Ce simţi în acest moment?


emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Dezvoltarea şi depăşirea trăsăturilor depresive


depresieTendinţele sau trăsăturile depresive au ca fundament negarea propriilor trăiri emoţionale începută încă din copilărie, sub presiunea adaptării la realitate. Copiii cărora nu li s-a permis să experimenteze diverse emoţii ca supărarea, enervarea, furia, durerea, foamea, plăcerea ci au fost nevoiţi să şi le reprime pentru a nu supăra sau deranja figurile autoritare se înstrăinează încetul cu încetul de sine iar în locul vivacităţii emoţionale se instalează trăirile depresive.

Conform Alice Miller (2013), trăsăturile depresive de personalitate se asociază cu:

  • pierderea contactului cu sinele autentic, adică cu nevoile şi emoţiile proprii;
  • o stimă de sine scăzută, declanşată de lipsa încrederii în propriile sentimente şi nevoi;
  • negarea sentimentelor proprii;
  • dezvoltarea unor relaţii dependente cu ceilalţi;
  • frică de respingere crescută;
  • conformism;
  • agresivitate întoarsă către sine;
  • sensibilitate exagerată;
  • tendinţa de-a simţi ruşine şi vinovăţie;
  • tendinţe perfecţioniste.

Depăşirea tendinţelor depresive presupune ”întoarcerea acasă” la ceea ce eşti, la nevoile, la emoţiile, dorinţele, ideile proprii. Evident, cu cât distanţa dintre ”acasă” şi personalitatea actuală este mai mare cu atât întoarcerea presupune mai mult efort: de a lucra cu tine, de a te descoperi, de a te asuma.  Drum bun spre acasa!

drum spre casa

Bibliografie:

Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Personalitatea de tip sine fals/personalitatea de tip sine autentic


sine falsFiecare om vine pe lumea aceasta cu un anumit bagaj: un corp cu instincte şi caracteristici proprii şi un potenţial genetic specific care se actualizează în anumite contexte. El trăieşte de cele mai multe ori într-o anumită familie şi comunitate care îl educă după cum cred de cuviinţă (norme, valori etc.). Merge la şcoli, interacţionează cu diverse persoane, medii sociale, are multiple experienţe. Pe tot acest traseu se structurează ca personalitate, adică ca un complex de trăsături biopsihosociale absolut original.

Evoluţia unei persoane, dezvoltarea acesteia este un lung traseu în care fiecare zi îţi pune sa amprenta specifică. Iar pe acest traseu al dezvoltării, fiecare pilon al personalităţii este rezultatul felului în care individul interiorizează, conform resurselor sale specifice, multitudinea influenţelor la care este supus.

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoţionale nu-i sunt întărite, susţinute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de fals, de ”făcătură”, ceea ce psihanaliştii numesc personalitate de tip sine fals. În cele mai multe situaţii, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoţionale îşi va forma o personalitate în dezacord cu sinele lui real, cu ceea ce este el. Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulţumească pe ceilalţi, pe adulţii care îl cresc şi-l educă. Şi în spatele acestei personalităţi se va ascunde sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Netrăirea în conformitate cu ceea ce eşti, cu felul în care simţi conduce în timp la o stare de gol interior, la depresie. Sau la opusul ei, grandomania, ca mecanism de apărare faţă de depresie. ”Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente şi nu pe posesia unor calităţi” (Alice Miller, 2013, pag. 45). Prin urmare, vom regăsi depresia sau grandomania ca modalităţi de-a fi ale personalităţilor de tip sine fals.

Cel care îşi structurează o personalitate aparentă nu a putut să-şi construiască propriul sentiment de securitate, căci el nu s-a putut baza pe propriile emoţii, nu le-a trăit prin încercare şi eroare şi nu a căpătat simţul nevoilor sale reale. El este înstrăinat de sine şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va deveni dependent de alţii: părinţi, grupuri, alte persoane, propriii copii.

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute şi trăirile emoţionale validate, copilul îşi dezvoltă o personalitate de tip sine autentic. El va fi o personalitate vie, ce va trăi viaţa în multitudinea faţadelor ei. Şi va avea chef să trăiască. Căci numai contactul cu nevoile şi emoţiile proprii este în măsură să ofere putere şi stimă de sine.

Bibliografie:
Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Părinţii interni şi acţiunile noastre, faţă de noi şi copiii noştri


copil plangeA recunoaşte cât mai exact cum a fost experienţa copilăriei propii, din punctul de vedere al copilului (mai ales cum s-a simţit în diverse momente şi circumstanţe) reprezintă o modalitate de restructurare a imaginilor parentale. Imaginea interiorizată a părinţilor se schimbă şi, cel mai important, se modifică şi felul în care ne raportăm la noi.

Dacă părinţii au ignorat nevoile copilului, l-au pedepsit brutal pentru greşelile lui, au avut aşteptări mari şi nerealiste faţă de acesta, acelaşi lucru va face copilul devenit adult pentru sine, pentru că, în interiorul lui, părinţii îşi continuă opera. Astfel, el îşi va ignora nevoile, se va pedepsi pentru greşeli, se va forţa să facă tot timpul performanţă şi se va simţi extrem de vinovat dacă nu va reuşi.

A vedea părinţii aşa cum au fost, iar nu aşa cum am fost învăţaţi că ar fi bine, opreşte circuitul agresivităţii perpetuate inconştient. Conştientizând că unele tipare educative nu au fost sănătoase, chiar dacă au aparţinut părinţilor, vom putea să ne restructurăm poziţia faţă de noi. Vom respinge răul primit şi vom căpăta libertatea de-a ne privi cu blândeţe, cu toleranţă, cu iubire şi respect. Vom deveni părinţii pe care ni i-am dorit şi vom avea grijă de copiii noştri interiori, pentru a-i ajuta să scape de frică, furie, vinovăţie, inconfort.

Identificând răul ca rău şi binele ca bine, vom şti să facem distincţia dintre bine şi rău atât în interiorul nostru, cât şi în afară. Vom recunoaşte acţiunile rele ale celorlalţi şi ne vom putea opune acestora. Când însă în interiorul nostru răul se amestecă cu binele, căci am fost învăţaţi că tot ceea ce vine de la părinţi este bun, vom fi în mare dificultate în a face alegeri sănătoase pentru noi, în a recunoaşte ce ne este favorabil şi ce nu, în a pune limite ferme acţiunilor potenţial periculoase din mediu.

Alt beneficiu al restructurării imaginilor parentale este faptul că ne disponibilizăm pentru copiii noştri. A nu recunoşte şi partea urâtă a copilăriei proprii înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, a o continua prin comportamentul faţă de propriii copii. A recunoaşte deci adevărul copilăriei noastre înseamnă a ne lua în grijă copilul din noi, precum şi propriii copii.

Rolurile de agresor, victima, salvator


agresor victima salvaÎn celelalte articole despre roluri am adus în discuţie complementaritatea acestora: masculinul cu femininul, maternul cu paternul, părintele cu copilul. Ca şi acestea, rolurile de agresor, victimă, salvator sunt interconectate şi se susţin reciproc.

Toţi conţinem aceste 3 roluri şi le avem dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. La un anumit moment de timp noi manifestăm doar unul dintre ele. Totuşi, stabilitatea interioară a fiecăruia dintre rolurile de agresor, victimă, salvator fiind relativ scăzută, trecerea de la unul la celălalt se face uşor, în cadrul aceleiaşi relaţii şi chiar a aceleiaşi interacţiuni interpersonale. Orice persoană care este agresor la un moment dat într-o relaţie va fi şi victimă, dar şi salvator. Trecerea de la polul de agresor la cel de victimă sau de salvator este valabilă nu numai pentru o singură persoană implicată în diada relaţională, ci pentru ambele, agresorul dintr-un partener trezind victima din celălalt, victima aducând la suprafaţă agresorul sau salvatorul, salvatorul întreţinând victima sau stimulând agresorul.

Rolul de agresor este asociat cu comportamente agresive (critică, injurii, violenţă emoţională şi/sau fizică), cu nevoia de-a răni fizic sau emoţional, de-a controla, pedepsi sau hărţui pe cineva în mod voit şi sistematic. Dezvoltarea rolului interior de agresor se face pe terenul fertil al situaţiilor experimentate din postura de victimă, căci a fi obiectul agresiunii conduce la cumularea furiei şi la structurarea unui rol care să permită, la un moment dat, exprimarea acesteia.

Ieşirea din rolul de agresor presupune vindecarea rănilor formate în diverse contexte traumatice, iar comportamental, asumarea grijii şi responsabilităţii pentru sine.

Victima este persoana care se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte sau de modalitatea proprie de acţiune, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, să stopeze agresiunea sau să iasă din sfera ei. Comportamentul în rolul de victimă se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă. Victima are o imagine scăzută despre sine şi nevoia inconştientă de a-şi face rău pe care o proiectează asupra agresorului.

A ieşi din rolul de victimă presupune vindecarea tiparelor de autoagresiune interne care conduc la permisiunea inconştientă de-a fi agresat iar, comportamental, asumarea responsabilităţii pentru sine şi trasarea unor limite clare şi ferme în interacţiunea cu ceilalţi.

Salvatorul, ca rol psihic, este cel care vine în întâmpinarea nevoilor celorlalţi fără a i se fi cerut neapărat, cel care vrea cu orice preţ să fie de ajutor, care uită că cea mai sănătoasă salvare este cea pe care o realizezi singur. Uneori salvatorul face mai multe pentru o persoană decât face aceea pentru sine, cu toate că este capabilă. Persoana în rolul de salvator poate face atât de multe pentru alţii încât ajunge să acţioneze în detrimentul său.

Depăşim rolul de salvator când îi lăsăm pe ceilalţi să-şi poarte singuri de grijă, să ia propriile decizii şi să-şi asume responsabilitatea personală.

Rolurile de victimă, agresor, salvator sunt specifice jocurilor psihologice, adică interacţiunilor caracterizate de lupta de putere, în care se pun în scenă rănile personale ale tuturor protagoniştilor, din care nimeni nu câştigă, nimeni nu iese mulţumit sau împăcat. Jocurile psihologice permit o exprimare a frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor psihice prin intermediul acestor roluri, dar împiedică contactul autentic dintre oameni. Prin urmare, aceste roluri sunt doar nişte ”faţade” psihice ale problemelor noastre interne, prin intermediul lor exprimându-le, dar niciodată vindecându-le.

Libertatea între limite clare


liberatteÎn ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.

Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.

Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.

Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.

În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.

Rolul masculin/feminin; rolul matern/patern


roluriMasculinul şi femininul sunt principii complementare în natură şi societate, ce se susţin şi se întăresc reciproc, care există şi-şi extrag semnificaţia prin raportare unul la celălalt. La fel se întâmplă şi cu rolurile psihologice masculin şi feminin care trebuie privite împreună, unul fără altul pierzându-şi sensul specific.

A fi într-un anumit rol sau a juca un rol presupune a te comporta conform prescripţiilor acestuia. A fi în rolul masculin sau feminin înseamnă a accesa comportamente specifice, ce sunt derivate din prescipţiile de rol sociale pentru masculinitate şi feminitate. Aceste prescipţii sunt nişte standarde sociale de comportament, ce condiţionează educaţia ca bărbat sau ca femeie într-o anumită societate.

Comportamentele specifice rolului masculin pot fi subsumate următoarelor aspecte:

  • activism
  • orientare spre exterior, realitate
  • centrare pe carieră
  • privilegierea logicului, a cogniţiei
  • comunicare pentru a transmite informaţii
  • combativitate
  • agresivitate
  • asertivitate
  • centrare pe performanţă şi realizări
  • competiţie
  • iniţiativă
  • curaj
  • dinamism
  • controlul trăirilor emoţionale
  • funcţionare psiho-biologică constantă
  • bună orientare spaţială
  • nevoia de-a proteja
  • structurarea acţiunilor în vederea atingerii anumitor scopuri
  • rezistenţă la efort
  • creativitate
  • spirit exploratoriu.

Rolul feminin se caracterizează prin următoarele:

  • receptivitate
  • intimitate
  • centrare pe emoţii, afectivitate
  • comunicare pentru a crea conexiuni
  • atitudine conciliatoare
  • spirit cooperant
  • sensibilitate
  • maleabilitate
  • exprimare emoţională
  • mister
  • nevoia de-a fi protejată
  • senzualitate
  • tandreţe
  • erotism.

Gradul în care ne asumăm atributele specifice rolurilor masculin şi feminin reflectă nivelul de dezvoltare al acestor roluri în structura personalităţii noastre şi depinde de mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt: relaţia cu părinţii, caracteristicile educaţiei primite în acest sens, relaţiile erotice dezvoltate.

Pe fundamentul rolurilor feminin şi masculin se structurează rolurile matern şi patern. Pentru ca acestea să poată să se construiască armonios este nevoie ca rolurile feminin şi masculin să fie ele însele bine dezvoltate. O mamă bună nu poate să fie în război cu feminitatea sa, iar o figură paternă pozitivă poate creşte doar pe terenul unei masculinităţi asumate.

Comportamentele specifice rolului matern sunt:

  • afectivitate
  • comportament hrănitor (fizic şi psihic)
  • capacitate de conţinere
  • stabilitate emoţională
  • capacitate de-a avea grijă, de-a proteja, de-a susţine
  • empatie
  • toleranţă
  • disponibilitate
  • blândeţe.

Comportamentele caracteristice rolului patern sunt:

  • responsabilitate
  • autoritate
  • stabilirea de norme, limite şi valori
  • capacitate de-a iniţia
  • îndrumare
  • fermitate
  • transmitere de informaţii
  • capacitate de-a proteja
  • disponibilitate
  • suport.

Rolurile matern şi patern nu sunt specifice doar părinţilor, ci ele, corespunzând unor nevoi general-umane, sunt dezvoltate de orice fiinţă umană, putând fi accesate în diverse contexte relaţionale.

Rolurile masculin/feminin, matern/patern fac parte din structura noastră psihică. În funcţie de apartenenţa noastră la un anumit sex, dar şi de o serie de alţi factori, unele sau altele vor fi mai mult sau mai puţin dezvoltate în constelaţia proprie de trăsături psihice. A fi conştienţi de nivelul de dezvoltare al acestor roluri conduce firesc la a fi mai în contact cu anumite resurse personale relaţionale şi sociale.

Rolul de părinte/rolul de copil


parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.

Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Ce este o afacere neîncheiată?


nefinalizatÎn interacţiunea cu realitatea, experienţele pe care noi le parcurgem au de fiecare dată o motivaţie iniţială, o desfăşurare, cât şi o finalizare. Finalizarea unei experienţe este urmată firesc de accesarea altor experienţe. Uneori însă experienţele nu sunt finalizate sau sunt încheiate prematur, iar despre acestea spunem că sunt ”afaceri neîncheiate”(în terminologia gestalt).

O afacere neîncheiată este una trecută, dificilă sau chiar traumatizantă care nu a condus la o rezolvare satisfăcătoare pentru o anumită persoană. O experienţă nefinalizată este caracterizată întotdeauna de una sau mai multe din următoarele particularităţi:

  • nesepararea persoanei de obiectul satisfacerii nevoii, aceasta rămânând într-o situaţie sau relaţie deşi nevoile personale au fost satisfăcute, iar în prezent nu mai sunt; de exemplu, a mânca deşi senzaţia de foame nu mai există sau a nu ieşi din experienţe care nu mai aduc nici un beneficiu;
  • existenţa resentimentelor, a regretelor, a furiei precum şi a altor trăiri emoţionale negative care ne ţin prinşi, ataşaţi în continuare de relaţii, evenimente, situaţii trecute;
  • neacceptarea a ceea ce s-a întâmplat;
  • existenţa unor lucruri nespuse sau a unora netrăite în respectiva experienţă;
  • disconfort, tensiune sau frustrare asociate amintirii experienţei;
  • retrăirea evenimentului în diverse circumstanţe care pot fi asociate cu acesta (este specifică mai ales traumelor);
  • persoana continuă să se gândescă sau să fantazeze asupra a ceea ce a fost şi ar mai putea fi;
  • experienţele personale din aceeaşi categorie cu cea nefinalizată sunt influenţate de aceasta într-o manieră inconştientă;
  • în cazul traumelor, persoana poate consuma multă energie psihică pentru a ţine departe de fluxul conştiinţei amintirea lor;
  • convingerile rezultate în urma trăirii situaţiilor neîncheiate interferă cu buna desfăşurare a vieţii ulterioare;
  • nefinalizarea unei experienţe conduce la indisponibilitate emoţională pentru experienţe asemănătoare.

Închiderea situaţiilor nefinalizate se poate realiza în context psihoterapeutic printr-un travaliu cu o durată ce poate varia de la o şedinţă la câteva luni în funcţie de tipul experienţei, precum şi de factori care ţin de personalitatea clientului şi caracteristicile mediului căruia îi aparţine.

Bibliografie:
Phil Joyce&Charlotte Sills, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Editura Herald, Bucureşti, 2010

Forţa eului


forta euluiForţa eului este un concept care reflectă capacitatea de adaptare a individului. Psihanaliza definea forţa eului ca disponibilitate psihică a persoanei: cu cât este mai crescută, cu atât persoana se adaptează mai bine realităţii.

Într-un chestionar de personalitate (Cattell) forţa eului este legată de controlul emoţional, adică stabilitate/instabilitate emoţională.

Persoanele cu un eu puternic au următoarele caracteristici:

  • toleranţă crescută la frustrare
  • bun autocontrol al impulsurilor
  • flexibilitate cognitivă
  • gândire realistă
  • capacitate crescută de-a rezista la stres
  • nu utilizează excesiv mecanisme de apărare
  • lipsa anxietăţii prelungite şi a depresiei
  • stabilitate emoţională
  • constanţă în atitudini şi interese
  • calm
  • neimplicare în conflicte inutile
  • responsabilitate.

Persoanele cu un eu slab se caracterizează prin:

  • slabă toleranţă la frustrare
  • autocontrol scăzut
  • rigiditate cognitivă
  • capacitate scăzută de-a rezista la factori stresori
  • utilizarea excesivă a mecanismelor de apărare
  • gândire nerealistă
  • înclinaţie excesivă spre autoînvinovăţire
  • instabilitate emoţională
  • atitudini şi interese fluctuante
  • fuga de responsabilitate
  • deschidere către conflicte.

Conceptul de forţă a Eului poate fi implicat în evaluarea diverselor arii ale personalităţii precum şi în măsurarea eficienţei unei intervenţii psihoterapeutice. La finalul unei terapii reuşite, persoana are o forţă a eului crescută comparativ cu momentul începutului terapiei.

Bibliografie:
Laing, R. D. (1969) Self and Others, 2nd ed., Penguin Books
Minulescu, M. (1966) Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publ. House, Bucureşti

Lucrul cu visul


femeie visandFreud numea visele ”calea regală spre inconştient”, iar pentru Perls erau tot o cale regală, dar spre integrarea aspectelor reprimate, negate, neasumate ale sinelui.

Cum se lucrează cu visele în procesul terapeutic? În consilierea şi terapia gestalt fiecare element al unui vis semnifică un aspect al clientului şi al vieţii sale iar a lucra cu visul presupune a înţelege mesajele subiacente, simbolizate în multele elemente componente ale acestuia precum şi în vis, ca ansamblu.

În procesul terapeutic, pentru a facilita conştientizarea clientului asupra semnificaţiilor viselor pot fi utilizate o serie de metode de explorare:

  • explorarea semnificaţiilor acordate de client obiectelor, evenimentelor, persoanelor şi simbolurilor din vis; pentru aceasta sunt utile asociaţiile pe care clientul le realizează vis-a-vis de acestea;
  • descrierea visului ca şi cum s-ar produce în prezent şi ar fi o poveste reală;
  • simbolizarea visului corporal sau prin modalităţi artistice: modelaj în plastilină, în lut, desen, colaj etc.;
  • povestirea visului din perspectiva fiecărui personaj sau element al visului; elementele cu care clientul se va identifica mai greu se referă la aspectele mai dificile din punct de vedere personal;
  • punerea în contact şi realizarea de dialoguri între elementele visului;
  • construcţia unui final fericit al visului; se utilizează mai ales pentru coşmaruri;
  • considerarea visului ca o modalitate de-a transmite un mesaj despre terapeut sau despre terapie.

Utilizând aceste metode, clienţii vor avea posibilitatea de-a se conecta la ceea ce transmite visul, de-a se înţelege mai bine, de-a conştientiza aspecte reprimate sau negate ale sinelui precum şi de-a le integra conştient.

Bibliografie:
Phil Joyce&Charlotte Sills, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Editura Herald, Bucureşti, 2010

Dezvoltarea suportului în sine sau cum să facem să ne bazăm solid pe propria persoană


suportul in sineA simţi că te poţi baza pe tine – pe corpul şi psihicul tău, că ai un suficient suport în propria persoană reprezintă fundamentul sănătăţii psihice. Un ”simţ” puternic al suportului de sine debutează în copilărie în condiţiile în care copilul are parte de un mediu conţinător, suportiv şi ofertant pentru nevoile proprii. La fel, un simţ fragil al suportului în sine corelează cu condiţii de mediu frustrante şi nesigure pentru nevoile copilului.

Suportul în sine poate fi crescut de către fiecare persoană prin o serie de modalităţi specifice:

  1. identificarea modalităţii de-a respira şi de-a sta (postura) în care persoana se simte cel mai bine; exersarea şi introducerea acestora în funcţionarea corporală de zi cu zi;
  2. înlocuirea limbajului pasiv (”mi s-a întâmplat”, ”m-a făcut să mă simt” etc.) cu unul activ, responsabilizant (”am simţit”, am trăit”, ”am gândit”, ”am ales” etc.);
  3. identificarea cu propria experienţă: a accepta în totalitate ceea ce experimentăm fără a nega, reprima sau evita; în momentul în care refuzăm să conştientizăm anumite aspecte ale experienţei pierdem contactul şi cu alte resurse personale pentru că noi nu funcţionăm fragmentar, ci unitar; astfel, a spune ”mă simt frustrat, nervos, trist, bucuros, entuziast, fericit etc” reprezintă modalitatea de a exersa identificarea cu propria experienţă;
  4. dialogul suportiv cu sine: înlocuirea criticilor interne cu enunţuri pozitive, susţinătoare (vezi şi articolul ”Inamicii noştri interni”);
  5. evocarea, în momentele critice, tensionante a unei persoane conţinătoare şi suportive, precum şi a dialogului cu aceasta;
  6. amintirea strategiilor personale de-a face faţă diverselor situaţii atunci când ne confruntăm cu situaţii dificile.

Toate aceste strategii pot fi foarte utile pentru a creşte încrederea în noi, în capacitatea de-a ne descurca în diverse situaţii şi de-a depăşi varii obstacole. Ele trebuie însă exersate constant pentru a-şi dovedi utilitatea şi eficienţa.

Bibliografie:
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic


tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)


stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Teoria paradoxală a schimbării


schimbare paradoxalaSchimbarea nu se produce atunci când te străduieşti să te transformi într-un anumit fel, ci atunci când te accepţi aşa cum eşti, cu gândurile, trăirile emoţionale, nevoile, valorile tale. ”Schimbarea apare când cineva devine ceea ce este nu atunci când încearcă să fie ceea ce nu este.” (Beisser, 1970, p. 77)

Mulţi dintre noi, când vrem să ne schimbăm, ne propunem în ce direcţie să aibă loc schimbarea, ne facem un plan şi trecem la acţiune. Teoria paradoxală a schimbării susţine ca, în locul efortului de schimbare, să aşezăm efortul de-a intra în contact cu ceea ce suntem şi să devenim conştienţi de cât mai multe aspecte ale experienţei noastre. Odată ce realizăm acest lucru, schimbarea se va produce firesc.

Teoria paradoxală a schimbării afirmă de fapt că, în loc să încercăm să ne schimbăm, e necesar să facilităm procesul natural de creştere şi schimbare prin intermediul conştientizării. Potrivit acestei teorii, schimbarea nu este ceva forţat, ci un proces de evoluţie firească spre ceea ce suntem cu adevărat, spre împlinirea potenţialului nostru.

 Bibliografie:
Beisser, A.R. (1970), The paradoxical theory of change, in J. Fagan and I. Shephard (eds), Gestalt Therapy Now, Palo Alto

Diferenţa dintre cum te înţelege un prieten şi cum te înţelege un psihoterapeut


cerc coloratUn prieten, când te înţelege, îţi dă dreptate. El poate spune ceva de genul: ”Da, ai dreptate să gândeşti aşa…” sau ”Şi eu în locul tău aş fi gândit, simţit, făcut la fel!”.

Un psihoterapeut îţi înţelege starea şi ţi-o validează prin acceptare. El nu pactează cu tine pe nici o dimensiune, ci pe toate pe care le manifeşti. El nu-ţi dă dreptate, căci o ai deja. Acceptă fiecare stare iar, prin acceptare, aspectul respectiv îţi găseşte firesc locul în structura psihică individuală. Orice aspect care este acceptat, iar nu judecat prin acordarea/neacordarea de dreptate permite şi altor aspecte să intre în câmpul conştiinţei individuale.

Prietenul te validează pe anumite dimensiuni, cele cu care e de acord, cu care rezonează, similare cu ale lui. Psihoterapeutul îţi acceptă în totalitate experienţa, cu toate dimensiunile ei. El nu pactează în mod special cu nici un aspect particular al experienţei, ci în totalitate cu tot ceea ce trăieşti, cât de contradictoriu ar fi.

Prietenul este susţinător, dar şi blocant pentru aspectele cu care nu rezonează, nu le simte, nu le acceptă, nu le valorizează. Psihoterapeutul este susţinător şi eliberator.

Oricât de conţinător ar fi un prieten, el nu poate şi nici nu trebuie să fie un psihoterapeut. La fel, oricât de eliberator ar fi un psihoterapeut el nu trebuie să înlocuiască prietenii. Fiecare cu rolul lui.

Acceptarea pozitivă necondiţionată


acceptarea neconditionataAcceptarea pozitivă necondiţionată, concept specific terapiei centrate pe persoană, înseamnă şi valorizarea persoanei. A valoriza nu trebuie confundat însă cu a lăuda. A lăuda pe cineva poate avea acelaşi efect ca şi critica, mai ales atunci cînd acesta nu crede despre sine ceea ce i-am spus prin laudă. De fapt, primim mai uşor critica cu care suntem de acord decît lauda ce intră în contradicţie cu structura eului.

Scopul, în terapia centrată pe persoană, nu este să-i creem noi o imagine pozitivă clientului, ci să-ţi construiască singur respectiva imagine prin structurarea unor convingeri, valori, principii extrase din propria experienţă.

A evidenţia ceva pozitiv despre o persoană, dacă ea nu are acea convingere în structura eului său, conduce la activarea mecanismelor sale de apărare şi la rigidizarea eului său.

Pozitivarea clientului, valorizarea lui, în terapia centrată pe client presupune acceptarea acestuia cu ceea ce este, chiar şi cu imaginea sa negativă şi de multe ori nerealistă despre sine.

A-l accepta pe client cu tot ceea ce este conduce la reevaluarea convingerilor despre sine şi la restructurarea acestora în conformitate cu propria experienţă. Un client acceptat va ajunge să-şi îmbunătăşească imaginea de sine singur, în timp, pe măsură ce-i creşte siguranţa de a se raporta liber la sine.

Bubliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2011

Recunoştinţa eliberatoare


multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Conceptia lui S. Freud asupra aparatului psihic


apartul psihic freudFreud structurează aparatul psihic în trei compartimente: sinele, eul şi supraeul.

Sinele. Sinele este zona cea mai veche din punct de vedere ontogenetic. El conţine ceea ce este ereditar, adică instinctele. Freud recunoaşte două clase de instinct: ale vieţii (libido) şi ale morţii (thanatos). Printre acestea, de o importanţă deosebită este instinctul sexual.

Sinele nu cunoaşte realitatea externă, este centrat pe impulsurile instinctuale şi operează după “principiul plăcerii” căutând doar satisfacerea instinctelor. El are doar două instrumente pentru a obţine plăcerea: acţiunea reflexă (reflexele) şi procesul primar (realizarea dorinţelor în vise sau prin intermediul imaginaţiei). Din sine se diferenţiază celelalte componente ale psihicului.

Eul. Sub acţiunea influenţelor externe, din sine ia naştere o noua porţiune: eul. Eul are o dublă funcţie – pe de o parte, de a se adapta lumii externe şi, pe de altă parte, de a controla instinctele sinelui, luând decizii în legătură cu satisfacerea acestora. Eul apare de timpuriu în viaţă şi operează raţional, după principiul adaptării la realitate. Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la comportament nevrotic.

Eul, pe lângă funcţia de mediere între sine şi mediul social trebuie să ţină cont şi de un al treilea – supraeul.

Supraeul. Supraeul este o componentă formată în perioada copilăriei, prin care se prelungeşte influenţa maternă şi paternă, a întregii familii, a tradiţiilor, precum şi cerinţele mediului social cel mai apropiat. Supraeul conţine eul ideal şi conştiinţa morală.

Dacă sinele şi supraeul intră în zona inconştientului, eul aparţine conştiinţei. Între conştient şi inconştient se află preconştientul. Inconştientul a fost comparat de Freud cu o cameră spaţioasă, “plină” cu pulsiuni psihice, între care cele sexuale au un rol primordial. Această cameră s-ar afla în vecinătatea uneia mai strâmte – conştiinţa. La intrarea in salonul conştiinţei se află un gardian care cercetează fiecare tendinţă psihică, cu scopul de a vedea dacă poate s-o lase să iasă din inconştient. Dacă pulsiunea a reuşit să treacă de cenzura gardianului, ea pătrunde într-o altă zonă – preconştientul – şi devine conştientă doar dacă reuşeşte să atragă privirea conştiinţei.

Bibliografie:
Freud, S., Introducere în psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991