facut dovada, prin cele spuse de sine, ca se simte mai bine in corpul sau, ca a inceput sa aiba o serie de initiative, ca este capabila sa ia decizii care sa o multumeasca, ca are un pic mai multa incredere in sine si ca a invatat sa fie mai asertiva cu colegii ei.

 P.S. Acest studiu de caz este scris acum mai bine de 10 ani şi pe atunci nu foloseam  diacritice. El nu a fost publicat niciodată şi respectă în totalitate normele de confidenţialitate (datele de identificare despre această elevă sunt chiar uşor modificate pentru a nu putea fi recunoscută).

Public acest articol pentru a oferi celor care nu sunt de specialitate o mostră (chiar dacă cam învechită, din vremurile de început ale consilierii, pentru mine) a ceea ce se întâmplă într-un cabinet de consiliere (psihologică, şcolară).

Câteva modalităţi de-a reduce anxietatea şi atacurile de panică

On By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

anxietate 1Anxietatea este definită ştiinţific ca o frică generalizată, fără obiect precis, care se constituie ca fundal pentru celelalte trăiri afective. Despre anxietate putem discuta din perspectiva unei trăsături de personalitate, care defineşte anumite persoane, acestea fiind caracterizate prin temeri, prudenţă, precauţii multiple şi ca tulburare psihică apărută pe fundamentul unei personalităţi nu neapărat anxioase, un fel de boală (deşi termenul a ieşit din uz) psihică, problemă, disfuncţionalitate apărută la un moment dat.

Atacurile de panică se constituie în vârfuri de tensiune psihică şi anxietate ce sunt însoţite de o multitudine de simptome fizice şi psihice: ameţeală, transpiraţie, senzaţia de sufocare sau de leşin, tahicardie, frica de moarte, de-a înnebuni, de-a pierde controlul etc. Ele se nasc prin urmare pe un fond de anxietate, căci nu există atac de panică fără anxietate (în schimb anxietate fără atacuri de panică, da). Acestea sunt trăite foarte intens şi chiar incapacitant, în anumite situaţii. Atacul de panică propriu zis este urmat de o perioadă post-criză, când organismul îşi recapătă funcţionarea normală treptat, pe un fundal de anxietate care descreşte în intensitate.

Ce putem face pentru a scădea intensitatea anxietăţii şi a atacurilor de panică şi a reduce frecvenţa sau chiar a elimina atacurile de panică? Voi enumera mai jos mai multe modalităţi, cu specificaţia că ele au efect dacă sunt realizate sistematic (iar sistematic poate chiar să însemne zi de zi timp de câteva luni).

1. Odihna: un sistem nervos odihnit este mai puţin excitabil şi, prin urmare, persoana are mai multă stabilitate neurovegetativă iar atacurile de panică pot apărea cu o frecvenţă mai mică. Somnul suficient are, în medie, o durată între 7-8 ore pentru adulţi.

2. Relaxarea: se poate obţine prin intermediul activităţilor relaxante sau prin tehnici specifice de relaxare. Principiile tehnicii de relaxare sunt relativ simple, ceea ce face ca această tehnică să poată fi realizată fără nici un efect secundar de către orice persoană la ea acasă, nefiind necesară îndrumarea de specialitate. Anume, în poziţie şezând sau culcat (dacă se poate se recomandă poziţia culcat, pentru că putem destinde muşchii mai bine) se relaxează progresiv toate grupele musculare, începând de obicei de la picioare la cap. Pentru a şti când un muşchi este relaxat putem încorda şi relaxa progresiv muşchii; după câteva încordări şi relaxări vom avea reprezentarea kinestezică a relaxării musculare. După ce am relaxat progresiv toate grupele musculare (timp de 10-15 minute), ne putem spune diverse fraze liniştitoare, formulate pozitiv, pentru că subconştientul nostru nu ia în calcul negaţiile, ca de exemplu: ”Sunt din ce în ce mai relaxat, mă simt din ce în ce mai bine”. Această fază, a frazelor, comenzilor adresate subconştientului nu este neapărat necesară, e suficient să fim perseverenţi în a ne relaxa muscular. Cercetările confirmă cu certitudine corelaţia pozitivă între tehnica relaxării şi scăderea anxietăţii.

3. Sportul reprezintă o modalitate excelentă de-a drena tensiunea fizică şi psihică. Orice sport este benefic: alergatul, căţăratul pe munte, gimnastica etc. Este necesar însă să-l practicăm constant pentru reale rezultate în reducerea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

4. Prioritizarea activităţilor: supraîncărcarea ne creşte nivelul tensiunii psihice. Deci, e necesar să ne luăm timp să ne gândim la ce avem de făcut, să ne ierarhizăm sarcinile şi să ne construim un orar realist pentru îndeplinirea acestora. Apoi, să ne apucăm de lucru, căci amânarea naşte tensiune psihică şi ea.

5. Atacurile de panică sunt o imagine condensată a pierderii controlului în plan psihic. De fapt, ele se şi suprapun uneori peste perioade de viaţă foarte stresante, dominate de evenimente asupra cărora simţim că nu avem control.

A ne lupta cu atacurile de panică nu conduce decât la o accentuare a acestora. O tehnică foarte simplă şi eficientă constă în a le accepta realitatea, aşa cum este ea percepută şi trăită în plan intern (poate fi şi ceva terifiant) şi, în acelaşi timp, a observa că nu există motive reale externe pentru emoţiile simţite. De exemplu, se poate spune ceva de genul: ”Mă simt foarte rău, mi-e frică că o să leşin, îmi bate inima foarte pare, am senzaţia că mă sufoc ŞI (niciodată ”dar”) în realitate nu există nimic ameninţător.” Această tehnică a recunoaşterii ambelor realităţi, cea internă şi cea externă, fiecare cu particularităţile ei specifice are rolul de-a reduce intensitatea anxietăţii resimţite, prin efectul de contagiune, am putem spune. (Vezi şi articolul ”Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică”).

6. Descărcarea furiei. În plan psihic, atacurile de panică sunt rezultatul unui amalgam de sentimente reţinute, printre acestea furia ocupând un loc dominant. A găsi modalităţi de-a exprima furia conţinută reprezintă un pas major în direcţia vindecării de atacurile de panică. Cum ne putem exprima furia? Prin varii modalităţi:

  • exprimând ceea ce simţim prin desene, modelaje, colaje;
  • vorbind cu persoana care ne-a înfuriat, direct sau prin intermediul imaginaţiei; o variantă de mijloc este a ne imagina că persoana care ne-a înfuriat este în faţa noastră, pe un scaun, iar noi să-i vorbim acesteia (aceasta este binecunoscuta tehnică a scaunului gol utilizată în psihoterapie; nu este nevoie să fim la psiholog pentru a ne confrunta cu persoana faţă de care simţim multă furie, deşi, dacă putem să facem aceasta, ar fi foarte bine); după ce exprimăm ceea ce simţim putem să trecem şi pe celălalt scaun pentru a da glas celeilalte persoane (e recomandat însă să nu ne grăbim şi să ne lăsăm timp pentru a exprima tot ceea ce simţim);
  • scriind
  • bătând covoare şi vorbind în gând cu sursele furiei noastre.

Persoanele care au deja atacuri de panică conţin multă furie. Uneori nici nu sunt conştiente de ea, cu atât mai puţin de sursa acesteia (şi din motivul că acestea aparţin tipologiei centrate pe celălalt, atente la alţii, salvându-i sau ajutându-i excesiv). Pentru a intra în contact cu propria furie e nevoie de timp, răbdare, toleranţă faţă de ceea ce ar putea să iasă la iveală. Şi de întrebarea constantă: ”Oare ce mă supără?” Odată identificată furia e nevoie să ne lăsăm iarăşi timp, mult timp pentru exprimarea acesteia: poate dura zile, săptămâni sau chiar luni.

Intensitatea atacurilor de panică corelează cu cea a furiei reprimate. Exprimând-o, sistemul psihic şi sistemul nervos deopotrivă nu vor mai avea o ”temperatură de fierbere”, iar atacurile de panică se vor reduce atât ca frecvenţă, cât şi ca tărie.

7. Nu-i putem controla pe ceilalţi şi nici unele evenimente din exterior. Dar putem controla şi influenţa felul în care ne raportăm la acestea. Schimbarea focusării de pe controlul exterior pe cel interior contribuie la reducerea anxietăţii, din simplul motiv că ne readuce în control. Asupra noastră, singurul posibil. De altfel, persoanele anxioase sunt mai degrabă persoane cu focusare externă, vrând să dobândescă controlul asupra exteriorului, imaginându-şi probabil că e singurul realizabil.

Cum putem schimba focusul? Simplu, schimbându-l. Adică, când constatăm că suntem atenţi la ceva din afara noastră ne putem focaliza asupra a ceea ce trăim în interior în contact cu evenimentul respectiv extern. ”Ce gândesc acum? Ce simt?” sunt întrebări necesare investigării interiorului nostru.

8. Anxietatea şi atacurile de panică sunt derivate uneori din conflicte psihice pe care le conţinem, dar nu le conştientizăm. A fi atenţi la factorii declanşatori ar putea reprezenta un mijloc de a putea intra în contact cu conflictele intrapsihice. De asemenea, a ne gândi la ce ar gândi persoanele semnificative pentru noi legat de aspecte care ne preocupă, ar fi o altă resursă importantă pentru identificarea conflictelor pe care le conţinem.

Conflictele conştientizate nu sunt rezolvate. Urmează travaliul găsirii unei soluţii care să integreze aspecte din fiecare parte conflictuală, într-un mix convenabil şi confortabil psihic pentru propria persoană.

9. Reducem anxietatea dacă începem să facem, în ritmul nostru, lucrurile de care ne e frică. Încetul cu încetul vom vedea că de multe ori realitatea este mult mai paşnică decât reprezentările noastre despre ea.

10. Cultivarea atitudinii de recunoştinţă conduce la reducerea tensiunilor psihice, căci ne ajută să înţelegem plusurile din viaţa noastră.

11. Atacul de panică nu conduce la moarte şi nici nu este atât de vizibil în exterior precum ne imaginăm. Deci, relaxaţi-vă, în afară de faptul că poate fi extrem de neplăcut el nici nu vă pune într-un pericol iminent, nici nu vă expune atît de mult!

Gândiţi-vă la toate aceste modalităţi, vedeţi ce vi s-ar potrivi şi începeţi să le puneţi în practică. Realizate cu perseverenţă, repet, chiar au succes!

Ce presupune terapia copilului?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

terapia copilDezvoltarea sănătoasă a simţurilor, emoţiilor şi intelectului reprezintă fundamentul unei identităţi de sine puternice. Un copil cu o astfel de identitate se simte bine în corpul lui, în sinea lui, în viaţa sa. Este un copil care se bucură că trăieşte, că există, ca entitate separată şi împreună cu ceilalţi. El se joacă, descoperă realitatea, râde, plânge, vede, aude, înţelege, vorbeşte, aflându-se permanent într-un flux continuu de senzaţii, impresii, emoţii şi gânduri trezite de realitatea cu care este dornic să interacţioneze. O identitate de sine puternică permite deci un bun contact cu realitatea.

Rezultatul confruntării copilului cu diverse probleme (da, copiii au şi ei probleme: li se despart părinţii; sunt respinşi de colegii de joacă; primesc mai puţină atenţie cînd li se naşte un frate sau o soră; părinţii nu sunt întotdeauna calzi, toleranţi sau chiar prezenţi; nu primesc întotdeauna ce au nevoie; iau bătaie sau sunt aspru certaţi; sunt umiliţi; sunt suprasolicitaţi etc.) este slăbirea identităţii de sine şi implicit a contactului cu realitatea. Tocmai din nevoia de adaptare, copilul ajunge la suprasolicitarea anumite funcţii sau la blocajul altora. Şi astfel iau naştere comportamentele problematice: închiderea în sine, trăirea într-o lume fantasmatică, cererea excesivă de atenţie, agitaţia, agresivitatea, logoreea, necomunicativitatea, bolile, accidentele, fricile, enurezisul sau encomprezisul.

În terapia copilului se urmăreşte reconstrucţia identităţii de sine prin consolidarea funcţiilor slăbite, întărirea contactului cu simţurile, sentimentele, corpul, intelectul şi modul de folosire a acestuia. Copilul intră în contact cu aspecte din realitate şi din sine pe care le nega, îşi exprimă sentimentele faţă de acestea, verbalizează ceea ce gândeşte, face alegeri. Legat de deciziile sale, copilul descoperă în procesul terapeutic noi modalităţi de-a se raporta la ceea ce i se întâmplă, el învaţă când poate face anumite alegeri şi că nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru deciziile altora (de exemplu faţă de divorţul sau certurile părinţilor).

În terapia copilului sunt utilizate o serie de jocuri sau activităţi care să întărească identitatea lui de sine precum şi contactul fragilizat cu realitatea:

  • jocuri pe bază de desenat, pictat
  • modelajul în lut sau plastilină
  • jocul cu apa
  • realizarea de colaje
  • inventarea de poveşti sau poezii
  • activităţi senzoriale: audiţii, observaţii, experienţe de pipăit, gustat, mirosit
  • relaxarea
  • exerciţii de mişcare
  • jocurile dramatice.

Acese modalităţi pot fi utilizate şi în interacţiunea dintre copil şi părinţii săi, pentru a păstra intact contactul cu sine, cu mediul înconjurător şi cu persoanele din contextul său de viaţă.

Bibliografie:
Oaklander, V., Ferestre către copiii noştri, Editura Herald, Bucureşti, 2007.

Ce comportament este aşteptat de la membrii unui grup de terapie

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia de grup, PsihoterapieLeave a comment

comportament terapie de grupÎn afara grupului:

  • confidenţialitate: nu se furnizează date despre persoanele din grup, nici despre problemele lor, nici alte informaţii care ar putea să conducă la identificarea acestora; membrii grupului pot vorbi cu prietenii şi familia, dacă îşi doresc, despre experienţa proprie;
  • în cazul grupului de terapie (spre deosebire de grupurile de suport), nu se încurajează contactul social cu ceilalţi membri, în afara grupului (e adevărat, acesta nici nu este interzis), pentru că relaţiile constituite pot împiedica sinceritatea în grup.

În grup:

  • se încurajează activismul: autodezvăluirea, adresarea întrebărilor, feed-backul, oferirea susţinerii şi suportului emoţional;
  • autodezvăluirea nu este forţată, fiecare o realizează în ritmul propriu;
  • în grupurile unde se lucrează predominant ”aici şi acum” este stimulată interacţiunea în prezent: împărtăşirea gândurilor, emoţiilor şi impresiilor despre fiecare participant;
  • se stimulează oferirea unui feed-back constructiv: oferit în prezent, fără a jigni, blama, critica, centrat pe ideile şi trăirile afective trezite de comportamentul celorlalţi;
  • nu se încurajează oferirea de sfaturi (deşi nu sunt interzise), pentru că s-a constatat că nu au nici o utilitate, nici pentru sfătuitor, nici pentru destinatarul lor;
  • se încurajează participarea la activităţile de grup minimum 12 şedinţe (o şedinţă de grup are, în medie, 1,5 – 2 ore ) pentru sesizarea beneficiilor şi minimum 6 luni (frecvenţa şedinţelor este săptămânală) pentru realizarea unor schimbări de durată;
  • experienţa de grup poate fi trăită ca fiind neplăcută emoţional, în anumite momente; persoanele din grup este bine să continue să vină la grup în pofida acestor sentimente neplăcute, pentru că e posibil ca tocmai atunci să aibă cele mai mari beneficii.
Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Repere ale lucrului terapeutic în grup

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia de grup, PsihoterapieLeave a comment

repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – II

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia de grup, PsihoterapieLeave a comment

psihoterapia de grup 2Grupul reprezintă un spaţiu extraordinar de învăţare socială. Aici persoanele învaţă diverse modalităţi de relaţionare şi-şi dezvoltă o serie de abilităţi: cum să vină în ajutor, cum să gestioneze conflicte, cum să-şi exprime compasiunea şi empatia, cum să fie asertive, cum să intre în relaţii şi cum să pună limite ferme, iar abilităţile de comunicare, de sprijin, de suport, cooperare, de rezolvare de conflicte pot cunoaşte o dezvoltare semnificativă. De asemenea, în grup persoanele deprind bazele unei relaţionări autentice: autodezvăluirea, comunicarea autentică, empatia, toleranţa, stabilirea graniţelor şi asertivitatea (conform Mitrofan, Iolanda, 1997).

Învăţarea abilităţilor sociale se face prin imitaţie, prin feedback-urile primite, prin intermediul modelelor pe care le reprezintă ceilalţi participanţi la grup, precum şi prin experienţa de viaţă a acestora. În grup ai ocazia să înveţi din experienţele de viaţă semnificative ale membrilor grupului, pentru că aici fiecare participă activ la procesarea a ceea ce s-a întâmplat atât în propria viaţă, cât şi în a celorlalţi.

În terapia de grup devii conştient de cine eşti, de cum contribui la relaţiile tale, la însingurarea ta poate, precum şi ce poţi să faci să ieşi din spirala tiparelor comportamentale blocante.

Grupul reprezintă un cadru util corecţiei experienţelor emoţionale negative (vezi şi articolul „Experienţele emoţionale corective”). Fiecare dintre noi avem în trecutul nostru experienţe neplăcute, blocante. De exemplu, frica de autoritate este o temă comună multor oameni, ea fiind generată de experienţele negative avute cu primele figuri de autoritate, adică cu părinţii. În grup, aceste experienţe pot fi retrăite simbolic prin intermediul altor persoane, acestea ajutându-ne să le repunem în scenă, aici şi acum. Odată reconstruite şi developate în grup, adică într-un mediu securizant, persoana poate învăţa cum să le facă faţă acolo, dar şi în realitate.

Fazele unei experienţe emoţionale corective (conform I. Yalom, 2008) sunt următoarele:

  • Exprimarea unei emoţii puternice (de exemplu, exprimarea furiei faţă de o persoană din grup care îi aminteşte celui cu frică de autoritate de unul dintre părinţii săi);
  • Existenţa unui grup suportiv, cu membri nondefensivi, care să permită şi să conţină exprimarea emoţională;
  • După exprimarea emoţiilor, are loc testarea realităţii: ce s-a întâmplat cu cei faţă de care m-am exprimat emoţional (de multe ori, cei care au parcurs experienţe emoţionale blocante, consideră că s-ar întâmpla ceva dramatic dacă ar exprima ceea ce simt); testând realitatea, persoana descoperă că nimănui nu i s-a întâmplat nimic, nu a murit nimeni, nici o dramă nu s-a produs, deci e absolut în ordine să se exprime emoţional;
  • Recunoaşterea aspectele inadecvate (emoţional şi comportamental) urmează catharsisului emoţional şi testării realităţii: persoana poate conştientiza acum (pentru că emoţional este mai puţin tensionată) ce din exprimarea emoţională şi comportamentală este în conformitate cu realitatea prezentă şi ce vine din trecut;
  • În final, persoana descoperă modalităţi mai adecvate de relaţionare cu ceilalţi.

După o experienţă emoţională corectivă, cel în cauză îşi deblochează schemele rigide de raportare la anumite situaţii. De exemplu, credinţa că ”în faţa autorităţii nu te exprimi”, se poate transforma în ”poţi să te exprimi emoţional faţă de autoritate”. Astfel, schema iniţial rigidă s-a flexibilizat şi persoana a descoperit modalităţi mai eficiente de a fi în contact cu diverse persoane şi situaţii.

În acest articol şi în anteriorul am schiţat doar câteva dintre beneficiile terapiei de grup, beneficii care o fac să fie una dintre formele cele mai eficiente de intervenţie psihologică.

Bibliografie:
  1. Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială, Ed. infomedica, Bucureşti, 1997
  2. I. Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – I

On By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia de grup, PsihoterapieLeave a comment

psihoterapie de grupEste psihoterapia de grup eficientă? Da, cu siguranţă. Irvin Yalom (2008) considera că rezultatele obţinute prin intermediul terapiei de grup sunt cel puţin la fel de satisfăcătoare ca cele din cadrul terapiei individuale.

Noi, oamenii, ne confruntăm în mare cu aceleaşi probleme: boli, accidente, separări, traume, crize, dificultăţi de diverse tipuri. Chiar şi în grupurile foarte eterogene din punct de vedere al situaţiilor care au condus la solicitarea terapiei, există persoane care au trăit sau se confruntă în prezent cu dificultăţi asemănătoare. Când oamenii descoperă că nu sunt singurii care traversează sau se confruntă cu anumite probleme, apare un sentiment extraordinar de uşurare. Universalitatea problemelor umane este un factor terapeutic în sine ce se manifestă atât de direct doar în cadrul intervenţiilor psihologice de grup. Sigur, şi în context individual, terapeutul poate face afirmaţii despre generalitatea şi universalitatea problemelor, dar impactul emoţional este mult crescut când această afirmaţie aparţine unei persoane care s-a confruntat ea însăşi cu problema respectivă.

Grupul este un cadru în care speranţa în mai bine poate renaşte. Interacţionând cu diverse persoane care se află în puncte diferite de raportare la problematici asemănătoare, optimismul şi speranţa încep să se dezvolte. Iar speranţa, ca şi atitudine optimistă faţă de circumstanţe neprielnice din viaţa nostră, contează enorm pentru depăşirea acestora. Ştiaţi că 60% din efectele medicamentelor se datorează efectului placebo? E un procent mare, prin urmare ne însănătoşim destul de mult prin încredere şi speranţă.

În grup, fiecare client învaţă multe despre funcţionarea psihică, sensul simptomelor, dinamica interpersonală şi de grup. Evident, şi cei care parcurg un proces individual ajung să înţeleagă funcţionarea psihică, însă în grup câmpul de observaţie şi diversitatea experienţelor au o amplitudine crescută.

Grupul este ”singura terapie care oferă clienţilor oportunitatea de a aduce beneficii celorlalţi” (I. Yalom, 2008, p.35). Fiecare membru al grupului primeşte şi oferă atenţie, suport, sprijin, sugestii şi înţelegere. Unele persoane nu ştiu să ofere sau să primescă, alţii nu au avut ocazia în viaţa reală să exprime acestea. Grupul oferă multiple situaţii de-a experimenta şi învăţa altruismul şi de a te bucura de beneficiile acestuia.

O viaţă în care ai ocazia să dăruieşti este simţită ca fiind mai plină de sens, pentru că sensul existenţei corelează şi cu gradul în care ne simţim necesari şi folositori. Deci, terapia de grup are ca efect creşterea sensului existenţei pentru membrii grupului respectiv.

Grupul este ca o familie. Pentru că şi aici, ca şi în grupul familial, există figuri ale autorităţii (terapeuţii), persoane care pot semăna cu fraţii, dezvăluiri profunde, emoţii puternice, sentimente de simpatie/antipatie, ostilitate şi competiţie.

S-a constat că, în grupurile de terapie, fiecare participant îţi developează conflictele familiale timpurii, adică începe să se simtă, să interacţioneze, să dezvolte tipare comportamentale la fel ca în familia de origine. Dacă lucrurile s-ar opri aici, la a reproduce în grup tiparele psihocomportamentale de acasă, acestea ar fi mai degrabă întărite. Dar în grup ele sunt analizate şi provocate constant, cu scopul descoperirii unor modalităţi mai sănătoase de interacţiune cu ceilalţi şi de raportare la realitate. Aşadar, rezolvarea diferendelor generate de diverse persoane din grup nu reprezintă de fapt decât integrarea problemelor din trecut. Prin intermediul grupului, dificultăţilor născute în trecut li se găsesc soluţii, într-o manieră securizantă, în prezentul terapeutic al grupului.

În concluzie, toate beneficiile descrise nu fac decât să ne demonstreze că terapia de grup este cu certitudine una cu un grad crescut de eficienţă.

Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Psiholog/psihoterapeut/medic (doctor)

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

psiholog psihoterapeut medicDe multe ori, persoanele care nu au tangenţă cu psihologia se adresează psihologului cu apelativul ”doctor”. Când cineva mi se adresează astfel, specific că eu nu sunt doctoriţă, ci psiholog. Unii înţeleg, alţii doar se fac că înţeleg diferenţa, există şi persoane care dau din cap în semn de ”nu e mare diferenţă!”sau chiar afirmă ”tot aia e!”. Acesta e motivul pentru care simt nevoia să clarific aceşti termeni.

Psihologul:

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Psihologie.
  • Toţi absolvenţii de Psihologie au titulatura de ”psihologi”.
  • Se poate specializa în Psihoterapie, devenind psihoterapeut.
  • Poate absolvi şi studii doctorale, devenind ”doctor în psihologie”, dar, chiar şi aşa, la noi în ţara nu se obişnuieşte să se spună cuiva ”doctor” pentru că are doctoratul într-un domeniu, ci pentru că este medic. Astfel, inginerul doctor este ”dl. inginer”, arhitectul doctor este ”dl. arhitect”, psihologul doctor este ”dl. psiholog”.
  • Poate lucra în diverse domenii.

Psihoterapeutul:

  • Este persoana care are o specializare postuniversitară într-un anumit tip de psihoterapie; formarea se realizează prin intermediul unei Şcoli de Consiliere şi Psihoterapie recunoscute de către Colegiul Psihologilor din România, iar acreditarea o face acest for conform unei metodologii specifice.
  • Formarea iniţială pentru cei care aspiră la certificarea de ”psihoterapeut” este fie cea de psiholog, pedagog, asistent social sau chiar medic (şi sper că nu am uitat vreo specializare!).
  • Persoanele care sunt privilegiate din start pentru specializarea de psihoterapeut sunt cele care au o diplomă de licenţă în Psihologie, pentru că facultăţile cu acest profil conţin în planul de învăţământ discipline care sunt absolut necesare pentru formarea şi acreditarea de ”psihoterapeut”, celelalte, cu formarea iniţială în alte domenii, trebuind să suplinească aceste informaţii prin cursuri suplimentare, acreditate şi ele, de asemenea.
  • Cei mai mulţi psihoterapeuţi sunt psihologi, ca formare universitară.
  • Serviciile psihoterapeutice sunt solicitate pentru probleme existenţiale, interpersonale, emoţionale, ca suport pentru traversarea unor crize sau depăşirea unor traume, pentru a gestiona tulburări psihice, somatice şi psihosomatice.
  • Psihoterapia se adresează în egală măsură persoanelor normale din punct de vedere psihic şi celor cu tulburări psihice (nevrotice, psihotice, psihopate).
  • Psihoterapeutul nu prescrie medicamente, din postura acestui rol.
  • Psihoterapeuţii care sunt şi medici pot prescrie medicamente pentru simptomele şi tulburările psihice, dar fac aceasta din postura de medic.
  • Psihoterapeuţii psihologi nu prescriu niciodată medicamente.
  • Psihoterapeutul poate avea unul din următoarele trepte de specializare: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist, principal.
  • Intervenţia psihoterapeutică este una comunicaţională, majoritatea metodelor având ca suport comunicarea.

Medicul (oare de ce i s-o spune ”doctor?”; recunosc că nu ştiu!)

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Medicină.
  • Poate avea diverse specializări.
  • Poate deveni psihoterapeut, dacă alege să se specializeze în această ramură; de obicei medicii psihiatri aleg să se formeze şi acrediteze ca psihoterapeuţi pentru a îmbina abordarea medicală şi cea psihoterapeutică în tratamentul diverselor persoane cu afecţiuni psihice.

Ancorele carierei

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

ancore carieraÎn anul 1993, Edgar Schein introduce conceptul de “ancore ale carierei”. Ulterior, acest termen devine foarte popular, mai ales în spaţiul serviciilor de orientare şi consiliere a carierei. Schein a definit ancora carierei unei persoane ca un domeniu de concepte proprii centrale, la care persoana respectivă nu ar renunţa nici dacă ar fi forţată să facă acest lucru. Ancorele carierei reprezintă un mix între unele dintre valorile personale cu idealul de viaţă, fragmente aptitudinale şi chiar de imagine şi stimă de sine. Ancorele descoperite de acest autor sunt următoarele:

  1. Competenţa managerială. Persoanele cu această ancoră vor şi se simt bine să-i conducă pe ceilalţi. Apreciază informaţia generalistă, integralistă şi multidisciplinară, în detrimentul celeia superspecializate. Ei consideră posturile sau joburile de specialişti doar ca pe nişte modalităţi de termen scurt de-a câştiga experienţă relevantă. Valorizează de asemenea avansarea, responsabilitatea, spiritul de conducere şi veniturile consistente. Sunt persoane care, din punct de vedere psihologic, au o nevoie de conducere a celorlalţi dezvoltată peste medie, precum şi abilităţi în această arie.
  2. Competenţa tehnică, funcţională. Aceşti oameni sunt doritori de a-şi dezvolta aptitudini şi cunoştinţe de specialist. Ei vor să performeze, să devină foarte buni într-un anumit domeniu. Construirea acestei ancore corelează cu un traseu şcolar şi de formare profesională în care s-a pus un accent crescut pe specializare.
  3. Siguranţa. Cei cu o ancoră de siguranţă sunt preocupaţi în principal de un mediu de muncă previzibil şi de încredere. Vor să aibă o funcţie şi un loc de muncă sigure. Această ancoră se dezvoltă predominant la persoanele care au fost confruntate cu nesiguranţă în mediul de viaţă. Ea poate fi însă şi rezultatul educaţiei primite, nu numai al învăţării prin experienţă. De exemplu, la noi în ţară încă suntem în situaţia în care mulţi tineri sunt învăţaţi, de către părinţii lor în special, că siguranţa locului de muncă este foarte importantă la un job, aceasta chiar în detrimentul unor alţi factori (venit, satisfacţie, evoluţie profesională). Această educaţie corelează evident cu ceea ce au trăit cei mai mulţi dintre părinţi înainte de 1989, când a avea un serviciu stabil era în firea lucrurilor, iar la acesta te adaptai cum puteai, în limitele prescrise de societatea restrictivă de atunci.
  4. Autonomie şi independență. Oamenii de acest gen iubesc libertatea, autonomia şi independenţa. Ei suportă greu constrîngerile, regulile şi autoritatea. Sunt persoane cu un indice crescut de nonconformism, ce valorizează la maxim beneficiile libertăţii.
  5. Creativitate. Aceste persoane sunt preocupate mult de actul creaţiei: ele vor să creeze produse, servicii, chiar organizaţii. Sunt persoane foarte creative, care valorizează şi vor să-şi valorifice creativitatea.
  6. Pură aventură. Ancora aceasta este specifică celor care văd viaţa, inclusiv cariera, ca pe o aventură, în care descoperi, te descoperi, te confrunţi cu obstacole, câştigi sau pierzi, dar niciodată nu stai pe loc.
  7. Servicii, dedicare. Persoanele acestea îşi aleg cariere prin care se pot dedica binelui celorlalţi. În termeni psihologici, spunem despre multe dintre ele că şi-au dezvoltat o structură de ”salvatori”, pe care au integrat-o ulterior în domeniul profesional.
  8. Integrarea stilului de viaţă. O întâlnim la cei care îşi doresc să păstreze un echilibru între muncă, familie, timp liber şi alte activităţi, astfel încât nici una dintre acestea să nu fie sacrificate în favoarea celeilalte.

Identificarea propriilor ancore ale carierei poate fi o resursă în construirea unei cariere satisfăcătoare. A şti ce valorizăm şi ce ne dorim în domeniul profesional ne ajută să facem alegeri satisfăcătoare pentru propria carieră. Iar marele beneficiu al acestor ancore este că sunt uşor de înţeles, reţinut şi chiar utilizat în practica managementului carierei proprii.

 Bibliografie:
  1. Schein, E. H. (1993). Career Anchors – Discovering your real values. London, Pfeiffer & Company.

Consiliere psihologică/psihoterapie

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

consiliere psihoterapieSunt două activităţi cu un grad crescut de similaritate. Nici chiar pentru specialişti nu e uşor să facă distincţia dintre ele. Sunt intervenţii pentru care putem spune cert că aparţin uneia sau alteia dintre cele două activităţi, şi situaţii în care această distincţie nu se poate face atât de clar.

În continuare vă voi prezenta sintetic cum au fost definite aceste două activităţi şi care sunt criteriile diferenţiatoare uzitate în literatura de specialitate.

Consilierea psihologică

  • Este o intervenţie psihologică în scopul autocunoaşterii şi dezvoltării personale sau în scopul prevenirii şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
  • Deşi atât prevenirea, cât şi remiterea sunt specifice acestei activităţi, consilierea pune accentul mai degrabă pe prevenire.
  • Nu se recomandă în situaţii de patologie psihică.
  • Problemele în consiliere sunt abordate conştient, lucrându-se cu informaţii accesibile şi cunoscute persoanei.
  • Sfera cognitivă, de gândire este privilegiată în consiliere comparativ cu componenta psihică afectivă.
  • Este o intervenţie de scurtă durată (6-10 şedinţe), pentru problemele pe care le considerăm mai degrabă minore din punctul de vedere al gravităţii şi afectării vieţii psihice şi sociale.
  • Nu conduce la modificarea unor trăsături de personalitate, ci la conştientizarea unor strategii de acţiune, utilizând resursele deja existente la nivel personal.
  • Se adresează persoanelor normale.
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de către consilierul psihologic sau psihoterapeutul cu formare iniţială de psiholog.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Consiliere psihologică şi Psihoterapie.
  • Formarea în consiliere psihologică poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 2-3 ani.
  • Acreditarea în postura de consilier psihologic este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un consilier psihologic: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Consilierea se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.

Psihoterapia:

  • Este intervenţie psihologică în scopul promovării autocunoaşterii şi dezvoltării personale, dar şi a modificării factorilor psihici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi somatice.
  • Este centrată pe remiterea problemelor (emoţionale, cognitive şi de comportament), mai degrabă decât pe prevenirea acestora.
  • Se recomandă în cazul tulburărilor psihice şi este, de obicei, de lungă durată.
  • Se lucrează atât la nivel conştient, cât şi inconştient (conţinuturile inconştiente sunt accesate prin modalităţi specifice).
  • Presupune abordarea tuturor aspectelor psihice, însă sfera motivaţional-afectivă este cea privilegiată.
  • Toate problemele sunt privite ca având o componentă intrapersonală, modificările realizate la nivelul acesta conducând evident la schimbări comportamentale.
  • Conduce la utilizarea mai eficientă a resurselor personale existente, precum şi la dezvoltarea altora, pentru că este un proces restructurativ la nivelul personalităţii.
  • Se adresează atât persoanelor normale, cât şi celor cu diverse afecţiuni psihice (nevrotice, psihotice, psihopatice).
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de psihoterapeut.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Psihoterapie.
  • Formarea în Psihoterapie poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 4-5 ani.
  • Acreditarea în postura de psihoterapeut este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un psihoterapeut: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Psihoterapia se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Bibliografie:
  1. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Ed. All, 1996
  2. Tomşa, Ghe., Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1999
  3. Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005
  4. http://www.copsi.ro
 

Ce este autismul?

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei, PsihoterapieLeave a comment

autism ce esteAutismul este o tulburare de dezvoltare, de natură neurobiologică. Autismul tipic face parte din tulburările spectrului autismului (TSA) sau tulburările pervazive de dezvoltare (PDD) care includ Tulburarea autistă, Sindromul Asperger (cei afectaţi de acest sindrom au limbaj, o inteligenţă chiar genială, dar manifestă deficienţe de comunicare şi socializare), Sindromul Rett, Tulburarea dezintegrativă a copilăriei şi Tulburarea pervazivă de dezvoltare- nespecificată altfel/PDD-NOS.

Termenul de “autism” este folosit în sensul larg de “tulburări din spectrul autismului”. Atunci cînd ne referim la “autism” ca tulburare specifică din cadrul spectrului, folosim termenul “autism clasic” sau “tipic”.

Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. Uneori există o perioadă de dezvoltare aparent normală, după care copilul se izolează şi pierde din abilităţile dobîndite.

În Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (1994) criteriile de diagnostic pentru tulburarea autistă sunt următoarele:

  • Manifestările să aparţină celor trei domenii simptomatologice considerate importante pentru diagnosticul de autism: deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă, deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă, repertoriu restrâns de activităţi şi interese.
  • Manifestările să fi debutat în perioada de sugar sau în copilărie.
  • Manifestările să fie cel puţin opt, dintre care cel puţin două de la A, cel puţin una de la B şi cel puţin una de la C:
  1. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă:

– lipsa conştienţei existenţei sau sentimentelor altora

– nici o căutare sau căutare inadecvată a alinării în perioadele de stres

– nici o imitaţie sau o imitaţie alterată

– nici un joc social normal

– deterioare evidentă în capacitatea de a-şi face amici printre egali.

2. Deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă:

– lipsa comunicării verbale şi nonverbale

– limbaj nonverbal inadecvat

– absenţa activităţii imaginative relevată de lipsa interpretării rolurilor reale sau imaginare

– anomalii marcante în producerea vorbirii, incluzând volumul, accentul, viteza, ritmul şi intonaţia

– anomalii marcante în forma şi conţinutul vorbirii: stereotipii verbale, uz idiosincratic de cuvinte sau expresii, remarci inadecvate frecvente, folosirea incorecta a pronumelui personal

– deterioare marcantă în capacitatea de a iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii.

3. Repertoriu restrâns de activităţi şi interese:

– mişcări stereotipe ale corpului

– preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor

– stres major legat de modificări minore în ambianţă

– insistenţă iraţională de a urma în detaliu rutele

– restrângerea marcantă a intereselor şi preocupărilor la un interes mărunt.

În trecut autismul era considerat o tulburare rară. Studii recente arată o creştere majoră a ratei de incidenţă a cazurilor de tulburări din cadrul spectrului autismului. De ex. în Marea Britanie, cel mai recent studiu al Consiliului de Cercetare Medicală (Medical Research Council) (2001) din această ţară a determinat că prevalenţa este de 1 la 166 din totalul populaţiei, semnalînd o alarmantă creştere de 1600% doar în ultimii 10 ani). În România nu există nici o statistică care să arate numărul de persoane cu autism.

În procesul educaţional – terapeutic şi şcolar – se doreşte adaptarea copilului cu autism la lumea celor fără autism. Şi uneori se reuşeşte. În anumite limite. Nu ştim însă să existe vreo abordare educativă care să încerce o întâlnire a celor două ”universuri” reprezentate de autişti şi neautişti. Cu atât mai puţin una care să stipuleze rezonanţa celor consideraţi normali la lumea celor numiţi autişti.

   Bibliografie:
  1. American Psychiatric Association (2003) – Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
  2. Bruin, Colette (2008) Give me 5 – Pedagogie modernă pentru lucrul cu persoanele autiste, Editura Fides, Iaşi
  3. Mitasov, Tudor; Smelik, Inge, Jose (2005),  Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi.
  4. Peeters, Theo, 2009, Autismul- teorie şi intervenţie educaţională, Editura Polirom, Bucureşti

Ce este ADHD?

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

adhd 1Hiperactivitatea cu deficit de atenţie (ADHD) este o tulburare caracterizată printr-un nivel de dezvoltare necorespunzător vârstei în ceea ce privește atenţia (capacitatea de concentrare, distractibilitate), activitatea motorie şi impulsivitatea. Persoanele cu acest tip de tulburare prezintă, în general, o perturbare în fiecare din aceste arii, dar în grade diferite. Simptomele se accentuează de obicei în situaţii care cer o atenţie susţinută.

În clasă neatenţia şi impulsivitatea conduc la inconsecvenţă în îndeplinirea sarcinilor şi la dificultăţi în organizarea şi efectuarea corectă a activităţii. Activitatea este de obicei dezordonată şi efectuată neglijent şi impulsiv. Hiperactivitatea conduce la dificultăţi în a rămâne aşezat, ridicatul excesiv în picioare, alergatul prin clasă, neastâmpăr, manipularea obiectelor etc.

Acasă neatenţia se poate manifesta prin dificultatea de-a răspunde solicitărilor şi prin treceri frecvente de la o activitate la alta. Impulsivitatea se exprimă prin întreruperea sau deranjarea celorlalţi membri ai familiei şi printr-un comportament neatent, înclinat spre accidente. Hiperactivitatea determină nelinişte psihomotorie şi activităţi excesiv de zgomotoase.

Cu egalii, această tulburare determină următoarele comportamente: incapacitatea de a urma regulile jocurilor structurate, incapacitatea de a-şi aştepta rândul în jocuri, angajarea în activităţi potenţial periculoase, dificultatea de de-şi regla comportamentul în conformitate cerinţele jocurilor.

  1. Diagnostic. Pentru ca diagnosticul de ADHD să fie îndeplinit este nevoie ca:
  • Să existe o perioadă de cel puţin 6 luni în timpul căreia să fie prezente cel puţin opt din următoarele manifestări :
    1. nelinişte motorie sau psiho-motorie
    2. dificultate de a rămâne aşezat
    3. distractibilitate crescută
    4. dificultăţi de a-şi aştepta rândul la jocuri sau manifestări
    5. impulsivitate în comunicare
    6. frecvent, nefinalizarea activităţilor
    7. dificultăţi de concentrare a atenţiei
    8. treceri de la o activitate la alta
    9. dificultatea de a se juca liniştit
    10. vorbitul excesiv
    11. întreruperea altora din jocuri sau activităţi
    12. neatenţie în comunicare
    13. pierderea lucrurilor
    14. angajarea în activităţi periculoase
  • manifestările să apară cu o intensitate și o frecvență crescută comparativ cu copiii de aceeaşi vârstă;
  • manifestările să fi fost prezente înainte de vârsta de 7 ani;
  • manifestările să apară în cel puțin două domenii de activitate ale copilului (acasă, școală, parc, petrecerile cu alți copii, afterschool etc.);
  • manifestările să-i producă copilului o afectare semnificativă a funcționării sociale şi şcolare (relații cu cei de-o vârstă, progrese la școală, relații în familie).

ADHD este o tulburare pentru care diagnosticul se realizează doar pe baza comportamentelor observate, pentru că nu există teste de laborator sau imagistică cerebrală care să o certifice.

O perioadă de timp ADHD cred că a fost supradiagnosticat. Educatorii, părinţii chiar începuseră să ”caute” excesiv simptome de ADHD, deşi de multe ori era vorba doar de particularităţi de vârstă, caracteristici temperamentale, efectul unei alimentaţii foarte bogate în glucide sau un rezultat al agitaţiei resimţite în propria familie.  În prezent pare că această tulburare nu mai este atât de mult în centrul atenţiei celor care se ocupă de copii şi, în aceste condiţii, numărul celor diagnosticaţi e mai probabil să fie mai realist.

Bibliografie:
1. American Psychiatric Association (2003) –Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
2. Barkley, R.A. (1997) – Behavioral Inhibition Sustained Attention and Executive Functioning: Constructinga Unyfing Theory of ADHD, Psychol Bull
3. Barkley, R. (2002) – Issues In The Diagnosis of Attention Deficit-Hyperactivity Disorder In Children, Brain Development

Semne ale deresponsabilizării personale

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011

Jocurile psihologice

On By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

jocTermenul de ”joc psihologic” îi aparţine lui E. Berne. El se referă la interacţiunile repetitive ale oamenilor în desfăşurarea cărora, unul sau altul dintre interlocutori intră – aproape pe nesimţite – în unul dintre următoarele roluri: agresor, victimă sau salvator. Agresorul este cel care hărţuieşte, controlează sau pedepseşte pe cineva, victima se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă, iar salvatorul face pentru alţii mai multe decât pentru sine sau chiar în detrimentul său. Prin urmare, jocurile se caracterizează prin calităţi ascunse şi repetitive şi printr-un final neplăcut emoţional pentru ambii participanţi la joc.

Jocul poate debuta ca o interacţiune banală între persoane (o discuţie, o activitate desfăşurată în comun) în care schimburile verbale par explicite ca, la un moment dat, să se ajungă într-un punct care să scoată la iveală adevăratul motiv al interacţiunii. Jocul este iniţiat de una dintre persoane care îi întinde o cursă psihologică, o momeală celuilalt. Aceasta constă într-un mesaj ce-i atinge o coardă sensibilă, o vulnerabilitate, o nevoie interlocutorului. De obicei, nu suntem conştienţi de această momeală şi cădem în stratagema celui care ne-a întins-o (în altă ordine de idei, nici acesta nu este conştient de ceea ce face, anume că urmăreşte altceva decât ceea ce afirmă). În momentul în care se răspunde momelii, se intră în joc. Ulterior răspunsului oferit, se produce o comutare a rolului celui care a iniţiat jocul, dintr-o anumită stare a eului trecând în una din cele trei: agresor, victimă sau salvator. Cel care a fost invitat în joc, este confuzat de această schimbare de roluri şi se poate simţi frustrat, dezamăgit sau nemulţumit. În final, nici una dintre persoanele implicate nu se simte bine. Cel care a iniţiat jocul pentru că, în spatele acestui scenariu poartă ascunsă o nevoie pe care nu ştie cum să şi-o satisfacă convenabil, celălalt pentru că nu ştie ce caută în situaţia respectivă frustrantă, blocantă, nemulţumitoare.

Pentru a înţelege mai bine jocurile psihologice, să luăm exemplul unei interacţiuni ipotetice, foarte simple de altfel ca şi structură, între un el şi o ea.

El: Vreau să ştiu părerea ta despre fericire.
Ea: Fericirea este … . (Ceea ce ar putea fi spus nu contează prea mult, din momentul intrării în joc).
El: De ce crezi tu că ştii mai bine decât mine ce este fericirea?
Ea: mirare, confuzie. El: nemulţumire.

Să analizăm acest simplu joc psihologic după formula lui Eric Berne pentru jocuri:

M+S=R, C, D, Bn, unde
M = momeala
S = stratagema
R = răspunsul
C = comutare
D = derută (surpriză)
Bn = beneficii negative.

Momeala o reprezintă invitaţia aparent banală: ”Vreau să ştiu părerea ta despre fericire”. Această invitaţie poate fi formulată neutru, cum este cazul exemplului dat, sau mai transparentă pentru intenţiile jucătorului, folosind strategii mai evident manipulative, ca de exemplu: ”Pentru că tu eşti specialistă, spune-mi ce crezi despre fericire”. Prin intermediul momelii el atinge o anumită vulnerabilitate a ei (ar putea fi sensibilitatea la nevoile celorlalţi sau nevoia de-a arăta ceea ce ştie), astfel că ea intră în joc şi-i răspunde întrebării.

Stratagema, în această situaţie, se referă la întâlnirea dintre o prejudecată, o credinţă a primului jucător (care ar putea fi aceea că ceilalţi se cred mai buni decât el) şi o sensibilitate sau o nevoie de-a ei.

Răspunsul, conform formulei lui Berne, este chiar ceea ce spune ea în situaţia respectivă şi, cum spuneam anterior, conţinutul acestuia nu este prea relevant dacă s-a intrat în joc. Pentru că răspunsul este la întrebarea formulată explicit, întrebare care de fapt ascunde o alta: ”Ia să vedem, şi tu vrei să-mi arăţi că eşti mai bună ca mine?”. Răspunsul ar avea într-adevăr relevanţă într-o interacţiune deschisă, cu cărţile pe masă. Prin urmare, mesajul momeală este întotdeauna unul care cuprinde două mesaje: unul explicit şi altul implicit, care se devoalează de-abia mai târziu.

Comutarea, în exemplul nostru, constă în transformarea celui care întreabă, dintr-un om care vrea răspunsul la o întrebare, într-un agresor psihic. Aşadar, e normal ca ea să se simtă confuză la final, pentru că interacţiunea respectivă este debusolantă şi frustrantă.

Nici el nu se simte mai bine pentru că, de fapt, prin jocul respectiv nu a făcut decât să-şi pună în scenă o parte a scenariului de viaţă, în care ceilalţi vor să-i arate că sunt mai buni, să-l devalorizeze. Care o fi nevoia lui, pe care nu ştie să şi-o exprime şi satisfacă într-o manieră mai sănătoasă? Foarte probabil, nevoia de valorizare.

Cum ar fi putut ea să nu intre în jocul respectiv? Sau, ar fi putut ea oare să nu se lase momită?! Putem să nu picăm în capcanele jocurilor, dar frecvent o facem, pentru că mesajul capcană pare de obicei inofensiv şi doar ulterior ne dăm seama ce ascunde cu adevărat. Deci, putem să nu intrăm în jocuri, dar e foarte greu. Aş spune că neintratul în joc e realizabil doar dacă cunoaştem bine persoana respectivă, cu paternurile ei de jocuri psihologice.

Să presupunem însă că ne dăm seama că interacţiunea ascunde un joc (pentru că suntem foarte conştienţi şi cunoaştem foarte bine persoana şi jocurile ei). Putem oare să răspundem într-un fel anume astfel încât să nu ajungem la jocuri? E mai greu, dar se poate. În interacţiunea din exemplu, ea ar fi putut să spună ceva de genul: ”O să-ţi spun ce înseamnă fericirea pentru mine. Nu ştiu dacă asta are vreo relevanţă pentru tine!”

Oamenii joacă, 75-80% din timpul alocat diverselor activităţi, jocuri psihologice. E un procent foarte mare. Acest procent ne duce cu gândul că, pe de o parte, ne este teamă de multe ori să spunem ceea ce vrem de fapt, direct şi asertiv, pentru că există riscul respingerii iar, pe de altă parte, că nu ştim întotdeauna nici ce nevoi avem, nici cum să le satisfacem constructiv.

Eric Berne a identificat foarte multe jocuri pe care oamenii le joacă şi le-a găsit şi nume interesante: ”Al meu e mai bun decât al tău”, ”Te-am prins, ticălosule!”, ”Este îngrozitor!”, ”Datornicul”, ”Alcoolicul”, ”Da, dar…” etc. Dincolo însă de-a le denumi într-un fel anume, e important să descoperim când intrăm într-un joc psihologic, ce nevoi sau vulnerabilităţi personale se întâlnesc cu momelile oferite şi ce nevoi pun în scenă cei care ne invită la joc psihologic.

Pentru a descoperi jocurile din interacţiunile cu ceilalţi, John James (1973) ne oferă un îndrumar format din câteva întrebări: Ce se întâmplă în mod repetat în interacţiunea cu X?, Cum începe interacţiunea?, Ce se petrece în continuare?, Cum se termină?, Cum mă simt la final?.

După ce vom descoperi jocurile din interacţiunea cu ceilalţi, putem înţelege mai mult despre nevoile şi vulnerabilităţile atât ale noastre, cât şi ale celorlalţi. Putem medita apoi la modalităţi de-a evita aceste jocuri: s-a constat că cele mai eficiente căi sunt comunicarea asertivă a nevoilor şi stabilirea unor reguli clare de comportament, pentru diverse persoane, în domenii variate.

În concluzie, prin jocuri ne ocupăm o mare parte din timp, pentru că nu conduc la nici un rezultat şi pot fi repetate la infinit. Pentru cei care au o teamă crescută de intimitate, jocurile reprezintă chiar un fel de-a fi în relaţii (e adevărat că respectivele relaţii sunt cu atât mai toxice, cu cât se joacă mai mult jocuri în detrimentul interacţiunii bazată pe intimitate).

Jocurile ne ţin departe de contactul cu propria persoană şi cu celălalt dar depinde în totalitate de noi dacă alegem să ne învârtim la nesfârşit în cercul acestora sau să încercăm modalităţi mai sănătoase de-a interacţiona.

 Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după “Bună ziua”?, Editura Trei, 2006.
Berne, E., Games People Play, New York, Grove Press, 1964.
Christine, Lister-Ford, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010
James, J., The Game Plan, TAJ, III:4, Octombrie 1973

Stările eului: starea de adult

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

starea de adultA treia stare a personalităţii, identificată de E. Berne, este cea de adult. Ea nu trebuie corelată neapărat cu vârsta adultă, pentru că, pe de o parte, acest aspect din noi începe să se cristalizeze cu mult înaintea vârstei maturităţii şi, pe de altă parte, mulţi adulţi din punct de vedere al vârstei biologice funcţionează cu un eu de adult puţin dezvoltat.

Dar ce e o stare de adult? Este partea personalităţii care ne permite să percepem şi să interpretăm realitatea dintr-o perspectivă personală. Ea se dezvoltă încă de când suntem mici, la început firav, pe măsură ce începem să introducem perspectiva personală în raţionamentele noastre, iar apoi – după depăşirea copilăriei şi adolescenţei, dacă copilul şi părintele din noi nu sunt prea puternici, ar trebui ca această parte să preia încet-încet conducerea personalităţii.

La cei mai mulţi dintre noi starea de adult este contaminată, adică supusă influenţelor părţilor de copil şi părinte. Un adult decontaminat permite o adaptare flexibilă la realitate, autonomie, spontaneitate şi o crescută capacitate de a fi intimi. Când adultul din noi funcţionează la parametri scăzuţi, apar dificultăţi în manifestarea caracteristicilor mai sus-menţionate.

Starea de adult are funcţia de-a negocia între cerinţele copilului, prescripţiile părintelui şi caracteristicile contexului, este aşadar un factor de echilibru pentru personalitate.

În dezvoltarea conţinuturilor acestei stări noi putem identifica trei mari direcţii:

  • conţinuturi corelate cu experienţa proprie, neinfluenţate de evenimentele din copilărie sau imaginile parentale (de exemplu, în mica copilărie mă gândeam că oamenii mari ar trebui să dea sfaturi doar dacă sunt fericiţi, căci cum să reuşeşti să faci pe altcineva fericit, dacă nu te-ai făcut nici pe tine?!; gânduri de genul acesta, venite din propria minte, apar încă de la vârste mici, dar de multe ori adulţii nu găsesc timp să asculte şi starea de adult a copiilor lor); pe măsură ce avansăm în vârstă ar trebui ca prin acest filon să sosească cât mai multe elemente pentru adultul din noi;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de copil, prin resemnificarea experienţelor din copilăria noastră; la modul ideal, la maturitate, adultul ar trebui să încorporeze starea de copil filtrată şi interpretată prin gândirea proprie, dar – la modul realist – întotdeauna în noi vor mai rămâne părţi din copilul care am fost, cu viziunea lui asupra lumii;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de părinte, prin regândirea şi reinterpretarea imaginilor, ideilor, trăirilor afective, atitudinilor, tiparelor comportamentale asociate figurilor parentale; ca şi în cazul stării de copil, acest proces conduce la încorporarea unei părţi din ceea ce ne-au transmis părinţii, în eul de adult, o altă parte – cea nefiltrată prin propriul fel de-a fi, arhaică, rămânând în eul de părinte.

Sintetic, transformarea stărilor eului, în procesul de individuare (individualizare, construire a autonomiei personale) este figurată în imaginea pe care am ataşat-o acestui articol.

Potrivit lui E. Berne, principalul aspect care contribuie la întărirea eului de adult, prin separarea de starea de copil şi cea de părinte, îl reprezintă gândirea proprie. Acest autor a scris că întâlnea persoane de 35-45 ani care niciodată până la acea vârstă nu şi-au permis să gândească cu mintea proprie. Sintagma ”cu mintea proprie” ne arată că, de multe ori în procesul gîndirii, noi doar procesăm idei preluate de la alţii, în loc de a produce unele noi, ale noastre, originale.

În activitatea de dezvoltare personală, consiliere şi psihoterapie, adultul primeşte permisiunea de la o altă persoană, investită cu autoritate, de a fi autentic, adică de a începe să gândescă şi să se poziţioneze faţă de realitate dintr-o perpectivă personală.

Toate frazele pe care le spunem automat în anumite situaţii sunt preluate de-a gata de la persoanele semnificative din viaţa noastră, toate reacţiile automate, netrecute prin filtrul propriu, derivă fie din eul de copil, fie din cel de părinte.

Tot ceea ce e conştient, asumat, în acord cu adevăratele noastre nevoi, este reprezentativ pentru adultul din noi.

Un exerciţiu foarte simplu de clarificare şi de separare a ceea ce ne aparţine de ceea ce am preluat de la alţii este acela de a ne gândi la o situaţie personală problematică şi, după fiecare idee care ne vine în minte, să ne întrebăm: ”Cine spune asta? Eu sau alticineva?”

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de părinte

On By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

starea de parinte 1Ne purtăm în noi părinţii. Dar nu aşa cum au fost sau sunt în realitate, ci aşa cum i-am perceput noi. Starea eului care depozitează imaginile parentale sub formă de imagini, idei, trăiri afective, tipare comportamentale este, potrivit lui E. Berne, starea de părinte. Ea poate fi subdivizată în două categorii: părinte normativ (care încorporează partea parentală normativă, de limite şi graniţe) şi părinte hrănitor (componenta protectivă a eului de părinte). Aceste două părţi, când sunt dezvoltate în exces în personalitatea noastră, ne determină să ne comportăm fie centrat pe supracontrol, fie pe supraprotecţie.

Conţinutul stării de părinte este unul introectat, adică asumat fără întrebări şi netrecut prin filtrul propriu, de la persoanele semnificative (părinţi, bunici, alte persoane).

Expresia ”se comportă cu propria persoană aşa cum s-au raportat părinţii la sine” este valabilă şi poate fi explicată tocmai prin interiorizarea imaginilor parentale care devin parte componentă şi a atitudinii faţă de sine. De asemenea, tot din sfera repetiţiilor, este cunoscut faptul că avem tendinţa de a reproduce tiparele atitudinale şi comportamentale ale părinţilor noştri, în relaţie cu propriii copii, tocmai pentru că acestea sunt părţi ale noastre, aparţinând eului nostru de părinte. Ieşirea din aceste paternuri repetitive se poate face prin clarificarea conţinuturilor preluate de la părinţi şi alegerea conştientă a ceea ce vrem să păstrăm şi perpetuăm în felul nostru de-a fi, restul ”returnându-le”, într-o manieră simbolică, celor cărora le aparţin de fapt.

Vorbind la modul general, în eul de părinte este posibil să identificăm unul sau altul dintre următoarele mesaje: fii puternic, fii perfect, fă pe plac mie/altora, grăbeşte-te, încearcă din nou. Acestea sunt transmise verbal de către părinţi copiilor lor, iar ulterior devin parte componentă a eului de părinte al copiilor. Dvs. ce mesaje credeţi că aţi recepţionat de la propriii părinţi? În care dintre cele enumerate mai sus vă recunoaşteţi?

Ca şi eul de copil, eul de părinte nu are o structură omogenă: noi conţinem toate figurile semnificative în interiorul nostru: mama, tata, bunici, alte persoane importante pentru dezvoltarea noastră.

Copilul şi părintele interni sunt componente structurale care sunt încărcate cu energia unor evenimente şi persoane din trecutul nostru.

Activităţile de consiliere şi psihoterapie ne pot ajuta să restructurăm conţinuturile stării de părinte, rezultând o concepţie personală despre cine suntem noi, bazată pe interpretările şi semnificaţiile pe care le acordăm, într-o manieră specifică şi individuală, realităţii. Această concepţie personală va fi depozitată în eul de adult. Deci, clarificarea părintelui interior conduce la întărirea adultului din noi.

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de copil

On By emailioanaIn Psihoterapie1 Comment

starea de copilPersonalitatea nostră, potrivit lui E. Berne, se constituie ca o unitate a trei stări ale eului: starea de copil, starea de adult, starea de părinte.

Sintetic, caracteristicile principale ale stării de copil sunt:

  • cuprinde imagini, gânduri, trăiri afective şi tipare comportamentale asociate experienţelor din copilăria noastră;
  • poate fi subdivizat în două mari componente: copilul liber (se exprimă spontan, liber) şi copilul adaptat (încearcă să se adapteze la cerinţele reale şi imaginate ale celorlalţi);
  • atunci când comportamentul nostru derivă din starea de copil, ne exprimăm în principal emoţional şi instinctual, dar acest lucru nu presupune că emoţionalul este ceva specific doar stării de copil, ci doar că în această stare suntem predominant emoţionali;
  • este depozitarul experienţelor noastre timpurii, experienţe interpretate din perspectiva de copil, cu resursele intelectuale, emoţionale, volitive, de personalitate specifice acestei vârste;
  • conţinutul acestei stări este un amalgam de obiectiv şi subiectiv; cu cât vârsta la care a avut loc o anumită experienţă depozitată aici este mai timpurie, cu atât gradul de subiectivitate este mai crescut;
  • în starea de copil ajung şi mesajele inconştiente ale părinţilor legate de aspectele nerezolvate (frustrări, neîmpliniri, dorinţe conflictuale) din propria lor viaţă;
  • au fost identificate 12 categorii de mesaje inconştiente derivate din conflictele parentale care ajung de la eul de copil al părinţilor la copilul lor: nu exista, nu fi tu însuţi, nu fă nimic, nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu fi apropiat, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi;
  • cum nu există părinţi perfecţi, cu toate conflictele emoţionale rezolvate, fiecare dintre noi purtăm în eul nostru de copil câteva dintre mesajele mai sus-menţionate (puteţi încerca să identificaţi intuitiv ce mesaje aţi preluat de la mama dvs. şi ce mesaje de la tatăl dvs.);
  • starea de copil cuprinde nu numai experienţele noastre din copilărie, ci se extinde chiar şi asupra acelora din adolescenţă;
  • eul de copil nu este omogen ca structură, aici putem identifica seturi distincte de sentimente, atitudini şi tipare de comportament asociate diverselor vârste ale copilăriei noastre: vom avea astfel eul de bebelus, de copil mic, de puber, de copil adolescent, dar şi eul de copil la 1 an, la 2, la 3 etc., în principiu pentru fiecare vârstă a copilăriei caracterizată de evenimente importante pentru dezvoltarea noastră putem ”decupa” un tip de copil; în concluzie, copilul nostru interior e de fapt format din mai mulţi copii;
  • experienţele stării de copil pot avea o formă foarte vagă (mai ales cele din perioadele foarte timpurii) sau mai bine conturată; unele experienţe nu pot fi puse în cuvinte ci mai degrabă simţite corporal şi emoţional;
  • copilul nostru interior, ca orice parte a noastră, are nevoie de-a fi ascultat şi înţeles;
  • în activitatea de consiliere psihologică sau psihoterapie experienţele copilăriei pot fi analizate şi resemnificate din perspectiva prezentului şi a vârstei adulte; în urma acestora copilul nostru interior capătă mai multă claritate;
  • când starea de copil este mai puţin confuză, mai clară, noi putem avea un contact mai corect cu nevoile noastre, pentru că nu vom mai fi împiedicaţi de interdicţiile din copilărie să le conştientizăm şi să ne satisfacem;
  • pe măsură ce ne cunoaştem şi ne asumăm copilul interior, excesele asociate acestei stări, atât revolta cât şi supraadaptarea, îşi reduc amploarea şi frecvenţa, fiind înlocuite cu conduite mai mature, mai echilibrate de satisfacere a nevoilor şi dorinţelor noastre;
  • dacă copilul nostru interior este depozitarul unor experienţe intens negative care l-au rănit, blocat, chiar strivit pe alocuri, este nevoie să ne raportăm cu multă grijă, afecţiune şi înţelegere faţă de această parte din noi;
  • când copilul nostru interior va fi acceptat, înţeles şi acceptat cât mai în totalitate, noi vom avea o capacitate crescută de adaptare la realitate.
Bibliografie:
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Copilul meu interior

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie2 Comments

copil interiorDragul meu copil interior, dragul meu drag! Ce mai faci tu? Te port cu mine de când eram de aceeaşi vârstă, dar recunosc că de multe ori am preferat să nu mă prea uit la tine. Sigur, tu ai continuat să exişti, să te bucuri, să suferi, să râzi, să plângi, dar toate acestea au ajuns la mine de multe ori neclar şi amestecat cu alte emoţii ale altor părţi din mine.

De când am vorbit ultima oară eu am mai crescut. Chiar mult. Acum sunt adult sau aşa se numeşte perioada de vârstă căreia îi aparţin. Eu însă ştiu că sunt în continuare şi copil, chiar dacă prefer de multe ori să nu văd asta.

Oare de ce nu te contactez mai des? Oare de ce nu te întreb de ce ai nevoie? Oare de ce mă comport ca şi cum n-ai exista? Uite, o să-ţi spun un secret. Pentru că, de fiecare dată când o făceam, trebuia să mă descurc cu valul de emoţii care mă cuprindea. Erau frici din copilărie, interdiţii, multe interdicţii, fapte pe care nu le înţelegeam şi pe care încercam să le desluşesc aşa cum puteam, dar şi bucurie pură: că e primăvară, că merg desculţă, că miroase a vacanţă, a sărbători şi a cozonaci calzi. Ştii, în lumea de adult, nu e prea distractiv atunci când apare o avalanşă emoţională. Adulţii au multe resonsabilităţi, trebuie să fie eficienţi, aşa ca nişte calculatoare performante, iar uneori emoţiile, mai ales cele amestecate şi intense, îi cam încurcă.

Ce m-a făcut să te contactez acum? De ceva vreme mă gândesc intens la mine, mă întorc pe toate părţile, mă analizez, mă pun sub semnul întrebării. Şi aşa am ajuns la tine. Mi-a trecut aşa un gând că s-ar putea să ascunzi ceva comori. Sau măcar nişte resurse. De asemenea, trebuie să recunosc că am constatat că nu e chiar o soluţie să mă fac că nu exişti, oricum nu dispari şi chiar, din când în când, îmi cam încurci socotelile. Uneori rău de tot. Nu vreau însă să te învinovăţesc. Cred că dacă te-aş întreba mai des ce vrei, am putea să ne descurcăm bine împreună şi, chiar dacă n-aş putea să-ţi ofer întotdeauna ce vrei, am putea să negociem oferta mea. Aşa ar fi înţelept. Şi matur. Ştii, îţi spuneam că sunt adult acum. Iar un adult ţine cont de mai multe perspective.

Copilul meu drag …! Oare ce conţii tu? Recunosc că nu prea mai ştiu. Citeam deunăzi (acum că sunt mare, citesc mult) că tu ai fi depozitarul conflictelor nerezolvate ale părinţilor mei. Nu te speria, îţi traduc: adică ceea ce n-au reuşit să rezolve ei în viaţa lor a ajuns la tine. Şi n-au făcut-o intenţionat. Nici măcar prin cuvinte. Doar prin intonaţii, gesturi, mimică, tăceri … . A fost suficient doar să interacţionezi cu părinţii tăi şi ai preluat, ca un burete, tot ceea ce n-au ştiut să gestioneze ei. Acum, fie vorba între noi, cred că multe aspecte, pentru că psihologia nu prea era la modă în vremurile acelea.

Din cărţile pe care le citesc ştiu că părinţii transmit, prin eul lor de copil (adică prin copilul lor interior), propriului lor copil, multe mesaje nu tocmai constructive. Ca de exemplu, nu exista, nu fi tu însuţi, nu (fă nimic), nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi. Îţi vine să crezi ce-i învaţă inconştientul părinţilor pe copilul lor?! Oare, în cazul tău, care sunt valabile? O să stau să mă gândesc la cum au fost părinţii mei, ce n-au înţeles ei pentru viaţa lor şi probabil mi-au transmis şi mie şi sigur a ajuns la tine.

Să nu te superi, dar o să pun sub semnul întrebării aceste interdicţii. Poate or fi fost valabile pentru părinţii mei, dar sigur nici pe mine, nici pe tine nu te ajută prea mult. O să discutăm oricum. Cred că o să-l întreb şi pe părintele din mine. O să vorbim cu toţii. O să vă ascult şi o să decidem împreună ce mi-a folosit în copilărie, dar nu-mi mai trebuie acum.

Ştiu că te simţi sufocat de mulţimea de ”nu”-uri. Promit că o fac curăţenie şi o să păstrez doar ceea ce-mi este real util. O să vezi, o să te ”eliberez”. Căci acum, cum îţi spuneam, eu sunt adultul şi nu mai trebuie să le cer acceptul părinţilor mei pentru propriile decizii. Aşa că o să hotărăsc ce e real benefic pentru amândoi. Îţi promit că o să ai permisiunea să te joci mai mult, să te relaxezi, să simţi, să te bucuri, să te exprimi, să fii spontan, să străluceşti, să fii autentic, să fii tu. Şi prima dovadă că o să mă ţin de cuvânt este ceea ce fac acum: mă apropii de tine, aşa cum ştiu.

Să ştii că m-am încălzit pe interior de când scriu. Deja mă simt mai bine şi vreau să te ajut să te simţi şi tu mai bine. Aşa o să fiu mai întreagă. Mai puţin fragmentată. Mai puţin ambivalentă. Mai puţin confuză.

Vreau să închei gândurile pentru tine spunându-ţi că îţi mulţumesc că exişti, că te-ai ţinut tare şi m-ai păstrat pe mine din trecut, de când eram doar un copil, cu bune şi rele, cu frici şi gânduri temerare. De asemenea, îţi promit că n-o să mă mai port cu tine aşa cum au făcut-o alţii cu mine când eram mică. O să ţin cont de tine, o să te ascult, o să comunicăm şi o să trăim împreună. Şi sigur viaţa mea va fi mai bogată.