Grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi în relaţiile de cuplu

On July 12, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

Psihoterapeut: Ioana Stancu, psiholog principal autonom în specializarea Psihoterapie experiențială.

Sâmbăta și duminica, 26 şi 27 iulie, orele 9-17 şi 9-13 (12 ore) voi organiza un grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi de relaţionare în cuplu. Dacă te numeri printre acestea, pentru că

ai o relaţie de cuplu în care întâmpini probleme pe care nu mai știi cum să le gestionezi (certuri frecvente, viaţă intimă nesatisfăcătoare, comunicare deficitară etc.)
ai dificultăţi în a-ţi găsi un partener de cuplu
nu reuşeşti să construieşti relaţii de cuplu de lungă durată

şi doreşti o rezolvare pentru problemele tale de relaţie, atunci te invit la acest grup.

Problematica abordată:

Identificarea şi comunicarea nevoilor de relație

Modalități asertive de comunicare în cuplu

Conflictele și dinamica vieții de cuplu

Abordarea constructivă a conflictelor de cuplu

Abilitatea de-a construi relaţii de cuplu.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Costul grupului: 240 lei.

Înscriere: la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141.

Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică

On July 11, 2014 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

O modalitate simplă de a reduce anxietatea în general şi cea din atacurile de panică, în special, este focalizarea duală a atenţiei sau conştiinţei. Adică, pe de o parte, să fim atenţi la simptomele anxietăţii şi, pe de altă parte, la caracteristicile realităţii.

E important ca acela care experimentează o creştere a anxietăţii să-şi spună în gând sau tare, dacă condiţiile permit: ”Simt cum îmi bate inima, am transpirat, mi-e frică, sunt foarte speriat şi, în realitate, nu se întâmplă nimic ameninţător (de exemplu, oamenii cumpără lucruri, pe un raft din faţa mea sunt lactate, doamna din faţă priveşte un produs, un copil vrea o ciocolată etc.)”. Între cele două realităţi conştientizate, realitatea sinelui ce trăieşte anxietate şi realitatea externă neameninţătoare, trebuie aşezat neapărat cuvântul ”şi”. Niciodată ”dar”. În acest fel ambele realităţi sunt recunoscute ca valide.

Această tehnică conduce la scăderea anxietăţii probabil chiar prin însăşi acceptarea ambelor realităţi trăite. De asemenea, putem spune că se produce o conectare a anxietăţii cu o parte ”liniştită” şi acest aspect ar putea produce şi el o diminuare a tensiunii resimţite.

Opusul acestei tehnici (şi ceea ce fac majoritatea oamenilor în atacurile de panică) este a spune: ”Sunt speriat dar nu e nimic ameninţător”. Verbalizând asta, se neagă prima afirmaţie, căci se subînţelege: n-ar trebui să fiu speriat, căci nu am nici un motiv. În această situaţie, starea neacceptată va creşte în intensitate tocmai pentru a fi recunoscută, iar anxietatea şi atacul de panică se vor amplifica.

Exersând tehnica focalizării duale, ea poate deveni un fel de automatism care să conducă la reducerea considerabilă a anxietăţii, generale sau din atacurile de panică.

Bibliografie

Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

Teoria schimbării umane

On July 10, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

$spirala fractal$ Schimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

Bibliografie:

Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003

Nu suntem singuri!

On July 9, 2014July 9, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

Fiecare dintre noi ne simţim singuri câteodată. Pentru unii singurătatea este chiar o caracteristică a vieţii. În realitate, nu suntem singuri niciodată. Indiferent cât de singuri ne-am simţi şi chiar, cât de însinguraţi am fi!

Să ne gândim puţin. De exemplu, o ea (sau un el). Vine obosită acasă. Nu a avut o zi prea bună la serviciu. În drum spre casă meditează la cât de grea îi este viaţa şi cât de singură este în această condiţie, pe care uneori o numeşte ”luptă”. Are ochii uşor înceţoşaţi de lacrimile pe care le opreşte cu greu ca să nu-i picure pe obraji. La un moment dat, deşi e prinsă în suferinţa internă, zăreşte totuşi, cu coada ochilor, o bucăţică de cer. E primăvară, işi spune. Adie puţin vântul. Are o senzaţie plăcută de răcoare şi proaspăt. Natura asta minunată! Pomii aceştia înalţi şi fremătători! Cine i-o fi plantat? Câţi oameni i-or fi îngrijit? Soarele i-a încălzit, ploaia i-a udat şi acum se poate bucura de foşnetul frunzelor lor! Se simte puţin mai bine. Sufletul crispat începe să i se încălzească. Merge mai uşor acum pe drum. Da, are şi nişte încălţări comode. Oare câţi oameni au muncit pentru ca ea să poarte acum acea pereche de pantofi? Se simte deja mult mai bine. Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să facă un duş. Casa, duşul, alte construcţii, alţi oameni, care au contribuit la confortul ei. Apoi ar vrea să mănânce nişte orez cu lapte. Cu scorţişoară şi stafide. Gusturile copilăriei! Îi e dor de ele! Orezul … e plantat, îngrijit, cules, transportat, vândut. Şi scorţişoara. Şi stafidele. Şi laptele. Şi zahărul. E clar că nu e deloc singură! Brusc are o revelaţie: ne susţinem unii pe alţii, natura ne susţine pe noi (şi nu suntem puţini, cam 7 miliarde de suflete!), Universul ne susţine planeta, totul e o încrengătură de suport şi sprijin pentru tot, pentru viaţă, pentru fiecare individ al fiecărei specii, pentru orice om! Simte asta, cu fiecare por! Şi se bucură. Şi mulţumeşte, în gândurile sale, naturii, cerului, oamenilor!

Încercaţi să faceţi acest mic exerciţiu, cînd vi se pare că singurătatea vă învăluie. Gândiţi-vă la toţi cei care au făcut ceva pentru fiecare aspect al vieţii pe care o aveţi. Aruncaţi apoi şi un gând de mulţumire în eter pentru toate susţinerea oferită de ceilalţi, de planetă, de soare, de Univers, de Tot.

Vă mai simţiţi singur?! Vă mai simţiţi singură?!

Emoţiile negative – când apar şi cum se descarcă

On July 8, 2014July 8, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

Emoţiile reprezintă un fel de ”senzor” psihosomatic cu rol fundamental în adaptarea noastră. Cele negative sunt asociate cu situaţii în care ne confruntăm cu dificultăţi, în care nevoile noastre sunt puse la încercare, în care suntem frustraţi sau în pericol din punct de vedere fizic sau psihic.

Emoţiile au un caracter general-uman, se nasc în contexte particulare şi sunt asociate cu expresii corporale diferite. De asemenea, ele scad în intensitate, adică se descarcă prin modalităţi specifice.

Voi prezenta în continuare, sintetic, câteva dintre emoţiile negative împreună cu caracteristicile situaţiilor în care apar, comportamentele pe care le au asociate şi felul în care le putem descărca. Pentru că e important să ne diferenţiem emoţiile, să conştientizăm ce le declanşează şi cum să le gestionăm în diverse contexte.

Tipuri de emoţii	Când apare emoţia	Cum se simte emoţia în corp/ cum se vede de către un observator	Comportamente asociate emoţiei	Descărcarea emoţiei
Mânia/furia	În situaţii în care există pericolul lezării fizice sau psihice, deci în situaţii percepute ca ameninţătoare. Mânia poate escalada în furie.	Tensiune musculară la nivelul maxilarului şi umerilor/maxilar încleştat, gât înroşit.	Ţipat, ceartă, luptă.	Ţipat, lovit.
Frică/anxietate/teroare	În situaţii de pericol sau de posibilă rănire; frica este stimulată de ceva exterior, pe când anxietatea de aspecte interne. Teroarea este forma extremă a fricii şi apare în situaţii în care viaţa ne este pusă în pericol.	Puls crescut, tremurat/tremor, paloare, ochii măriţi cu sprâncenele ridicate.	Fugă, tremor.	Tremurat, ţipat, urlat.
Tristeţe, suferinţă	În situaţii de pierdere sau de schimbare. În terapia traumei, apariţia suferinţei este un semn benefic, al acceptării faptului că experienţa aparţine trecutului.	Ochi umezi, senzaţie de nod în gât/ochi înroşiţi, lacrimi curgând.	Ochi înlăcrimaţi, plâns,facies lăsat.	Plâns.
Ruşine	În situaţii în care îi dezamăgim pe alţii sau pe noi înşine.	Temperatură crescută, în special la nivelul feţei/înroşire.	Evitarea privirii.	Comunicare cu o persoană care ne acceptă aşa cum suntem; contactul cald, empatic cu o altă fiinţă umană.

În afara modalităţilor specifice de descărcare a emoţiilor, comunicarea autentică cu o persoană conţinătoare poate fi de un real folos pentru orice tip de emoţie. Nu întâmplător, atunci când suntem cuprinşi de emoţii negative, căutăm să vorbim cu cei care ne înţeleg cel mai bine.

Bibliografie:

Rothschild, B., Corpul îşi aminteşte, Editura Herald, Bucureşti, 2013

Dependenţa emoţională

On July 5, 2014 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Dependenţa emoţională, ca structură psihică cognitivă, afectivă şi volitivă, ce afectează capacitatea indivizilor umani de-a stabili relaţii intime satisfăcătoare, este învăţată în familia de origine. Deşi iniţial termenul de dependenţă emoţională sau codependenţă a fost utilizat cu referire la persoanele ce aparţineau unor familii în care existau persoane toxicodependente, în prezent acesta a fost extins şi asupra celor care, deşi nu provin din astfel de medii familiale, totuşi utilizează strategii relaţionale asemănătoare acestora. Aceasta deoarece au trăit în familii disfuncţionale, asemănătoare, în multe privinţe, familiilor cu membri toxicodependenţi.

„Familia disfuncţionlă este cea în care membrii ei joacă roluri foarte rigide, iar comunicarea este sever limitată la conversaţiile care se potrivesc rolului. Membrii familiei nu sunt liberi să-şi exprime toate experienţele, dorinţele, cerinţele sau sentimentele pe care le au, ci sunt mai degrabă obligaţi să se limiteze la rolul care e în consonanţă cu rolurile jucate de ceilalţi” (Robin Norwood, 2001, p. 11). În astfel de familii vom avea unul sau mai multe din următoarele evenimente:

adicţia unui membru de droguri, mâncare, muncă, sex sau jocuri
abuz fizic, emoţional sau sexual
cineva din familie poate suferi de o boală cronică psihică sau fizică
într-o astfel de familie nevoile emoţionale ale membrilor nu sunt satisfăcute
comportament compulsiv la unul sau mai mulţi membri ai familiei
certuri şi tensiuni permanente
lipsa de comunicare
părinţi cu atitudini şi valori contradictorii
competiţia părinţior şi antrenarea copiilor în aceasta
convingeri foarte rigide
părinţi iresponsabili, imaturi.

Indiferent însă de cât de multe şi de grave probleme ar exista într-o familie, gradul ei de disfuncţionalitate are legătură mai degrabă cu incapacitatea membrilor acesteia de-a le accepta şi discuta, pentru a găsi eventuale soluţii. În familiile disfuncţionale se neagă existenţa problemelor. Nu se vorbeşte despre ele şi indivizii nu se confruntă cu ele. În consecinţă, cei care provin din astfel de familii învaţă să-şi reprime emoţiile şi să nu intre în contact cu propriile nevoi. Ei dezvoltă strategii defensive de negare şi evitare a propriilor emoţii. Se detaşează unii de alţii, dar şi de sine. Nu comunică. Nu vorbesc. Nu se ating. Refuză să simtă. Dezvoltarea lor emoţională este adesea inhibată.

Ca rezultat al experimentării deficienţelor din familia de origine, persoanele dependente emoţional capătă următoarele caracteristici:

se supraresponsabilizează, pentru că încă de mici li s-a cerut să-şi asume un rol care nu le era propriu, li s-a cerut să fie mature atunci când erau încă copii
confundă dragostea cu datoria, pentru că nu s-au simţit iubite pentru că există, ci au perceput oferta emoţională condiţionată de îndeplinirea unor responsabilităţi, datorii
îşi sacrifică nevoile proprii pentru a îndeplini nevoile partenerilor, pentru că nu-şi cunosc nevoile, pe de o parte, dar nici nu au fost obişnuite să ţină cont de nevoile proprii, ci doar de ale celorlalţi; în acelaşi timp se simt rănite dacă ceilalţi nu sesizează propriul sacrificiu, pentru că au deprins mecanismul de-a oferi condiţionat, dar şi pentru că nu se pot valoriza singure
sunt dependente de aprobarea celorlalţi
se simt vinovate în momentele când sunt asertive, a ţine cont de tine fiind un aspect nevalorizat în familia de origine
au o tendinţă de a-i controla excesiv pe cei cu care intră în relaţii (de obicei, indisponibili emoţional), pentru a evita suferinţa abandonului, care este intensă şi inconştientă; în acelaşi timp însă, odată cu eforturile pentru schimbarea celuilalt, transmit mesaje împotriva schimbării, pentru că altfel ar exista riscul ieşirii din scenariul de viaţă
nu au încredere în sine, pentru că nu se cunosc
au o puternică teamă de abandon sau de singurătate, pentru că au trăit asemenea emoţii, la o intensitate mare şi o vârstă timpurie
au dificultăţi în a-şi recunoaşte emoţiile, pentru că nu au exerciţiul contactului cu acestea
au o rezistenţă crescută la schimbare, pentru că nu au o imagine de sine pozitivă care să le permită adaptarea eficientă la nou
sunt nehotărâţi, au dificultăţi de luare a deciziilor, pentru că nu-şi cunosc propriile nevoi
le este teamă de intimitate, pentru că nu au cunoscut-o şi pentru că intimitatea înseamnă dezvăluire persoanlă, iar lor le este ruşine să se autodezvăluie pentru că se simt urâţi şi nedemni de-a fi iubiţi
au o puternică dorinţă de-a suferi, suferinţa fiind o emoţie bine cunoscută, dar şi o modalitate de-a anestezia durerea internă
au tendinţa de-a intra în relaţii cu cei care au nevoie de ajutor, pentru că ajutându-i pe ceilalţi cred că îşi vor câştiga dreptul de-a fi iubite
au tendinţa de-a intra în relaţii epuizante emoţional, tocmai pentru a evita contactul cu propriile nevoi.

Pentru că n-au fost luate în seamă aşa cum sunt, pentru că n-au fost iubite doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul să se gândească că nu sunt valoroase, pentru că n-au fost întrebate ceea ce simt, nu ştiu exact cine sunt şi ce nevoi au, nu au încredere în sine şi cred, în adâncul sufletului lor, că nu sunt demne de iubire. Aşa că vor cauta aprecierea în jur. Dar, datorită obişnuinţei de-a interacţiona cu persoane indisponibile emoţional, aşa cum a fost în familia de origine, vor fi atrase tot de acest tip de persoane. Vor utiliza aceleaşi strategii, vor recrea, într-un fel, atmosfera familială. În cadrul relaţiilor erotice, această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

necunoaşterea propriilor nevoi, ceea ce conduce la alegerea unor parteneri inadecvaţi emoţional
partenerii inadecvaţi, indisponibili, sunt foarte asemănători, din punct de vedere al ofertei relaţionale, propriilor părinţi, de unde atracţia inconştientă pentru aceştia
neîncrederea şi nevalorizarea inconştientă conduc la alegerea unor parteneri care să confirme acest scenariu; nu sunt o persoană valoroasă, aşa că o să-mi aleg parteneri care să nu mă iubească sau o să mă mulţumesc cu orice relaţie, pentru că oricum este foarte dificil să mă iubească cineva.

Deşi persoanele dependente au o mare nevoie de dragoste, sunt avide, pentru că s-au simţit neiubite în dezvoltarea lor timpurie, totuşi scenariul lor inconştient le oferă numai posibilitatea de-a se confrunta cu propriile temeri, frici, neputinţe, ele negăsind în relaţii un izvor de mulţumire, fericire şi dragoste, ci numai frustrare emoţională. Dacă însă, prin absurd ar intra în relaţie cu persoane disponibile emoţional, ele totuşi n-ar şti să le primească acestora oferta, pentru că n-au fost obişnuite să primească, ci numai să dea. Aşa că, foarte probabil, comportamentul relaţional ar fi de aşa natură încât şi-ar provoca, indirect, frustrarea emoţională.

Refacerea atmosferei familiare din punct de vedere emoţional are totuşi nişte aspecte foarte benefice pentru dezvoltarea personală, pentru că oferă modalitatea de-a intra în contact cu emoţii, frici, neputinţe refulate, ocazia de-a le conştientiza şi accepta. Oferă oportunitatea de cunoaştere, acceptare şi ulterior, de valorizare personală. Deşi dependenţa emoţională funcţionează ca un mecanism ineficient împotriva durerii şi suferinţei personale (pentru că efectul este mai degrabă accentuarea suferinţei), totuşi ea reface posibilitatea de-a intra în legătură cu multe frici refulate, deci premisa integrării unor părţi respinse ale eului.

Deoarece dependenţa emoţională este un mecanism constituit în perioadele timpurii, abordarea terapeutică a acesteia presupune explorarea istoriei şi relaţiilor familiale, identificarea patternurilor destructive de relaţionare, refacerea contactului cu propriile nevoi şi dorinţe, pentru ca persoana să poată să-şi construiască o viaţă în conformitate cu ceea ce e şi să se iubească pe sine suficient încât să şi-o facă şi frumoasă.

Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că persoanele dependente emoţional evită singurătatea, ele caută relaţiile şi fac eforturi mari pentru a nu fi abandonate, dar ele sunt incapabile de a trăi o adevărată intimitate. Incapacitatea lor de a dezvolta şi a trăi intimitatea este o consecinţă a imaginii de sine negative, a alegerilor parteneriale inadecvate, dar şi a strategiei de relaţionare (dependentă, adezivă, sufocantă, controlantă şi revendicativă) utilizată.

Fragment extras din cartea Ioana Stancu, Mecanismele intimitatii in relatia de cuplu. Evaluare și intervenție terapeutică, Ed. Sper, 2011

”Inamicii” interni

On July 5, 2014July 5, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

Interiorizăm, adânc în sinea nostră, felul în care persoanele semnificative s-au raportat la noi. Dacă ne-au susţinut, valorizat purtăm în noi vocile lor blânde care ne susţin şi ne valorizează în continuare. Dacă acestea ne-au criticat, blamat şi comparat o să facem şi noi astfel în prezent, aproape fără să ne dăm seama.

Noi, oamenii, facem constant şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dacă am fi atenţi la ceea ce ne spunem în sinea noastră am sesiza atât ”aliaţii”, cât şi ”inamicii” pe care îi purtăm cu noi. Aceştia sunt interiorizări a ceea ce ni s-a spus atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin reuşite. Au o funcţionare automată şi de multe ori inconştientă, dar, vestea bună e că pot fi reprogramaţi să funcţioneze mai constructiv pentru noi, dacă devenim conştienţi de felul în care şi cum ne influenţează.

Pentru a ne conştientiza ”inamicii” interni e important să sesizăm ce ne spunem când realizăm ceva valoros de care avem tendinţa să ne bucurăm şi să fim mândri. Dacă ne bucurăm, ne felicităm şi suntem mândri, atunci conţinem mai degrabă ”aliaţi”, dacă însă ne limităm bucuria prin îndemnuri la modestie sau comparaţii din care ieşim în postura inferioară, atunci am interiorizat paternuri sabotoare.

Aşa cum vom asculta ceea ce ne spunem când ne este bine, vom fi atenţi şi la mesajele pe care ni le transmitem când nu obţinem ce ne-am dorit, când rezultatele nu sunt mulţumitoare. S-ar putea să auzim devalorizare, critică sau susţinere şi suport. Dacă ne încadrăm în primele situaţii vom şti că ceva din interiorul nostru ne este potrivnic.

Unii oameni se sabotează la bine şi nu se lasă să se bucure de ceea ce au realizat, alţii s-au obişnuit să se prindă oarecum ”la colţ” şi să se atace când le e mai rău, iar alte persoane nu scapă nici o ocazie de-a se simţi rău, atenuându-şi până la dispariţie stările bune şi amplificându-şi cât mai mult momentele mai puţin fericite.

Aceste paternuri de raportare la sine au un specific derivat nu numai din momentul în care intră în acţiune, dar şi din felul în care se desfăşoară: putem avea voci devalorizante, critice, care atenuează bucuria, care nu ne permit să ne bucurăm, care ne compară constant cu alţii etc. Toate acestea pot fi însă înlocuite cu altele mai sănătoase pentru noi din momentul în care am înţeles care sunt şi cum funcţionează. Tot ce trebuie să facem este să ne dezvoltăm atenţia internă pentru a surprinde când intră în acţiune şi să le spunem: ”Stop, de acum înainte aleg să mă valorizez aşa cum mi-aş fi dorit şi aşa cum vreau!” Apoi ne putem spune vorbe bune, care să ne ajute să creştem, care să ne susţină când avem nevoie şi să ne amplifice bucuria când este cazul.

Înlocuind ”inamicii” interni cu o atitudine de valorizare, constructivă vom schimba de fapt mecanismul automat de raportare la noi derivat din felul în care ceilalţi s-au poziţionat în trecut faţă de noi. Ne vom spune ceea ce ne-am fi dorit să ni se întâmple, vom realiza pentru propria persoană ceea ce cerem altora. Şi astfel vom şti sigur că cea mai apropiată persoană de la care să cerem valorizare nu este una din afara noastră, ci chiar propriul interior. Care poate să fie un aliat sau un inamic. În final, depinde de noi.

O ALTFEL DE EDUCATIE

On July 4, 2014August 15, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Cand am pus titlul acestui articol m-am gandit la modalitatea obisnuita de-a educa pe care o intalnim in scolile noastre. Orice educator (in sensul de cel care educa) stie ca fiecare copil, adolescent sau tanar are nevoie – pentru a fi educat – de-a fi motivat, adica facut sa-l intereseze ceea ce ar fi oportun sa invete. Modalitatile de a-l motiva pe elev sunt diferite si pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Dupa tipul stimulilor utilizati, avem motivatie pozitiva si negativa.

Ce inseamna a-l motiva negativ pe elev? Un raspuns direct si, cum s-ar zice, “ pe sleau” ar fi: ”sa stie, domnule, de frica”. Sa stie prin urmare ca, daca nu invata, nu e atent la ore, daca nu-si face temele, e foarte posibil sa fie penalizat. In limbajul conditionarii operante spunem ca asociem raspunsurile nedorite in procesul educational cu stimuli negativi (nota proasta, critici, pedeapsa corporala uneori –si, din pacate , as spune eu). Sper ca nu supar pe nimeni cand afirm ca, in invatamantul nostru actual, predomina acest tip de motivare. Oare de ce? Care este logica acestui fapt sau… ilogica lui? Logica ar fi ca, stiintific vorbind, motivarea negativa are efect benefic doar pentru scurt timp. Si atunci, daca efectele nu persista, procedura este repetata fara a se sti ca nu va aparea nici o ameliorare a interesului elevului, ci dimpotriva. De aceea profesorii, invatatorii critica aproape tot timpul, ameninta cu notele proaste zi de zi, ora de ora (cand afirm aceasta iau in calcul majoritatea educatorilor; printre ei exista si exceptii). Iar elevii, avand deja in sange critica au devenit imuni la ea dar, in acelasi timp, nu pot trai fara a fi dojeniti. Pentru ca respira critica, o inghit inca de la gradinita. Iar, cand nu apare, se pare ca lucrurile nu sunt in firea lor si nu stiu cum sa se comporte firesc intr-un cadru scolar – de obicei sunt foarte dezinhibati pentru ca multi nu au incorporat normele normale de convietuire intr-un cadru institutionalizat (nu au facut aceasta pentru ca “de ce sa invat cum sa ma comport daca intalnesc la tot pasul indreptare de buna purtare?”). Nu spun ca elevii nostri nu prea stiu cum sa se comporte ci doar ca, cei mai multi, nu pun in aplicare conduitele adecvate decat in prezenta unor stimuli negativi.

Vorbeam mai inainte de “ilogica” aplicarii continue a stimulilor negativi. Ilogica? Da, pentru ca uneori educatorii isi descarca tensiunile cotidiene pe obiectul muncii, adica pe elevi. Viata e destul de grea, e stesanta, e tensionata. Bani nu sunt iar un profesor sau invatator e nevoit sa munceasca din greu ( pentru ca din greu se munceste in invatamant) pe mai putin de 1 milion pe luna (suma e valabila pentru anul 1999). Cand iti calculezi fiecare banut, cand nu stii cum vei supravietui pana la urmatorul salariu, e cam dificil sa fii “fresh” la urmatoarea intalnire, a doua zi dimineata. De obicei esti nervos si plin ochi de energie negativa. Care isi cere cursul firesc al descarcarii. Si aceasta e o realitate. De luat in seama atunci cand vorbim de motivatie negativa.

Ce inseamna a-l motiva pozitiv pe elev? Un elev e motivat pozitiv atunci cand raspunsurile dezirabile pentru educatia sa sunt asociate cu stimuli pozitivi (note bune, laude, premii). Motivarea pozitiva este intalnita si ea frecvent in scoli dar parca intr-o masura mai restransa decat cea negativa. De obicei punem accentul pe pedepsele care vor surveni “ daca nu… , daca nu…, “ in defavoarea bonusurilor care s-ar putea obtine ”daca da…, daca da…,”.

Am vorbit de motivatie in termeni de “pozitiva” si “negativa” si tinand cont de cel care aplica stimulii, adica educatorul. Sa ne indreptam atentia acum asupra unui elev interesat de o anumita disciplina de invatamant, de exemplu. Elevul motivat e cel care se indreapta cu placere spre ceva anume, care nu se multumeste sa primeasca de-a gata anumite informatii ci care cauta, pe care nu trebuie sa-l conditionezi din exterior – pozitiv sau negative – caci el este deja orientat. Oare cum se obtine aceasta stare? In nici un caz prin stimuli negativi. Motivatia negativa sau de frica il face pe elev sa vrea sa se indeparteze cat mai repede de scoala, de educatie, caci acestea ii dau fiori neplacuti. E foarte putin probabil ca entuziasmul si interesul, curiozitatea sa fie trezite prin frica. Raman doar stimulii pozitivi – laude, premii, incurajari, etc. Si nu doar in varianta Skinner: raspuns necesar – stimul placut ci intr-o maniera continua si profund omeneasca: “Ai gresit, continua, caci vei reusi. Ai reusit, continua, e doar un pas.”.

Poate ca unii dintre dumneavoastra veti spune ca nu e treaba mea sa fac teoria educatiei, ca psiholog scolar. Imi permit sa va contrazic. Un proces atat de prezent in viata oamenilor cum este cel educational lasa amprente puternice asupra psihicului. Acestea pot fi, in termenii deja foarte utilizati aici, pozitive sau negative. Iar un psiholog scolar isi doreste din tot sufletul ca ele sa nu fie negative pentru ca profesia unui psiholog scolar e de-a avea grija de sufletele, adica de psihicul celor care ii calca pragul cabinetului sau.

Deci, haideti ca noi, educatorii, sa ne amintim mai des sa le zambim, sa le vorbim cald si placut, sa-i laudam, sa-i incurajam pe cei care intra in custodia noastra. Si poate ca si viata noastra va fi mai insorita in pofida conditiilor materiale nu foarte bune.

Abilităţile sociale ale copiilor

On July 2, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Unii copii se descurcă mai bine decât alţii printre cei de aceeaşi vârstă. Despre aceştia spunem că au abilităţi sociale mai dezvoltate.

Abilităţile sociale, de interacţiune cu ceilalţi copii, presupun multe subabilităţi pentru că tot ceea ce înseamnă interacţiune umană este complex, iar uneori chiar complicat. Cum ne dăm seama dacă copiii noştri sunt pe drumul cel bun în privinţa gestionării aspectelor de interacţiune cu alţii? Cea mai bună modalitate este să fim atenţi când se joacă cu alţi copii şi să observăm ce fac în anumite circumstanţe şi care este şi conduita celorlalţi, în aceleaşi situaţii.

Un copil cu abilităţi sociale se comportă astfel:

îndrăzneşte să spună: ”Vrei să ne jucăm?” sau ”Vrei să fim prieteni?” cu un ton de invitaţie, nici umil, nici agresiv;
când vorbeşte, o face suficient de tare încât să fie auzit;
se uită în ochii celui cu care vorbeşte;
este atent când face diverse invitaţii de interacţiune, identificând momentele propice pentru acestea (fie plictiseala unui alt copil, fie disponibilitatea);
utilizează adecvat ”cârlige” de interacţiune, spunând de exemplu: ”Am o jucărie frumoasă. Vrei să ne jucăm?” sau ”Ai chef să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea?”
este asertiv: spune ce doreşte, ce-i place şi ce nu;
ştie să facă faţă agresivităţii: îşi susţine punctul de vedere, îţi face aliaţi printre alţi copii, nu se arată exagerat de afectat, răspunde cu aceeaşi strategie când este cazul;
are iniţiativă şi este apreciat de ceilalţi copii pentru ideile sale;
se simte bine în pielea lui, cu ceilalţi copii amplificându-şi starea de bine;
reuşeşte să-i mobilizeze pe ceilalţi copii;
are suficientă încredere în sine încât atunci când este respins, găseşte resurse şi modalităţi de-a se simţi din nou bine;
are principii clare legate cu interacţiunea cu ceilalţi copii, pe care le şi verbalizează, de exemplu: ”Dacă este jucăria mea, eu stabilesc ce fac cu ea”, sau ”Trebuie să-mi ceri jucăria, nu să mi-o iei din mână” etc.
intuieşte când e momentul să se apropie şi când e nevoie sa se retragă, într-o interacţiune;
poate să treacă peste ”frecuşurile” inerente vieţii sociale.

Copiii îşi dezvoltă abilităţile sociale dacă sunt lăsaţi să interacţioneze cu cei de aceeaşi vârstă, dacă părinţii nu au traume de respingere sau abandon neintegrate care să-i conducă la transmiterea către propriii copii a unei hipersensibilităţi la respingere, dacă sunt susţinuţi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă, dacă sunt încurajaţi când au îndoieli şi frici şi alinaţi când sunt răniţi.

Abordarea existenţială

On July 1, 2014 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Concepţia existenţialiştilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici ci o manieră de a înţelege felul de-a fiinţa al oamenilor în lume. O altă idee nodală este că sensul existenţei noastre nu este fixat, o dată pentru totdeauna, ci că noi ne reconstruim continuu idealurile şi dezvoltarea.

Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după G. Corey, 1990, p.78-83), sunt:

1. Capacitatea omului de-a fi conştient şi de-a lua decizii.Noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul; anxietatea este o parte a vieţii, derivată din libertatea noastră, aceasta ne face să devenim mai responsabili în alegerile noastre; noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de-a construi relaţii cu ceilalţi.

2. Libertatea şi responsabilitatea. Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm.

În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării.

3. Străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alţii. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de-a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea.

Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat.

Efortul pentru construirea identităţii şi a relaţiilor interpersonale presupune:

* Curajul de-a fi, căci îţi trebuie curaj pentru a-ţi descoperi interiorul şi a trăi conform cu ceea ce eşti.

* Experienţa singurătăţii: ne ajută să înţelegem că noi singuri ne decidem sensul vieţii; dacă nu suntem în stare să ne simţim bine cu noi, nu vom fi în stare să fim în armonie cu ceilalţi. “Înainte de-a avea o relaţie solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relaţie cu noi înşine” (G. Corey, 1990, p. 80).

* Relaţionarea cu ceilalţi: noi ne relaţionăm continuu cu ceilalţi. Dar numai când un om se simte bine cu sine poate să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, căci acestea vor fi bazate pe prea-plinul lui iar nu pe frustrările personale.

4. Căutarea înţelesului vieţii. Mulţi clienţi vin la consiliere sau terapie pentru că nu şi-au găsit semnificaţia existenţei proprii. “De ce sunt aici?”, “Ce să fac cu viaţa mea?”, sunt întrebări frecvente ale oamenilor.

În abordarea existenţială, consilierul sau terapeutul îl ajută pe om să-şi clarifice direcţia propriei vieţi. Căutarea înţelesului propriei vieţi este corelativă cu:

* Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori înseamnă renunţarea la valorile împrumutate de la ceilalţi. Această renunţare este acompaniată, o perioadă, de o inevitabilă anxietate căci clientul se va simţi ca “o frunză în bătaia vântului” până când îşi va găsi propriul sistem de valori.

Încrederea consilierului în capacitatea clientului de-a-şi construi un sistem propriu de valori este foarte importantă în această etapă, căci este o perioadă nu foarte uşoară pentru acesta.

* Conştientizarea faptului că fiinţarea în lume nu are un înţeles, în sine.

* Căutarea unui nou înţeles – “fiecare individ trebuie să-şi descopere înţelesul propriei vieţi” (Frankl, 1963). Acest înţeles nu este complet atâta vreme cât persoana este în viaţă. Oamenii pot să se îndrepte spre adevăratul lor sens al existenţei chiar şi atunci când suferă. Iar când acesta este găsit, ei vor fi capabili să creeze, să iubească, să muncească, să construiască.

5. Anxietatea, ca o condiţie a vieţii. Existenţialiştii consideră anxietatea ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică deoarece “prin intermediul ei individul conştientizează faptul că existenţa este limitată şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia vieţii” (Iolanda Mitrofan şi Doru Buzducea, 1997, p. 115). Anxietatea nevrotică însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de-a acţiona.

Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic.

A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază evident cu anxietatea) şi a te refugia într-un colţ călduţ, bine-ştiut, a avea tăria să te confrunţi cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.

6. Confruntarea cu moartea. “Este absolut necesar să ne gândim la moarte dacă vrem să ne gândim, într-o manieră plină de înţeles, la viaţă” (G. Corey, 1990, p. 83). Confruntarea cu moartea, iar nu fuga din faţa acestei idei, ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.

Procesul de consiliere/ psihoterapeutic

Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este a-i ajuta pe clienţi să conştientizeze că au libertatea de-a-şi construi propriul destin dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Consilierii existenţialişti ajută clienţii să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor şi să accepte ideea că destinul lor nu este determinat din afară, de anumite forţe.

Pe măsură ce clientul conştientizează că este singurul responsabil de ceea ce este, eI reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii, ca un corolar al unei vieţi autentice şi, în deplin acord cu propriile decizii şi acţiuni, el va putea: să-şi clarifice identitatea personală, să-şi contureze scopuri care să-l definească şi împlinească, să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, să fie mulţumit de sine şi viaţa sa.

Aceste scopuri ale analizei existenţiale derivă din ideea că simpomele celor care se prezintă la consiliere sau terapie sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui şi a vieţuirii în conformitate nu cu ceea ce eşti, ci cu ceea ce i-ai lăsat pe ceilalţi să facă din tine.

Relaţia consilier-client specifică acestei abordări este de “acceptare necondiţionată, respect, înţelegere şi comunicare mutuală, valorizare şi încurajare” (D. Buzducea, I. Mitrofan, 1997, p. 115). Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de-a fiinţa în lume.

Tehnicile şi procedurile utilizate

Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici şi proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt:

– tehnica fanteziei dirijate

– tehnici dramatice

– fantezia şi reveria

– relaxarea şi reveria

– relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale

– tehnici de concentrare a atenţiei

– tehnici de relaxare

– tehnici de educare a voinţei

– analiza viselor

Una din tehnicile larg utilizate în abordarea existenţială este experimentarea imaginativă a morţii proprii. Anume, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebări:

– Ce ai făcut cu propria viaţă?

– Cine te-a influenţat cel mai mult?

– Ce aşteptări nu ţi le-ai îndeplinit?

– Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?

– Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?

– Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de-a trăi?

Concluzii

Abordarea existenţială accentuează libertatea umană şi responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu.

Existenţialiştii sunt cei care găsesc o latură benefică în fenomene considerate ca negative, până atunci, ca de exemplu: anxiertatea, frustrarea, singurătatea şi chiar moartea.

Tehnicile utilizate nu mai au o atât de mare semnificaţie în cadrul acestui model. Ceea ce contează este relaţia consilier-client, o relaţie de la adult la adult, bazată pe respect şi înţelegere.

Abordarea existenţialistă este profund umanistă, punînd în centrul ei omul, cu potenţialul său de-a-şi construi propriul său destin.

Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 51-57

Abordarea tranzacţională

On June 30, 2014June 30, 2014 By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

Concepţia lui E. Berne asupra personalităţii umane

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay. Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat. Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate. Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.

Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.

Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ. Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate iar părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.

În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.

Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 5 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.

Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.

Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:

1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.

Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.

2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.

Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.

3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.

Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.

4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.

Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.

Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.

Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:

* Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.

*Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.

* Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.

6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:

a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.

b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.

c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.

d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.

e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.

f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.

7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:

1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez

2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin

3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.

Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.

Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.

Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională

Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:

* modificarea scenariilor de viaţă

* evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice

* echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.

Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.

Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:

– regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului

– analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane

– jocul de rol

– realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 85-94

Cuvinte vindecătoare

On June 29, 2014August 15, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Constelatii familiale si organizationale, Psihologia cuplului, Psihoterapie1 Comment

Cuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

Bibliografie:

Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

Parentajul prin joc. Hârjoneala cu copiii

On June 28, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Hârjoneala părinţilor cu copiii este un joc activ şi raţional care este diferit de luptele între copii şi agresivitatea autentică. Este activ pentru că presupune contact corporal şi raţional pentru că se realizează prin respectarea unui set de reguli instituit de părinte astfel încât să aducă multiple beneficii copilului:

descărcarea şi controlul agresivităţii
explorarea forţei fizice
dezvoltarea încrederii în sine
creşterea asertivităţii.

Un exemplu de astfel de joc este acela în care copilul trebuie să ajungă într-un punct al camerei, iar adultul îl blochează corporal. Sau altul, în care copilul luptă să-l doboare pe părinte.

În continuare voi prezenta regulile care ne ajută să realizăm acest joc într-o manieră constructivă atât pentru copil, cât şi pentru relaţia lui cu părintele.

Realizarea unei protecţii elementare: prin asigurarea unui cadru securizant (să nu existe obiecte contondente în preajmă, pe jos să fie o saltea sau nişte covoare moi); prin stabilirea şi respectarea unor reguli ale ”luptei” (fără muşcături, lovituri, gâdilături, fără imobilizarea capului; e voie să blocăm cu braţele); prin stabilirea unor cuvinte care să oprească jocul când devine supărător (”Gata!” sau ”Stop joc!”).

Părintele nu are voie să umilească sau să tachineze copilul, pentru că jocul are ca scop creşterea încrederii în sine a copilului, nu descărcarea frustrărilor parentale.

Părintele trebuie să-şi folosească doar o parte din forţa fizică pentru că acest joc nu este unul între egali, ci îl folosim pentru facilitarea intrării în contact a copilului cu forţa sa. Copiii care au fost victime ale violenţei au nevoie să lupte dezlănţuit, în deplină siguranţă, iar părinţii trebuie să le asigure acest cadru.

Jocul trebuie presărat cu momente de stabilire a unui contact emoţional, iar părintele va introduce din când în când îmbrăţişările, pentru a restabili contactul emoţional cu copilul şi, implicit, a-i oferi o bază de încredere şi suport.

Părintele este şi luptător şi antrenor, deci va fi prezent în lupta-joacă atât ca parte activă, dar şi ca antrenor, suporter, prin fraze de genul ”Bravo!”, ”Ce puternic eşti!”, pentru a-i încuraja încrederea în sine a copilului.

Rezistenţa opusă de părinte este adaptată puterilor copilului şi desfăşurării jocului. În acest tip de joc părintele trebuie să fie atent pentru a constitui un real obstacol pentru copil, în anumite momente, cu scopul de a-l ajuta pe acesta să-şi folosească puterile la nivel maxim, dar, în altele, va opune mai puţină rezistenţă, pentru a-i da încredere copilului. Părintele va opune exact atâta rezistenţă încât să-l mobilizeze pe copil, fără a-l frustra, enerva, demobiliza sau descuraja.

Părintele trebuie să fie foarte atent. Când copilul dă semne că nu se simte bine, jocul trebuie întrerupt sau, dacă este oportun, poate fi introdus ceva caraghios, pentru destinderea atmosferei.

Părintele are nevoie să ştie că, în timpul acestui tip de joc, pot apărea reale descărcări de furie ale copilului, mai ales dacă acesta s-a confruntat cu dificultăţi, frustrări, umilinţe în viaţa de zi cu zi. Acestea sunt normale, nu sunt semne că e ceva în neregulă cu copilul, ci reprezintă modalităţi de-a normaliza trăirile emoţionale negative.

În majoritatea cazurilor copilul trebuie să câştige, pentru a-i întări încrederea în sine.

Propriile sentimente ale părintelui – furie, neputinţă – , trăite în copilărie, pot fi trezite de acest joc. E nevoie să fie controlate, iar dacă părintele nu poate, jocul trebuie oprit. Un părinte care nu se poate controla emoţional nu mai este securizant pentru copil şi nu mai poate conduce jocul pentru beneficiile acestuia.

Respectând toate aceste reguli, joaca-luptă are toate şansele să conducă la multiple efecte pozitive pentru copil, într-o deplină siguranţă atât pentru el, cât şi pentru părinte.

Bibliografie:

Cohen, L., Reţete de jocuri, Ed. Trei, Bucureşti, 2012

Jocuri pentru fete şi jocuri pentru băieţi

On June 27, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Feminitatea, în cultura noastră, presupune blândeţe, tact, delicateţe, receptivitate. Este motivul pentru care, în jocurile ”clasice” pentru fetiţe, se promovează aceste caracteristici. Jocurile băieţilor privilegiază, în schimb, curajul, puterea, competivitatea, agresivitatea, pentru că acestea sunt atribute ale masculinităţii. Aceste tipuri de jocuri întăresc apartenenţa la un sex, dar este important să dezvoltăm şi aspecte de forţă şi putere fetiţelor şi abilităţi de contact şi emoţionale băieţilor, chiar dacă nu rezonează cu caracteristicile de rol-sex acceptate în societate.

Jocurile care presupun dezvoltarea abilităţilor fizice şi stimulează cutezanţa promovează puterea fetiţelor fără a le ştirbi din feminitate, iar jocurile care încurajează contactul emoţional (de exemplu cele de comunicare) dezvoltă abilităţile emoţionale fără a afecta masculinitatea băieţilor.

Jocurile complementare celor ”clasice” sunt o necesitate pentru cucerirea unui echilibru necesar dezvoltării unei identităţi de sex-rol integrate, coerente. Noi toţi conţinem şi aspecte masculine şi feminine, ele sunt contrarii care se opun, dar se şi susţin reciproc (receptivitatea alimentează activismul, forţa dă putere blândeţii, exprimarea afectivă contribuie la creşterea autocontrolului etc.). Lipsind anumite aspecte sau dezvoltându-le deficitar, pentru că ”trebuie” să aparţină celuilalt sex, personalitatea îşi pierde din capacitatea de adaptare, iar – pentru a compensa această lipsă – se dezvoltă şi mai mult aspectele specifice propriului sex. Se creează o feminizare şi masculinizare cu note exagerate, dezechilibrante. La aceasta contribuie şi componentele de marketing şi publicitate, pentru a forma consumatori fideli ai anumitor produse. Rezultatul nu îl reprezintă persoanele (băieţi/bărbaţi, fete/femei) echilibrate şi împăcate cu sine, ci extreme feminine şi masculine ”incomplete”, mereu în căutarea a ceva care să le facă să se simtă mai bine.

Deci, chiar dacă este bine ca, prin joc şi joacă, să dezvoltăm predominant copiilor caracteristicile psihologice specifice apartenenţei sexuale, să nu-i privăm de alte aspecte absolut necesare unei identităţi ehilibrate.

Bibliografie:

Cohen, L., Reţete de jocuri, Editura Trei, Bucureşti, 2012

Integrarea traumei

On June 26, 2014November 11, 2014 By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

Disocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Disocierea traumatică

On June 25, 2014November 11, 2014 By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

Nu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei, cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos, imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii, identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente – se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.

Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei, cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru persoanele traumatizate.

Bibliografie:

Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Tipuri de traumă

On June 24, 2014November 11, 2014 By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, PsihoterapieLeave a comment

F. Ruppert a clasificat traumele pornind de la ideea că în spatele fiecărei traume se află un conflict emoţional central. Acest conflict se naşte o dată cu trauma şi rămâne în sufletul persoanei traumatizate, influenţând cursul vieţii acesteia. Conflictul emoţional se construieşte în interiorul persoanei pornind de la esenţa situaţiei traumatice: ameninţarea, sub o formă sau alta, a vieţii în ceea ce are ea esenţial (forţă vitală, iubire, încredere). Persoana traumatizată va simţi impactul distructiv al evenimentului traumatic, dezvoltând o trăire emoţională corespunzătoare, căreia i se va opune dorinţa şi emoţia firească de viaţă.

Ruppert identifică patru tipuri de traumă:

Trauma existenţială (accidente, violuri): conflictul emoţional central este un rezultat al tensiunii construite prin evitarea vieţii versus încrederea în viaţă. După o traumă existenţială, persoana este ambivalentă faţă de viaţă: pe de o parte, este temătoare şi dezvoltă un comportament evitant, iar, pe de altă parte, îşi doreşte să trăiască ca şi până atunci.
Trauma de pierdere (separare bruscă, moartea subită a unei persoane dragi – mamă, tată, frate, soră, copil, partener): conflictul este între dorinţa de moarte şi dorinţa de viaţă. Acest tip de traumă creează în sufletul persoanei dorinţa de-a rămâne în trecut, căreia i se opune dorinţa de continuare a vieţii.
Trauma de relaţie (respingerea unui copil de către mama lui): presupune o tensiune între iubire (încredere)/ură (neîncredere). Când cineva suferă o traumă de acest tip, în toate relaţiile construite ulterior va oscila între neîncrederea în ceilalţi şi dorinţa de încredere în ceilalţi.
Trauma sistemului (incest, infanticid): conduce la conflictul dintre a minţi (datorită sentimentelor de ruşine şi vină) şi a spune adevărul.

Bibliografie:

Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Stres/traumă

On June 23, 2014November 11, 2014 By emailioanaIn Consilierea/psihoterapia traumei, Psihoterapie5 Comments

Există puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:

Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003

Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

A fi centrat

On June 22, 2014June 22, 2014 By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

A fi în contact cu tine

Adică

A fi atent la gândurile tale,

A-ți simți emoțiile,

A-ți simți corpul.

A nu re-acționa

Adică

A nu răspunde impulsiv sub imperiul, dar fără conștiința aspectelor ”atinse” din tine,

Ci a fi atent la ceea ce este trezit sau rănit în interiorul tău

A recunoaște ce-ți aparține și ceea ce vine din afara ta

Apoi a spune cum vezi tu, din propria perspectivă, situația.

A fi conștient de unicitatea ta.

A fi conștient că, așa cum ești, ești perfect.

Exercițiu: Pentru creșterea contactului cu tine, poți privi zilnic, câte 3 minute, imaginea asociată acestui articol. Cel mai bine e să-ți construiești tu propria imagine, desenând simbolul respectiv.

Despre a fi băiat și a deveni bărbat

On June 18, 2014July 3, 2014 By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

Pe fundamentul biologic al apartenenței la un sex și sub influența factorilor de mediu și educație se construiește și apartenența psihică sexuală. Nu este suficient să fim fată sau băiat din punct de vedere biologic, ci e nevoie să devenim psihic fete sau băieți, adică să ne apropiem, să interiorizăm caracteristici psihice specifice fiecărui sex și să ne comportăm în rezonanță cu acestea.

Formarea caracteristicilor biopsihosexuale constituie esența dezvoltării identității sexuale. Identitatea psihosexuală masculină sau masculinitatea presupune dezvoltarea, în cazul băieților, a o serie de caracteristice masculine: fermitatea, hotărârea, responsabilitatea, inițiativa, activismul, îndrăzneala, afirmarea de sine, spiritul combativ. Nu trebuie pus semnul egal între duritate, violență, agresivitate și masculinitate. Acestea sunt exacerbări masculine, măști suprapuse peste vulnerabilități ascunse. Un bărbat violent ascunde temeri adânc înrădăcinate în sufletul său, pe care le compensează prin masca unei durități extreme.

Masculinitatea înseamnă integrarea activismului și agresivității specifice construcției biologice în structura psihică și comportamentală a bărbaților. Când aceste două sunt bine așezate în cadrul personalității, ele dau o coloratură de forță, energie, putere și activism tuturor aspectelor psihocomportamentale. Prost integrate, sunt sursă de conflict și dezechilibru, constituindu-se în elemente ”nesudate” de ansamblu, ce par să aibă un fel de autonomie, care mai mult dezechilibrează persoana, decât o ajută să se integreze și afirme.

Cum pot fi dobândite caracteristicile psihice masculine de către băieți? Din păcate, în educația acestora ne confruntăm cu o situație paradoxală: vrem să dezvoltăm trăsături masculine, dar o mare parte din educație se realizează de către femei, care privilegiază, întăresc și valorizează aspectele feminine din comportamentul copiilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, o serie de comportamente care nu au gen (conduita civilizată, activitatea mentală, muzica, arta, poezia, moralitatea), fiind stimulte în principal de către educatori femei sunt recepționate de către băieți ca fiind feminine. Deci, pare dificil să dezvoltăm masculinitatea într-un mediu educativ dominat de femei, cu activități nu neapărat feminine, dar percepute ca aparținând acestui pol. Soluția trebuie s-o căutăm în relația băiatului cu tatăl său. Dacă există o relație armonioasă a tatălui cu fiul său în care să regăsim joacă, activități realizate împreună, limite clare care să-l securizeze pe copil, precum și un model masculin pozitiv în persoana tatălui, atunci identitatea masculină a băiatului se dezvoltă într-o manieră pozitivă.

Indicatorii dezvoltării sănătoase a masculinității, pentru un băiat de vârsta școlară, sunt:

existența unei relații pozitive cu tatăl său
băiatul realizează jocuri masculine cu ceilalți băieți de vârsta lui
tatăl său este perceput de către băiat ca un model: îl admiră, este mândru de el, vrea să devină asemenea lui
nu există o rivalitate extremă cu fetele.

Chiar dacă construcția identității este un proces, nelinear de multe ori, prezența acestor indicatori la vârsta școlară relevă faptul că traseul evoluției masculine este unul pozitiv și, chiar dacă vor mai exista sincope la pubertate, adolescență sau chiar tinerețe, băiatul are șanse mari să devină un bărbat care se acceptă, se valorizează și se comportă într-o manieră masculină. Iar aceste aspecte, atunci când sunt prezente, derivă într-o mare măsură, din relația băiatului cu tatăl său.

Bibliografie:

Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Ed. Trei, București, 2009

Corneau, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006