Category: Autocunoaștere și dezvoltare personală

Despre sfaturi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

sfaturi pisiciDăm şi primim sfaturi. Le oferim lejer şi le primim cu dificultate.

De ce oamenii se grăbesc să dea sfaturi? În momentul când sfătuim, îi spunem celuilalt ce credem noi că ar fi bine să facă, ce presupunem că ar funcţiona într-o anumită situaţie, prin urmare ne poziţionăm superior faţă de interlocutor, ne comportăm ca şi cum am şti ”mai bine”. Iar acest aspect oferă satisfacţie emoţională.

Sfătuim pentru că ne imaginăm că ceea ce a fost valabil pentru noi, poate la fel de bine să se potrivească şi altuia. Însă nu e întotdeauna aşa. Dar uităm sau nu ne gândim prea mult la valabilitatea a ceea ce spunem prin sfat, la faptul că suntem persoane diferite şi o aceeaşi reţetă are efecte diferite pentru fiecare dintre noi. În iluzia nediferenţierii ne comportăm ca şi cum ar fi una şi aceeaşi persoană.

Cunoasc oameni care oferă sfaturi aşa cum respiră. Fie pentru a-şi alimenta continuu egoul lor fragil, fie pentru că au o imagine de sine prea bună! Sau dintr-o prea puternică nevoie de control. E suficient să deschidem gura şi să expunem un anumit fapt şi ”hop, un sfat!”. Interacţiunea devine dificilă pentru că în loc să ai spaţiu să vorbeşti, trebuie să te opui tot timpul sugestiilor primite.

Sunt şi vânzători care nu se mai opresc cu sfaturile! Cumpăr de la ei doar dacă au produse foarte bune, pe care nu le găsesc în altă parte. Altfel, îi evit pentru că mă obosesc sugestiile lor continue. Nu mă lasă să mă gândesc şi să decid singură. Şi nici nu-mi respectă deciziile. De obicei se opresc de-abia atunci când le spun: ”Nu mai insistaţi pentru că nu o să mă convingeţi. Eu hotărăsc ceea ce o să cumpăr.”

S-a constatat, în grupurile de terapie centrate pe interacţiunea din prezent, că membrii acestora oferă sfaturi mai ales în fazele de început, atunci când gradul de încredere şi intimitatea sunt mai scăzute. Pe măsură ce grupul se sudează mai bine, persoanele din grup devin mai conştiente de unicitatea lor şi tind să înlocuiască sfaturile cu feed-backurile constructive. Când oferim un feed-back vorbim despre noi, despre ce simţim şi gândim în contact cu ceilalţi, deci acesta este mai degrabă ceva ce ne implică profund în relaţionarea cu ceilalţi, spre deosebire de sfaturile oarecum impersonale şi dezimplicante.

De ce primim sfaturile cu dificultate? Pentru că vrem să fim autonomi, să ni se permită să ne descoperim singuri soluţiile, să ne facem propriile greşeli. Chiar şi cei care solicită sfaturi, nu le urmează de cele mai multe ori, ci le folosesc ca pe nişte repere asupra cărora să mediteze în procesul deciziilor personale.

E clar că sunt oameni care deţin multă informaţie. Însă cea mai bună modalitate ca ea să fie oferită celorlalţi nu este sub formă de sfat, ci vorbind despre sine într-o manieră cât mai autentică.

Ancorele carierei

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

ancore carieraÎn anul 1993, Edgar Schein introduce conceptul de “ancore ale carierei”. Ulterior, acest termen devine foarte popular, mai ales în spaţiul serviciilor de orientare şi consiliere a carierei. Schein a definit ancora carierei unei persoane ca un domeniu de concepte proprii centrale, la care persoana respectivă nu ar renunţa nici dacă ar fi forţată să facă acest lucru. Ancorele carierei reprezintă un mix între unele dintre valorile personale cu idealul de viaţă, fragmente aptitudinale şi chiar de imagine şi stimă de sine. Ancorele descoperite de acest autor sunt următoarele:

  1. Competenţa managerială. Persoanele cu această ancoră vor şi se simt bine să-i conducă pe ceilalţi. Apreciază informaţia generalistă, integralistă şi multidisciplinară, în detrimentul celeia superspecializate. Ei consideră posturile sau joburile de specialişti doar ca pe nişte modalităţi de termen scurt de-a câştiga experienţă relevantă. Valorizează de asemenea avansarea, responsabilitatea, spiritul de conducere şi veniturile consistente. Sunt persoane care, din punct de vedere psihologic, au o nevoie de conducere a celorlalţi dezvoltată peste medie, precum şi abilităţi în această arie.
  2. Competenţa tehnică, funcţională. Aceşti oameni sunt doritori de a-şi dezvolta aptitudini şi cunoştinţe de specialist. Ei vor să performeze, să devină foarte buni într-un anumit domeniu. Construirea acestei ancore corelează cu un traseu şcolar şi de formare profesională în care s-a pus un accent crescut pe specializare.
  3. Siguranţa. Cei cu o ancoră de siguranţă sunt preocupaţi în principal de un mediu de muncă previzibil şi de încredere. Vor să aibă o funcţie şi un loc de muncă sigure. Această ancoră se dezvoltă predominant la persoanele care au fost confruntate cu nesiguranţă în mediul de viaţă. Ea poate fi însă şi rezultatul educaţiei primite, nu numai al învăţării prin experienţă. De exemplu, la noi în ţară încă suntem în situaţia în care mulţi tineri sunt învăţaţi, de către părinţii lor în special, că siguranţa locului de muncă este foarte importantă la un job, aceasta chiar în detrimentul unor alţi factori (venit, satisfacţie, evoluţie profesională). Această educaţie corelează evident cu ceea ce au trăit cei mai mulţi dintre părinţi înainte de 1989, când a avea un serviciu stabil era în firea lucrurilor, iar la acesta te adaptai cum puteai, în limitele prescrise de societatea restrictivă de atunci.
  4. Autonomie şi independență. Oamenii de acest gen iubesc libertatea, autonomia şi independenţa. Ei suportă greu constrîngerile, regulile şi autoritatea. Sunt persoane cu un indice crescut de nonconformism, ce valorizează la maxim beneficiile libertăţii.
  5. Creativitate. Aceste persoane sunt preocupate mult de actul creaţiei: ele vor să creeze produse, servicii, chiar organizaţii. Sunt persoane foarte creative, care valorizează şi vor să-şi valorifice creativitatea.
  6. Pură aventură. Ancora aceasta este specifică celor care văd viaţa, inclusiv cariera, ca pe o aventură, în care descoperi, te descoperi, te confrunţi cu obstacole, câştigi sau pierzi, dar niciodată nu stai pe loc.
  7. Servicii, dedicare. Persoanele acestea îşi aleg cariere prin care se pot dedica binelui celorlalţi. În termeni psihologici, spunem despre multe dintre ele că şi-au dezvoltat o structură de ”salvatori”, pe care au integrat-o ulterior în domeniul profesional.
  8. Integrarea stilului de viaţă. O întâlnim la cei care îşi doresc să păstreze un echilibru între muncă, familie, timp liber şi alte activităţi, astfel încât nici una dintre acestea să nu fie sacrificate în favoarea celeilalte.

Identificarea propriilor ancore ale carierei poate fi o resursă în construirea unei cariere satisfăcătoare. A şti ce valorizăm şi ce ne dorim în domeniul profesional ne ajută să facem alegeri satisfăcătoare pentru propria carieră. Iar marele beneficiu al acestor ancore este că sunt uşor de înţeles, reţinut şi chiar utilizat în practica managementului carierei proprii.

 Bibliografie:
  1. Schein, E. H. (1993). Career Anchors – Discovering your real values. London, Pfeiffer & Company.

Ce este autocunoaşterea şi cum se realizează?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

autocunoastereAutocunoașterea este procesul prin care persoana umană își răspunde la întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de sine). Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:

  • imaginea de sine fizică
  • imaginea de sine psihică
  • imaginea de sine socială.

Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc. Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare, orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile sau de acum câţiva ani. Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Deşi simţul identităţii eului este format încă din copilărie, el se atenuează în anii următori, datorită loialităţii copilului faţă de familie şi grup. În adolescenţă însă, tema identităţii revine în conştiinţa tânărului, astfel că, una din temele centrale ale acestei perioade este aceea sintetizată în întrebarea „Cine sunt eu:?”.

Erikson explică (după Concise Encyclopedie of Psychology, 1987, p. 561) formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice. Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria imagine. Mulţi părinţi greşesc prin faptul că, dorind să îşi motiveze copiii, le impun cerinţe exagerate în raport cu posibilităţile lor. În acest fel copilul va suferi numeroase eşecuri şi va avea sentimente de vinovăţie pentru că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor părinţilor. O altă greşeală frecventă este etichetarea copilului ca fiind rău, prost, incapabil etc., pentru nişte comportamente greşite. În aceste cazuri părinţii fac o confuzie între comportament şi personalitate, ei devalorizează întreaga personalitate a copilului pentru un singur eşec. Aceste greşeli de natură educaţională duc la conturarea unei imagini negative de sine, la scăderea stimei de sine, cu numeroase consecinţe negative pentru viitorul copilului

Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre autocunoaștere:

  • Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de autorespect prin intermediul autocunoașterii.
  • Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.
  • Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine. Aceasta conduce de obicei la căutarea de informații care să fie consistente cu imaginea de sine și la evitarea acelora care nu corelează cu ceea ce cred despre ei înșiși.

Există mai multe modalități prin care se realizează autocunoașterea:

  • comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine – cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați;
  • introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine, cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
  • autoobservația (autopercepția): constă în observarea și interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod indirect, prin analiza propriei conduite;
  • atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului comportament.

Începând cu perioada pubertăţii copilul depune în mod conştient eforturi pentru a se autocunoaşte. Dorinţa de autocunoaştere devine şi mai accentuată în adolescenţă şi tinereţe. Autocunoaşterea se poate îmbunătăţi prin formarea obişnuinţei de a ne observa comportamentele, dintre acestea cele mai semnificative fiind modalităţile de a interacţiona cu cei din jur, de a acţiona şi de a reacţiona în diferite situaţii. De asemenea, este important să ne dezvoltăm capacitatea de a ne conştientiza propriile gânduri, emoţii, sentimente, motivaţii. Nu trebuie să neglijăm importanţa informaţiilor verbale şi nonverbale primite de la cei din jur, şi mai ales importanţa opiniilor persoanelor semnificative pentru noi (prieteni, membrii familiei etc.).

Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la următoarele întrebări:

  1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile, abilităţile, deprinderile.
  2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor, aspiraţiilor, idealurilor personale.
  3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor referi la sistemul de valori.
  4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea trăsăturilor de personalitate.

Autocunoașterea și dezvoltarea personală se influențează reciproc. Autocunoașterea contribuie la realizarea dezvoltării personale, iar ultima se referă și la activitățile de cunoaștere de sine. Procesul dezvoltării personale presupune însă și alte demersuri: activități de îmbunătățire a încrederii în sine, de dezvoltare a aptitudinilor și talentelor proprii, de maximizare a propriului potențial, de creștere a calității vieții și de realizare a propriilor aspirații și dorințe. Dezvoltarea personală este deci un proces complex de evoluție si creștere personală care se bazează pe autocunoaștere, pe dezvoltarea unei identități clare și pozitive, descoperirea limitelor si blocajelor, consolidarea încrederii și a stimei de sine, rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice, precum și pe diminuarea sau eliminarea unor simptome. Dezvoltarea personală înseamnă progres în toate aspectele vieții.

Bibliografie:
  1. Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
  2. Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology, Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley, 1998
  3. Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
  4. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
 

Cum să ne organizăm mai bine, pe noi şi timpul nostru

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

managem timpuluiOmul contemporan este foarte ocupat. Este implicat în multe activităţi şi, fiecare dintre acestea, presupune o serie de sarcini de realizat. Nu e de mirare că principala sursă de stres pentru fiecare dintre noi o reprezintă timpul sau, mai bine zis, lipsa acestuia.

Pentru a deveni mai productivi, mai eficienţi şi mai puţin stresaţi, e nevoie să ne dezvoltăm aptitudinea de management al timpului. Aceasta este o aptitudine complexă ce implică o serie de aspecte psihice: principii, o serie de deprinderi, alte aptitudini. Vestea bună e că toate acestea pot fi învăţate, exersate şi dezvoltate de către fiecare persoană.

Fiecare persoană funcţionează, fizic şi psihic, mai eficient în anumite momente ale zilei: unii suntem mai productivi dimineaţa, iar alţii seara. Din acest punct de vedere, un management eficient al timpului presupune identificarea maximelor şi minimelor energetice individuale pentru a fixa sarcinile dificile în momentele de productivitate maximă, iar pauzele atunci când avem mai puţină energie.

Autocontrolul este o componentă importantă pentru organizarea timpului. Toate acţiunile care presupun îmbunătăţirea acestuia, vor conduce la un management mai eficient al timpului. Noi avem nevoie de autocontrol pentru mai multe aspecte:

  • A finaliza sarcinile, chiar dacă sunt neplăcute;
  • A respecta orarul pe care ni l-am fixat;
  • A nu amâna ceea ce ne-am propus să realizăm.

Managementul timpului înseamnă o organizare clară dar şi realistă a ceea ce trebuie să întreprindem. Realismul în această activitate se referă la următoarele:

  • Decantarea a ceea ce este important de ceea ce nu e important dar consumă timp şi diminuarea aspectelor neimportante din programul zilnic;
  • Clarificarea priorităţilor şi organizarea timpului în funcţie de importanţa fiecărei sarcini;
  • Stabilirea realistă a ceea ce putem să facem şi refuzul sarcinilor pe care ştim că nu le putem îndeplini, sau putem s-o facem cu costuri foarte mari (stres, suprasolicitare, amânarea altor proiecte importante);
  • Sarcinile importante şi pe care le putem realiza trebuie înscrise într-un grafic al acţiunilor în care să specificăm fiecare activitate, precum şi timpul alocat ei;
  • Oamenii au tendinţa, când îşi organizează timpul, să aloce mai puţin decât e necesar realizării activităţilor; pentru a compensa această tendinţă, după ce am făcut graficul activităţilor, se recomandă dublarea timpul pe care l-am stabilit iniţial, astfel ajungând la o estimare mai realistă a acestuia;
  • Când ne organizăm activităţile, e bine să ne planificăm cam 60% din timp, restul de 40% trebuind păstrat pentru activităţile neprevăzute.

Abilitatea de management a timpului presupune şi cunoaşterea unor principii de lucru, anume:

  • Când avem de finalizat un proiect, suntem mai eficienţi dacă alocăm perioade „bloc” pentru realizarea acestuia;
  • Activităţile similare consumă mai puţin timp dacă le realizăm grupat.

Să nu confundăm un management defectuos al timpului cu motivaţia insuficientă, căci eficienţa nu înseamnă doar capacitatea de organizare şi finalizare a sarcinilor, ci şi motivaţia care să susţină realizarea lor.

Odihna suficientă e ceva ce uităm deseori atunci când ne gândim să fim eficienţi. E posibil să avem o abilitate de management a timpului dezvoltată, dar, dacă suntem obosiţi, nu ne vom încadra în termene şi nu vom realiza corect sarcinile propuse.

Bibliografie:
anale.feaa.uaic.ro/…/27_Corodeanu_DT__Managementul_timpului_sau_tehnici_si_instrumente_pt_a_economisi_eficient_timpul.pdf
http://www.profilescan.ro/resurse_ro_12.php

Suntem în interconexiune?! sau Ce mai face bunica ”Nu”?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

interconexiuneDe când am postat articolul ”Bunica ”nu”” au trecut cam 3 săptămâni. Este un articol citit, are cam 400 vizualizări. Şi oamenii îl citesc în continuare, ceea ce înseamnă că ceea ce am scris surprinde un fenomen cu care se confruntă mulţi dintre noi. Dar…, nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ce mai face aceasta bunică. În ultimele săptămâni ne-am mai intersectat prin parc. La câteva zile după ce scrisesem articolul am crezut că nu văd bine: fetiţa era lăsată să se joace. Bunica stătea în preajmă, era vizibilă nervozitatea ei caracteristică, dar, nu intervenea în jocurile fetiţei ce se juca cu alţi copii. În acel moment mi-au trecut prin minte mai multe lucruri: e o toantă a bunicii, ceva trecător, precum şi următoarea idee ”Oare faptul că oamenii se gândesc la această bunică are un efect asupra ei?”. Am zis să nu mă bucur prematur, fie ce-o fi, şi să văd ce va urma. Şi lucrurile, spre surpriza mea (recunosc) au continuat în acelaşi ton. Fetiţa e clar că e lăsată mai liberă, aşa cum n-am văzut-o niciodată până acum, şi-a făcut nişte prieteni, are în continuare restricţii, dar mult mai puţine. Schimbarea comportamentală a bunicii se întâmplă deja de trei săptămâni şi nu pare ceva trecător.

Ce să fie oare? Merge bunica la psiholog şi a găsit unul care face minuni, astfel încât în trei săptămâni a parcurs toate etapele din ciclul schimbării umane?! Nu neg că, uneori, atunci când eşti pregătit, o discuţie cu un specialist sau chiar cu un prieten foarte bun poate conduce la o schimbare profundă. Dar mi se pare improbabil să se fi întâmplat aşa ceva în această situaţie! De la distanţă cel puţin această bunică nu părea că ar fi nici 1% conştientă de ceea ce face, cu atât mai puţin că n-ar fi benefic pentru fetiţă comportamentul ei! Au sesizat părinţii ceea ce se întâmplă şi i-au pus limite clare? Posibil, dar ştiu că anumite deprinderi se schimbă greu, oricâte restricţii, limite, sfaturi şi sugestii am primi! Sau, ceea ce spuneam anterior, o fi efectul gândurilor celor care au citit şi sigur au alocat şi ceva timp de reflectare acestei bunici?! Dacă s-a întâmplat aşa (şi nu am cum să deţin certitudinea, e doar o ipoteză!), atunci acest fenomen poate fi o demonstraţie a faptului că suntem interconectaţi şi că tot ceea ce gândim îi influenţează subtil pe ceilalţi. Şi cu cât mai mulţi vom gândi la fel, cu atât fenomenul va fi mai vizibil. Dvs. ce credeţi că s-a întâmplat?

Alegem, alegem, alegem… . Cum?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

decizieViaţa este o continuă alegere. Alegem tot timpul: unele decizii sunt foarte importante, cu impact major pe o perioadă mai mare de timp, altele ne influenţează existenţa cotidiană, dar nu suntem întotdeauna atenţi cum o fac.

A avea o aptitudine dezvoltată de luare a deciziilor reprezintă un aspect forte pentru diverse profesii, chiar esenţial (din fişa postului) pentru altele, iar – pentru celelalte domenii ale existenţei – dezvoltarea ei ne ajută să scăpăm de mult stres, frustrare emoţională, consum energetic şi de timp.

Ce înseamnă a alege, a decide? Decizia presupune un proces de ”cântărire” a două sau mai multe variante de acţiune, din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor pentru ca în final să privilegiem una şi să renunţăm la celelalte. Decizia este prin urmare o alegere a ceva în detrimentul a altceva. De aici şi dificultatea resimţită uneori în procesul decizional, dificultate corelată cu avantajele variantelor respinse. Ne-am dori, atunci când alegem, să putem să păstrăm tot ceea ce ne interesează din fiecare posibilitate. Însă, fiecare alegere are în fundal măcar o renunţare şi decizia presupune şi ”tăria” de a putea să facem aceasta. Este motivul pentru care unii dintre noi aleg să nu aleagă, ci s-o facă altcineva (alte persoane sau contexte) pentru ei, însă şi renunţarea la a decide este de fapt tot o decizie.

În scopul luării unor decizii bune, constructive pentru viaţa noastră e important să ne prioritizăm necesităţile pentru a putea alege varianta care corespunde cât mai bine nevoilor şi dorinţelor noastre.

Există mai multe modalităţi de-a lua decizii. Personalităţile predominant raţionale vor analiza cognitiv avantajele şi dezavantajele variantelor, vor trage linie şi vor păstra varianta cea mai favorabilă din punct de vedere cognitiv. Cele emoţionale vor folosi ”radarul” trăirilor afective pentru a decide, iar persoanele intuitive vor căuta sau aştepta să intuiască ce decizie e benefică. Probabil însă că stilurile sunt doar predominant cognitive, emoţionale sau intuitive, căci noi funcţionăm unitar întotdeauna, nu anumite părţi psihice funcţionează, iar altele sunt în stand-by. Când spuneam că stilul decizional este predominant într-un anumit fel, noi considerăm de fapt că o modalitate sau alta psihică este favorizată în analiza şi alegerea inerente deciziei, nu doar că aceea este implicată în procesul decizional. Şi aici ne întâlnim aşadar cu o decizie, cumva derivată din felul nostru de-a fi, structurat în multiplele interacţiuni cu realitatea.

Sunt oameni mai activi în propriile vieţi, care îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce cred, gândesc, simt, trăiesc. Aceştia iau decizii active. De asemenea, există persoane care preferă să nu aleagă ele, ci să o facă altcineva sau altceva, lor le e teamă de a se asuma aşa cum sunt sau nu au dobândit încă puterea de-a renunţa (absolut necesară abilităţii de-a lua decizii). Acestea iau decizii pasive, deşi de multe ori nu conştientizează că şi evitarea este tot o decizie. Spunem despre ele că sunt persoane dependente de părerea, de contribuţia, de forţa şi de alegerea altora.

Pe parcursul unei zile noi luăm foarte, foarte multe decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne pieptănăm, ce parfum să folosim, ce să mâncăm, cum să interacţionăm cu ceilalţi, cum să răspundem în diverse situaţii, multe decizii profesionale specifice, cum să ne petrecem serile etc. Unele decizii trebuie luate într-un timp foarte scurt, chiar foarte scurt câteodată, la altele avem răgazul de-a ne gândi mai multă vreme. Pentru deciziile cu impact major asupra vieţii noastre cred că este bine să ne luăm un timp de ”coacere” a acestora. Ce presupune acest timp? Unul în care să analizăm atât cognitiv, cât şi emoţional şi intuitiv variantele de acţiune, în care să ne gândim conştient la decizie, dar şi să lăsăm mintea inconştientă să lucreze, o perioadă în care să fim atenţi la dorinţele, valorile, interesele noastre pentru a descoperi cu adevărat ce e mai important pentru noi în situaţia în care luăm decizia.

Fiecare persoană are propriile tipare de-a lua decizii. Ne aşteptăm, în virtutea unităţii inerente fiinţei umane, ca un anumit tipar decizional să se aplice în cât mai multe domenii. Şi probabil aşa se şi întâmplă. Cu următoarea menţiune însă: tiparul decizional se va păstra în diverse domenii dacă persoana are aproximativ acelaşi nivel al autocunoaşterii, al conştientizării nevoilor, intereselor, valorilor în fiecare dintre acestea. Dacă însă vor fi blocaje, dificultăţi, vulnerabilităţi, un contact mai slab cu nevoile proprii în privinţa unor aspecte existenţiale, aici se vor aplica alte tipare: mai puţin exersate şi dezvoltate. Vestea bună e că putem extrapola tiparele decizionale mai dezvoltate şi validate ca fiind benefice, dintr-un domeniu în altele, în care suntem mai vulnerabili. Aceasta se poate dacă şi numai dacă conştientizăm ambele tipuri de tipare şi realizăm procesul decizional predominant conştient, fiind atenţi la fiecare nuanţă, în fiecare etapă a lui. Să luăm un exemplu pentru această situaţie. Am scris, cu ceva vreme în urmă, un articol pe care l-am numit ”Pantofăria dragostei”. Ideea acestuia era că unele femei, acelea care realizează predominant alegeri parteneriale inadecvate, intrând în relaţii de cuplu toxice, ar fi bine să înceapă să aplice aceleaşi principii pe care le aplică în alegerea pantofilor (încălţărilor), atunci când decid în privinţa partenerilor de cuplu. Pentru că, într-un procent destul de mare, femeile au exersat abilitatea de-a lua decizii în privinţa cumpărării pantofilor, ele au aici un tipar clar şi compatibil cu felul lor de-a fi, cu activităţile prestate, precum şi cu resursele de timp şi financiare, pe când în privinţa bărbaţilor aplică mai puţin criterii clare de selecţie, lăsându-se la dispoziţia modelelor inconştiente, derivate din scenariile de viaţă şi vulnerabilităţile personale. În concluzie, când constatăm că luăm decizii bune într-un domeniu, e bine să conştientizăm tiparul folosit şi să-l transferăm prin analogie şi în limita bunului simţ evident, şi în domenii mai problematice decizional.

Fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte abilitatea de-a lua decizii şi prin alte modalităţi:

  • reflectarea constantă asupra propriei persoane (calităţi, defecte, trăsături, nevoi, interese, valori);
  • informarea în domeniile în care trebuie să luăm decizii;
  • antrenarea capacităţii de efort voluntar, prin crearea obişnuiţei de-a ne îndeplini obiectivele şi de-a ne finaliza sarcinile.

Copiii pot fi obişnuiţi să-ţi dezvolte procesul decizional punându-i constant în situaţii de alegere, situaţii conforme cu nivelul lor intelectual, emoţional şi volitiv. Putem astfel, de la vârste mici, să-i antrenăm să ia decizii. Pe măsură ce cresc, acest proces ar trebui să fie trecut progresiv în responsabilitatea acestora, astfel încât, când vor fi mari, să fie autonomi decizional.

Exerciţii de reflecţie:
  1. Cum vă alegeţi ce pantofi să vă cumpăraţi? Ce criterii folosiţi pentru a face aceaste alegeri?
  2. Cum decideţi ce alimente să consumaţi?
  3. Cum v-aţi ales ultima destinaţie de vacanţă?
  4. Sesizaţi asemănări între deciziile mai sus menţionate?
  5. În ce domeniu luaţi cele mai bune decizii?
  6. Ce modalităţi concrete puteţi folosi pentru a vă îmbunătăţi capacitatea de luare a deciziilor?

Semne ale deresponsabilizării personale

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011

Structurarea valorilor

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

structurarea valorilorTot timpul cât trăim valorile noastre sunt într-un proces continuu de dezvoltare şi schimbare. Unele valori se structurează încă din copilărie, sub impactul relaţionării cu persoanele semnificative, căci acestea oferă atât modele de conduită, cât şi atitudinale şi valorice.

Principalele mecanisme prin care sunt preluate valorile în perioadele timpurii sunt aceleaşi ca şi în cazul dezvoltării atitudinilor şi trăsăturilor de caracter:

  • imitaţia
  • identificarea cu o anumită persoană semnificativă
  • contraidentificarea (refuzul modelului şi dezvoltarea unor valori opuse acestuia).

Prin aceste modalităţi valorile sunt preluate necritic, fără a medita la esenţa şi utilitatea lor, acceptul sau refuzul valoric fiind, în situaţiile respective, doar rezultatul unor relaţii bune (pozitive) sau negative, cu principalele persoane de ataşament.

În timpul adolescenţei se produce o primă decantare valorică, în sensul în care tânărul începe să se gândească la sine, la cum ar vrea să-şi trăiască viaţa, la ce e valoros şi ce nu în existenţă. Pe măsură ce se avansează în vârstă, pot avea loc periodic reevaluări valorice, ce corelează de obicei cu evenimente importante, perioade stresante sau de criză personală, diverse traume care obligă individul să se întrebe dacă reperele valorice formate mai sunt sau nu de actualitate.

Valorile pe care le preluăm de la alţii sunt definitorii mai degrabă pentru aceştia, pe când valorile rezultate din reflecţie personală sunt în consonanţă cu ceea ce suntem, cu modul de-a gândi, simţi, de-a ne raporta la realitate.

În finalul acestui miniarticol vă propun, acelora dintre dvs. care simt nevoia să vadă ce se întâmplă cu valorile personale, o scurtă aplicaţie.

Aplicaţie:

  • Scrieţi 3 valori personale (din oricare domeniu doriţi) foarte importante pentru dvs.
  • Descrieţi apoi, în minte sau pe o foaie de hârtie, conţinutul acestora. De exemplu, la valoarea ”autenticitate”, cineva ar putea scrie ceva de genul: apreciez oamenii autentici. Mă simt bine când comportamentul meu reflectă gândurile şi emoţiile pe care le am. Vreau să pot trăi cât mai autentic, adică să-mi asum deciziile, să fiu activ, să-mi construiesc o viaţă în acord cu ceea ce sunt, nu să mă las la ”voia sorţii” sau a celorlalţi.
  • Reflectaţi apoi la conţinutul valorilor personale, identificând aspectele preluate de-a gata (introectate) şi pe cele asupra cărora aţi reflectat de-a lungul vieţii. Dacă simţiţi că o anumită valoare sau felul cum simţiţi anumite aspecte ale unei valori nu vă reprezintă, reformulaţi-le pentru a vi se potrivi mai bine.

Exerciţii pentru identificarea valorilor personale

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

exercitii imaginatieVă propun câteva mici exerciţii, ca suport cred eu util pentru conştientizarea valorilor personale.

  1. Imaginaţi-vă că aţi câştigat 100 000 euro la loto. Scrieţi apoi pe o foaie de hârtie, cât mai detaliat, ce aţi face cu aceşti bani. Gândiţi-vă apoi ce v-a determinat să repartizaţi banii astfel. Ce este important pentru dvs. în viaţă?
  2. Când veţi ajunge la bătrâneţe, ce v-ar plăcea să vă puteţi spune despre viaţa pe care aţi trăit-o până atunci?
  3. Amintiţi-vă de o decizie mai dificilă cu care v-aţi confruntat. Când aţi optat pentru varianta aleasă, care au fost factorii, valorile care au contat pentru dvs.?
  4. Imaginaţi-vă că intraţi într-un magazin magic de unde puteţi cumpăra absolut orice, adică orice vă puteţi reprezenta. Dacă aţi ajunge într-un astfel de magazin, ce produse aţi pune în coş?
  5. Citiţi cu atenţie lista de mai jos, ce cuprinde mai multe valori. Extrageţi-le pe cele pe care le consideraţi mai importante şi apoi ierarhizaţi-le. Dacă simţiţi nevoia, puteţi adăuga orice altă valoare pe care o consideraţi importantă. Lista este doar orientativă.

Listă de valori:

Autenticitate

Creativitate

Siguranţă

Generozitate

Bunătate

Autoritate personală

Ambiţie

Colegialitate

Credinţă

Demnitate

Respect

Sinceritate

Prietenie

Responsabilitate

Onoare

Diversitate

 

 Libertate

Distracţie

Muncă

Succes

Realizare profesională

Dragoste

Înţelepciune

Cinste

Curaj

Optimism

Frumuseţe

Fidelitate

Toleranţă

Sănătate

Prosperitate

Utilitate

 

 Comunicare

Omenie

Linişte

Cunoaştere

Înţelegere

Ambiţie

Apreciere

Egalitate

Integritate

Pace

Perseverenţă

Profesionism

Răbdare

Autorealizare

Putere

Evoluţie

 

Ce sunt valorile?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

valoriÎn spatele oricărui comportament pe care îl manifestăm este poziţionată o valoare. Deciziile noastre, alegerile, felul în care ne raportăm la ceilalţi, modalităţile în care suntem şi ne comportăm, au legătură cu valorile noastre, cu sistemul propriu de valori. Cu toate acestea, noi nu suntem întotdeauna conştienţi de cât de importante sunt valorile, că tot ceea ce suntem, avem şi facem reflectă în fond valorile noastre.

Ce sunt însă valorile? Psihologic vorbind, ele sunt convingeri personale cu un grad mare de generalitate, adică întotdeauna o valoare se raportează la foarte multe elemente dintr-o categorie sau chiar la una sau mai multe categorii. Dar ce sunt convingerile? O convingere este definită ca o idee, un gând valoros, adică convingerile sunt de fapt idei ce au asociate trăiri emoţionale, care să le întărească şi să le susţină. Ideile în care credem sunt prin urmare convingeri, iar când acestea sunt şi generale, vorbim de valori.

Ne naştem într-o lume în care tot ceea ce există are asociat un anumit grad de relativitate. Întotdeauna există sisteme de referinţă şi diverse perspective. Valorile reprezintă tocmai modalităţi de a organiza existenţa. Ele sunt jaloane personale, pe care ni le formăm din nevoia de soliditate, de suport, de sprijin. Într-o lume relativă, în continuă schimbare, avem nevoie de repere personale. Acestea sunt valorile, principii generale despre ce e important în viaţă, despre cum trebuie oamenii să se comporte, despre cum să ne raportăm la diverse persoane, situaţii, evenimente.

Sistemul de valori stă la baza a o serie din atitudinile noastre şi implicit fundamentează multe din trăsăturile personale de caracter (pentru că trăsăturile de caracter sunt modalităţi stabile de conduită ce îşi au originea la nivelul atitudinilor). Nu toate valorile ajung însă să dea naştere unor trăsături de caracter şi nu toate atitudinile se nasc din valorile pe care le conţinem. Chiar şi aşa, valorile sunt elemente fundamentale ale personalităţii, ce ne influenţează constant şi continuu în aproape fiecare moment al vieţii.

Pentru că valorile sunt atât de importante, a ne întreba periodic ce valori avem şi cât de mult trăim în acord cu ele, reprezintă esenţa unei vieţi autentice.

În încheierea acestui articol, pentru a vă ajuta să conştientizeţi ce valori aveţi, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. ”Imaginaţi-vă, vă rog, ce fel de viaţă v-aţi dori să trăiţi dacă nu aţi avea restricţii de nici un fel. Dacă tot ce v-aţi dori s-ar putea realiza, cum ar arăta viaţa dvs.? Imaginaţi-vă în cât mai multe detalii. Extrageţi apoi din imaginea construită elementele pe care le consideraţi importante, cele pe baza cărora v-aţi construit de fapt tot acest scenariu imaginativ, adică valorile personale. Apoi puneţi în balanţă viaţa pe care o duceţi şi cea pe care o doriţi şi vedeţi ce modificări trebuie să-i aduceţi celei actuale pentru a o apropia de valorile în care credeţi.”

Dileme vechi şi noi

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

dileme vechi si noiDin timpul când eram studentă la Psihologie, am tot felul de dileme despre psihicul uman. Mai precis din momentul susţinerii examenului de licenţă la disciplina ”Fundamentele psihologiei”, când am avut o revelaţie citind titlul unuia dintre subiecte. Era ceva de genul ”Personalitatea, axul central al psihicului uman”. Atunci, aproape că m-a izbit ideea că de multe ori ne-am jucat cu frazele şi cuvintele în timpul facultăţii, având pretenţia că spunem nişte adevăruri: procesele psihice sunt interconectate şi interdependente, gândirea e ”centrală” în sistemul psihic, dar şi personalitatea e la fel de ”centrală”. Aici aş pune un emoticon cu un zâmbet.

Am luat examenul. Chiar cu notă mare. Pentru că învăţasem să mă joc cu cuvintele încă din facultate şi am avut şi inspiraţia să construiesc o schemă logică (logica mea, desigur) care a acoperit multe informaţii ce erau cuprinse în barem.

Mai târziu, după facultate, am descoperit o carte care m-a ajutat să-mi structurez informaţiile despre psihicul uman. Ea m-a scos din frazele cu interdependenţa şi interconectarea, adică din domeniul să spunem ceva ca să nu zicem nimic, domeniu în care fusesem cam toată facultatea (spun aceasta nevrând să jignesc pe nimeni). Cartea se numeşte ”Psihologie generală şi educaţională”, de Frăţilă Ion şi nu o puteţi găsi în librării pentru că nu a fost reeditată, dar sigur poate fi descoperită prin anticariate. O recomand tuturor acelora care au nevoie de o schemă structurantă pentru informaţiile legate de psihicul uman.

În cartea aceasta se face şi o distincţie clară între psihic şi biologic, ca două realităţi care se influenţează reciproc, dar sunt diferite. De ceva vreme parcurgem un fel de modă a neuroştiinţelor şi impresia mea e că nu doar încercăm să înţelegem mai bine psihicul prin intermediul cercetării ştiinţifice a sistemului nervos, ci că vrem mai mult: vrem să scăpăm de inconfortul de-a rămâne pe terenul psihicului (inconfort, pentru că adevărata natură a psihicului nu poate fi cunoscută prin metodele ştiinţifice actuale) ”parcând” psihicul pe domeniul biologicului (mai palpabil şi mai prietenos cu metodele de cercetare actuale). Am folosit termenul ”parcare” prin analogie cu o procedură pe care am realizat-o de curând cu blogul pe care scriu articole: pentru a beneficia de avantajele wordpressului, dar a avea şi propriul meu domeniu, mi-am ”parcat” (găzduit) domeniul personal pe spaţiul wordpressului. Pentru o perioadă de un an de zile cele două vor fi ca unul, deşi sunt foarte diferite. Am senzaţia că acest lucru se încearcă să se facă şi cu psihicul. Pe o perioadă nedeterminată şi uitând însă că sunt domenii diferite.

Dar să revenim la vechea mea dilemă, legătura dintre psihic şi personalitate. Sau, cum se structurează personalitatea în sfera psihică. În cartea sus-amintită am găsit o explicaţie pe care am să v-o ofer în continuare şi care pe mine m-a mulţumit intelectual (deşi am luat-o cu titlu de ”teorie”). Dacă considerăm psihicul, dintr-o anumită perspectivă, anume aceea a interacţiunii individului uman cu realitatea, un ansamblu de procese psihice (împărţite în trei mari categorii: intelect – senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, limbaj, atenţie, imaginaţie, memorie; afectivitate – ce cuprinde procesele psihice afective şi reglativitate: voinţa şi motivaţia), atunci trăsăturile de personalitate (responsabilitatea, sinceritatea, sociabilitatea etc.) se formează pe baza caracteristicilor generale ale tuturor proceselor psihice. Inteligenţa, de exemplu, presupune anumite aspecte – precizie şi viteză – care se regăsesc la nivelul tuturor proceselor psihice. Schematic, ideea pe care am prezentat-o anterior  este următoarea:

  • psihic = procese psihice.
  • procesele psihice au nişte proprietăţi: există proprietăţi ale unui singur proces psihic, ale unei categorii de procese (intelect, afectivitate, reglativitate) şi caracteristici generale (ale tuturor proceselor psihice, adică atât ale intelectului, ale afectivităţii, cât şi ale reglativităţii).
  • caracteristicile generale ale proceselor psihice sunt trăsăturile de personalitate.

Dilema aceasta am rezolvat-o cât de cât. Pe măsură însă ce încerc să înţeleg realitatea psihică, şi din alte perspective, apar noi întrebări. De exemplu, felul în care e prezentată personalitatea, după E. Berne, în stări ale eului: eul de copil (cuprinde trăiri afective, gânduri şi comportamente asociate experienţelor noastre anterioare), eul de adult (este orientat către realitatea prezentă) şi eul de părinte (conţinutul lui se raportează la figurile parentale) îmi ridică o nouă întrebare. Fiind o teorie a personalităţii, putem presupune oare că avem trăsături de personalitate pe care le putem corela cu cele 3 stări ale eului? Adică, ipotetic vorbind, timiditatea poate să aibă legătură cu eul de copil, ambiţia cu cel de adult, iar perfecţionismul cu eul de părinte (nu cred să aveţi ceva împotriva coexistenţei acestor trăsături într-o singură persoană). Şi dacă presupunem că există o corelaţie între trăsăturile de personalitate şi stările eului, atunci putem deduce că, lucrând terapeutic asupra stărilor eului, putem obţine modificări la nivelul trăsăturilor de personalitate.

Nu ştiu dacă am fost foarte clară în tot ce am spus. Pentru a compensa această posibilitate (dacă tot aţi ajuns cu cititul până aici!) vă propun un exerciţiu de autocunoaştere. Identificaţi-vă câteva trăsături de personalitate şi încercaţi să le corelaţi intuitiv cu o stare a eului. Iar dacă veţi vrea să vă modificaţi o anumită trăsătură, veţi şti în care parte să acţionaţi: asupra experienţelor din copilărie, asupra celor din prezent sau asupra imaginilor parentale. Pentru a vă uşura exerciţiul am să enumăr câteva trăsături de personalitate, ca suport pentru identificarea celor personale: optimism, pesmism, responsabilitate, sensibilitate, creativitate, încăpăţânare, cinste, hărnicie, lene, flexibilitae, rigiditate, realism, idealism, generozitate, zgârncenie, pragmatism, ospitalitate, punctualitate, bunătate, curaj, determinare, timiditate, toleranţă, meticulozitate, loialitate, spirit de iniţiativă etc. Spor!

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după bună ziua?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Frăţilă, I, Psihologie generală şi educaţională, EDP, Bucureşti, 1993

Copilul meu interior

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie2 Comments

copil interiorDragul meu copil interior, dragul meu drag! Ce mai faci tu? Te port cu mine de când eram de aceeaşi vârstă, dar recunosc că de multe ori am preferat să nu mă prea uit la tine. Sigur, tu ai continuat să exişti, să te bucuri, să suferi, să râzi, să plângi, dar toate acestea au ajuns la mine de multe ori neclar şi amestecat cu alte emoţii ale altor părţi din mine.

De când am vorbit ultima oară eu am mai crescut. Chiar mult. Acum sunt adult sau aşa se numeşte perioada de vârstă căreia îi aparţin. Eu însă ştiu că sunt în continuare şi copil, chiar dacă prefer de multe ori să nu văd asta.

Oare de ce nu te contactez mai des? Oare de ce nu te întreb de ce ai nevoie? Oare de ce mă comport ca şi cum n-ai exista? Uite, o să-ţi spun un secret. Pentru că, de fiecare dată când o făceam, trebuia să mă descurc cu valul de emoţii care mă cuprindea. Erau frici din copilărie, interdiţii, multe interdicţii, fapte pe care nu le înţelegeam şi pe care încercam să le desluşesc aşa cum puteam, dar şi bucurie pură: că e primăvară, că merg desculţă, că miroase a vacanţă, a sărbători şi a cozonaci calzi. Ştii, în lumea de adult, nu e prea distractiv atunci când apare o avalanşă emoţională. Adulţii au multe resonsabilităţi, trebuie să fie eficienţi, aşa ca nişte calculatoare performante, iar uneori emoţiile, mai ales cele amestecate şi intense, îi cam încurcă.

Ce m-a făcut să te contactez acum? De ceva vreme mă gândesc intens la mine, mă întorc pe toate părţile, mă analizez, mă pun sub semnul întrebării. Şi aşa am ajuns la tine. Mi-a trecut aşa un gând că s-ar putea să ascunzi ceva comori. Sau măcar nişte resurse. De asemenea, trebuie să recunosc că am constatat că nu e chiar o soluţie să mă fac că nu exişti, oricum nu dispari şi chiar, din când în când, îmi cam încurci socotelile. Uneori rău de tot. Nu vreau însă să te învinovăţesc. Cred că dacă te-aş întreba mai des ce vrei, am putea să ne descurcăm bine împreună şi, chiar dacă n-aş putea să-ţi ofer întotdeauna ce vrei, am putea să negociem oferta mea. Aşa ar fi înţelept. Şi matur. Ştii, îţi spuneam că sunt adult acum. Iar un adult ţine cont de mai multe perspective.

Copilul meu drag …! Oare ce conţii tu? Recunosc că nu prea mai ştiu. Citeam deunăzi (acum că sunt mare, citesc mult) că tu ai fi depozitarul conflictelor nerezolvate ale părinţilor mei. Nu te speria, îţi traduc: adică ceea ce n-au reuşit să rezolve ei în viaţa lor a ajuns la tine. Şi n-au făcut-o intenţionat. Nici măcar prin cuvinte. Doar prin intonaţii, gesturi, mimică, tăceri … . A fost suficient doar să interacţionezi cu părinţii tăi şi ai preluat, ca un burete, tot ceea ce n-au ştiut să gestioneze ei. Acum, fie vorba între noi, cred că multe aspecte, pentru că psihologia nu prea era la modă în vremurile acelea.

Din cărţile pe care le citesc ştiu că părinţii transmit, prin eul lor de copil (adică prin copilul lor interior), propriului lor copil, multe mesaje nu tocmai constructive. Ca de exemplu, nu exista, nu fi tu însuţi, nu (fă nimic), nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi. Îţi vine să crezi ce-i învaţă inconştientul părinţilor pe copilul lor?! Oare, în cazul tău, care sunt valabile? O să stau să mă gândesc la cum au fost părinţii mei, ce n-au înţeles ei pentru viaţa lor şi probabil mi-au transmis şi mie şi sigur a ajuns la tine.

Să nu te superi, dar o să pun sub semnul întrebării aceste interdicţii. Poate or fi fost valabile pentru părinţii mei, dar sigur nici pe mine, nici pe tine nu te ajută prea mult. O să discutăm oricum. Cred că o să-l întreb şi pe părintele din mine. O să vorbim cu toţii. O să vă ascult şi o să decidem împreună ce mi-a folosit în copilărie, dar nu-mi mai trebuie acum.

Ştiu că te simţi sufocat de mulţimea de ”nu”-uri. Promit că o fac curăţenie şi o să păstrez doar ceea ce-mi este real util. O să vezi, o să te ”eliberez”. Căci acum, cum îţi spuneam, eu sunt adultul şi nu mai trebuie să le cer acceptul părinţilor mei pentru propriile decizii. Aşa că o să hotărăsc ce e real benefic pentru amândoi. Îţi promit că o să ai permisiunea să te joci mai mult, să te relaxezi, să simţi, să te bucuri, să te exprimi, să fii spontan, să străluceşti, să fii autentic, să fii tu. Şi prima dovadă că o să mă ţin de cuvânt este ceea ce fac acum: mă apropii de tine, aşa cum ştiu.

Să ştii că m-am încălzit pe interior de când scriu. Deja mă simt mai bine şi vreau să te ajut să te simţi şi tu mai bine. Aşa o să fiu mai întreagă. Mai puţin fragmentată. Mai puţin ambivalentă. Mai puţin confuză.

Vreau să închei gândurile pentru tine spunându-ţi că îţi mulţumesc că exişti, că te-ai ţinut tare şi m-ai păstrat pe mine din trecut, de când eram doar un copil, cu bune şi rele, cu frici şi gânduri temerare. De asemenea, îţi promit că n-o să mă mai port cu tine aşa cum au făcut-o alţii cu mine când eram mică. O să ţin cont de tine, o să te ascult, o să comunicăm şi o să trăim împreună. Şi sigur viaţa mea va fi mai bogată.

Grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi în relaţiile de cuplu

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

dificultati de relatiePsihoterapeut: Ioana Stancu, psiholog principal autonom în specializarea Psihoterapie experiențială.
Sâmbăta și duminica, 26 şi 27 iulie, orele 9-17 şi 9-13 (12 ore) voi organiza un grup de dezvoltare personală pentru persoane cu dificultăţi de relaţionare în cuplu. Dacă te numeri printre acestea, pentru că        
  • ai o relaţie de cuplu în care întâmpini probleme pe care nu mai știi cum să le gestionezi (certuri frecvente, viaţă intimă nesatisfăcătoare, comunicare deficitară etc.)
  •  ai dificultăţi în a-ţi găsi un partener de cuplu
  • nu reuşeşti să construieşti relaţii de cuplu de lungă durată
şi doreşti o rezolvare pentru problemele tale de relaţie, atunci te invit la acest grup.
Problematica abordată:
Identificarea şi comunicarea nevoilor de relație
Modalități asertive de comunicare în cuplu
Conflictele și dinamica vieții de cuplu
Abordarea constructivă a conflictelor de cuplu
Abilitatea de-a construi relaţii de cuplu.
Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.
Costul grupului: 240 lei.
Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141.

Teoria schimbării umane

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

spirala fractalSchimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

 Bibliografie:
Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003

Nu suntem singuri!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

nu suntem singuriFiecare dintre noi ne simţim singuri câteodată. Pentru unii singurătatea este chiar o caracteristică a vieţii. În realitate, nu suntem singuri niciodată. Indiferent cât de singuri ne-am simţi şi chiar, cât de însinguraţi am fi!

Să ne gândim puţin. De exemplu, o ea (sau un el). Vine obosită acasă. Nu a avut o zi prea bună la serviciu. În drum spre casă meditează la cât de grea îi este viaţa şi cât de singură este în această condiţie, pe care uneori o numeşte ”luptă”. Are ochii uşor înceţoşaţi de lacrimile pe care le opreşte cu greu ca să nu-i picure pe obraji. La un moment dat, deşi e prinsă în suferinţa internă, zăreşte totuşi, cu coada ochilor, o bucăţică de cer. E primăvară, işi spune. Adie puţin vântul. Are o senzaţie plăcută de răcoare şi proaspăt. Natura asta minunată! Pomii aceştia înalţi şi fremătători! Cine i-o fi plantat? Câţi oameni i-or fi îngrijit? Soarele i-a încălzit, ploaia i-a udat şi acum se poate bucura de foşnetul frunzelor lor! Se simte puţin mai bine. Sufletul crispat începe să i se încălzească. Merge mai uşor acum pe drum. Da, are şi nişte încălţări comode. Oare câţi oameni au muncit pentru ca ea să poarte acum acea pereche de pantofi? Se simte deja mult mai bine. Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să facă un duş. Casa, duşul, alte construcţii, alţi oameni, care au contribuit la confortul ei. Apoi ar vrea să mănânce nişte orez cu lapte. Cu scorţişoară şi stafide. Gusturile copilăriei! Îi e dor de ele! Orezul … e plantat, îngrijit, cules, transportat, vândut. Şi scorţişoara. Şi stafidele. Şi laptele. Şi zahărul. E clar că nu e deloc singură! Brusc are o revelaţie: ne susţinem unii pe alţii, natura ne susţine pe noi (şi nu suntem puţini, cam 7 miliarde de suflete!), Universul ne susţine planeta, totul e o încrengătură de suport şi sprijin pentru tot, pentru viaţă, pentru fiecare individ al fiecărei specii, pentru orice om! Simte asta, cu fiecare por! Şi se bucură. Şi mulţumeşte, în gândurile sale, naturii, cerului, oamenilor!

Încercaţi să faceţi acest mic exerciţiu, cînd vi se pare că singurătatea vă învăluie. Gândiţi-vă la toţi cei care au făcut ceva pentru fiecare aspect al vieţii pe care o aveţi. Aruncaţi apoi şi un gând de mulţumire în eter pentru toate susţinerea oferită de ceilalţi, de planetă, de soare, de Univers, de Tot.

Vă mai simţiţi singur?! Vă mai simţiţi singură?!

Emoţiile negative – când apar şi cum se descarcă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

emotiiEmoţiile reprezintă un fel de ”senzor” psihosomatic cu rol fundamental în adaptarea noastră. Cele negative sunt asociate cu situaţii în care ne confruntăm cu dificultăţi, în care nevoile noastre sunt puse la încercare, în care suntem frustraţi sau în pericol din punct de vedere fizic sau psihic.

Emoţiile au un caracter general-uman, se nasc în contexte particulare şi sunt asociate cu expresii corporale diferite. De asemenea, ele scad în intensitate, adică se descarcă prin modalităţi specifice.

Voi prezenta în continuare, sintetic, câteva dintre emoţiile negative împreună cu caracteristicile situaţiilor în care apar, comportamentele pe care le au asociate şi felul în care le putem descărca. Pentru că e important să ne diferenţiem emoţiile, să conştientizăm ce le declanşează şi cum să le gestionăm în diverse contexte.

Tipuri de emoţii Când apare emoţia Cum se simte emoţia în corp/ cum se vede de către un observator Comportamente asociate emoţiei Descărcarea emoţiei
Mânia/furia În situaţii în care există pericolul lezării fizice sau psihice, deci în situaţii percepute ca ameninţătoare. Mânia poate escalada în furie. Tensiune musculară la nivelul maxilarului şi umerilor/maxilar încleştat, gât înroşit. Ţipat, ceartă, luptă. Ţipat, lovit.
Frică/anxietate/teroare În situaţii de pericol sau de posibilă rănire; frica este stimulată de ceva exterior, pe când anxietatea de aspecte interne. Teroarea este forma extremă a fricii şi apare în situaţii în care viaţa ne este pusă în pericol. Puls crescut, tremurat/tremor, paloare, ochii măriţi cu sprâncenele ridicate. Fugă, tremor. Tremurat, ţipat, urlat.
Tristeţe, suferinţă În situaţii de pierdere sau de schimbare. În terapia traumei, apariţia suferinţei este un semn benefic, al acceptării faptului că experienţa aparţine trecutului. Ochi umezi, senzaţie de nod în gât/ochi înroşiţi, lacrimi curgând. Ochi înlăcrimaţi, plâns,facies lăsat. Plâns.
Ruşine În situaţii în care îi dezamăgim pe alţii sau pe noi înşine. Temperatură crescută, în special la nivelul feţei/înroşire. Evitarea privirii. Comunicare cu o persoană care ne acceptă aşa cum suntem; contactul cald, empatic cu o altă fiinţă umană.

În afara modalităţilor specifice de descărcare a emoţiilor, comunicarea autentică cu o persoană conţinătoare poate fi de un real folos pentru orice tip de emoţie. Nu întâmplător, atunci când suntem cuprinşi de emoţii negative, căutăm să vorbim cu cei care ne înţeleg cel mai bine.

Bibliografie:
Rothschild, B., Corpul îşi aminteşte, Editura Herald, Bucureşti, 2013

 

 

”Inamicii” interni

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

inamici 2Interiorizăm, adânc în sinea nostră, felul în care persoanele semnificative s-au raportat la noi. Dacă ne-au susţinut, valorizat purtăm în noi vocile lor blânde care ne susţin şi ne valorizează în continuare. Dacă acestea ne-au criticat, blamat şi comparat o să facem şi noi astfel în prezent, aproape fără să ne dăm seama.

Noi, oamenii, facem constant şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dacă am fi atenţi la ceea ce ne spunem în sinea noastră am sesiza atât ”aliaţii”, cât şi ”inamicii” pe care îi purtăm cu noi. Aceştia sunt interiorizări a ceea ce ni s-a spus atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin reuşite. Au o funcţionare automată şi de multe ori inconştientă, dar, vestea bună e că pot fi reprogramaţi să funcţioneze mai constructiv pentru noi, dacă devenim conştienţi de felul în care şi cum ne influenţează.

Pentru a ne conştientiza ”inamicii” interni e important să sesizăm ce ne spunem când realizăm ceva valoros de care avem tendinţa să ne bucurăm şi să fim mândri. Dacă ne bucurăm, ne felicităm şi suntem mândri, atunci conţinem mai degrabă ”aliaţi”, dacă însă ne limităm bucuria prin îndemnuri la modestie sau comparaţii din care ieşim în postura inferioară, atunci am interiorizat paternuri sabotoare.

Aşa cum vom asculta ceea ce ne spunem când ne este bine, vom fi atenţi şi la mesajele pe care ni le transmitem când nu obţinem ce ne-am dorit, când rezultatele nu sunt mulţumitoare. S-ar putea să auzim devalorizare, critică sau susţinere şi suport. Dacă ne încadrăm în primele situaţii vom şti că ceva din interiorul nostru ne este potrivnic.

Unii oameni se sabotează la bine şi nu se lasă să se bucure de ceea ce au realizat, alţii s-au obişnuit să se prindă oarecum ”la colţ” şi să se atace când le e mai rău, iar alte persoane nu scapă nici o ocazie de-a se simţi rău, atenuându-şi până la dispariţie stările bune şi amplificându-şi cât mai mult momentele mai puţin fericite.

Aceste paternuri de raportare la sine au un specific derivat nu numai din momentul în care intră în acţiune, dar şi din felul în care se desfăşoară: putem avea voci devalorizante, critice, care atenuează bucuria, care nu ne permit să ne bucurăm, care ne compară constant cu alţii etc. Toate acestea pot fi însă înlocuite cu altele mai sănătoase pentru noi din momentul în care am înţeles care sunt şi cum funcţionează. Tot ce trebuie să facem este să ne dezvoltăm atenţia internă pentru a surprinde când intră în acţiune şi să le spunem: ”Stop, de acum înainte aleg să mă valorizez aşa cum mi-aş fi dorit şi aşa cum vreau!” Apoi ne putem spune vorbe bune, care să ne ajute să creştem, care să ne susţină când avem nevoie şi să ne amplifice bucuria când este cazul.

Înlocuind ”inamicii” interni cu o atitudine de valorizare, constructivă vom schimba de fapt mecanismul automat de raportare la noi derivat din felul în care ceilalţi s-au poziţionat în trecut faţă de noi. Ne vom spune ceea ce ne-am fi dorit să ni se întâmple, vom realiza pentru propria persoană ceea ce cerem altora. Şi astfel vom şti sigur că cea mai apropiată persoană de la care să cerem valorizare nu este una din afara noastră, ci chiar propriul interior. Care poate să fie un aliat sau un inamic. În final, depinde de noi.

Cuvinte vindecătoare

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Constelatii familiale si organizationale, Psihologia cuplului, Psihoterapie1 Comment

cuvinte vindecatoareCuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

 Bibliografie:
  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

A fi centrat

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

 1-4eef6574daA fi în contact cu tine
Adică
A fi atent la gândurile tale,
A-ți simți emoțiile,
A-ți simți corpul.
A nu re-acționa
Adică
A nu răspunde impulsiv sub imperiul, dar fără conștiința aspectelor ”atinse” din tine,
Ci a fi atent la ceea ce este trezit sau rănit în interiorul tău
A recunoaște ce-ți aparține și ceea ce vine din afara ta
Apoi a spune cum vezi tu, din propria perspectivă, situația.
A fi conștient de unicitatea ta.
A fi conștient că, așa cum ești, ești perfect.
Exercițiu: Pentru creșterea contactului cu tine, poți privi zilnic, câte 3 minute, imaginea asociată acestui articol. Cel mai bine e să-ți construiești tu propria imagine, desenând simbolul respectiv.

De ce ”trebuie” să zâmbim în fotografii?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

zambet fotografiiV-ați pus vreodată această întrebare? Face parte din categoria celor ”de copii”, pentru că aceștia se mai întreabă încă asupra unor aspecte care par evidente sau de la sine înțelese pentru toată lumea. Cei mai mulți fotografi ne cer să zâmbim când facem fotografii (nu-i așa că nu vă puteți imagina cum ar fi să fiți fotografiați fără să vi se spună: ”Zâmbiți, vă rog!”), iar părinții le zic copiilor să zâmbească frumos la pozat.

Pentru mine întrebarea care dă titlul articolului s-a născut din ideea de-a înțelege ce se ascunde în spatele anumitor presiuni sociale. Aceasta e una banală, e adevărat, dar de multe ori ne lăsăm duși de valul social și uităm să ne poziționăm, adică să ne clarificăm în legătură cu ceea ce vrem și să acționăm în consecință. Cred cu tărie că a trăi conștient începe nu de la cele mai semnificative situații, ci de la gesturi și acțiuni aparent nesemnificative în care ne simțim securizați să încercăm reacții noi, pentru felul nostru de-a fi, precum și pentru modul general valabil de-a privi situațiile. Așa că, haideți să încercăm să găsim împreună răspunsul la această întrebare ”de copil” pentru a putea apoi să ne găsim expresia cea mai adecvată în această situație, aparent, doar aparent neînsemnată!

Sunt fotografiile în care zâmbim mai frumoase? Pentru a zâmbi se folosesc două perechi de mușchi: zigomaticii mari, care sunt dispuși pe părțile laterale ale feței și sunt legați de colțurile gurii și mușchii orbiculari din jurul ochilor. Când zâmbim, zigomaticii mari lărgesc gura iar orbicularii îngustează ochii și fac ”laba de gâscă” la colțurile ochilor. Zâmbetele false, forțate, pun în funcțiune doar zigomaticii, pe când în cele adevărate zâmbim și cu ochii. Creează acești mușchi, atunci când zâmbim, o față mai frumoasă? Un studiu transcultural a arătat că bărbații și femeile cu vârste cuprinse între 17 și 60 ani, proveniți din 5 culturi diferite consideră că frumosul este asociat cu ochii mari, nasurile mici și buzele cărnoase. Dar, când zâmbim, ochii devin mai înguști – deci, mai puțin atrăgători, potrivit studiului amintit anterior, și, de asemenea, asupra nasurilor și buzelor zâmbetul nu are un efect de înfrumusețare. Deci, presiunea de-a zâmbi nu are legătură cu conceptul de frumusețe, cel puțin nu cu normele la care pactăm inconștient cu toții, ci sunt implicate alte aspecte, aș spune mai subtile, ce corelează cu felul în care ne simțim când zâmbim și cu normele sociale de acceptare, nu de frumusețe.

Studiile de psihologie socială arată că zâmbetul este asociat cu următoarele aspecte:

  • când zâmbim părem mai fericiți
  • zâmbetul ne face să părem mai tineri
  • zâmbetul ne creează o aparență de competență
  • zâmbetul, chiar și fals, ne calmează pulsiunile agresive.

Toate acestea conduc la ideea de acceptare socială, pentru că persoanele care par mai fericite sau doar mai mulțumite, mai încrezătoare și nonagresive au un grad de acceptare socială mai mare. Zâmbetul pare, din această perspectivă, un semnal de genul: sunt mulțumit de mine, sunt pașnic, nu te teme, te poți apropia de mine, chiar mă poți plăcea.

Deci, când fotograful vă spune: ”Zâmbiți, vă rog!”, el exprimă de fapt mesajul: ”Arată-le celorlalți că ești o.k., pentru a te plăcea!”. Aceasta este capătul lui de relație, conform teoriei lui J.Salome. Dar, dumneavoastră ce spuneți? Cum vă poziționați? Dacă vă doriți să fiți plăcuți de ceilalți (și, cine nu-și dorește?!), zâmbiți, vă rog, dar, dacă nu țineți în primul rând la acest lucru și vreți, de exemplu, să vă reamintiți peste un timp starea pe care o aveați atunci, lăsați-vă mușchii feței să facă ce știu ei mai bine, adică să vă exprime starea. Pe cea autentică, nu contrafăcută! Pentru o viață conștientă!

Bibliografie:
Ayala Malach Pines, Căile îndrăgostirii, Editura Trei, București, 2011
Serge Moscovici (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iasi, 1997