Vorbind la modul general, femeile pun limite, afirmă reguli, spun ce e permis şi interzis copiilor, într-o manieră mai agitată, mai nervoasă, decât bărbaţii. E adevărat că nu se întâmplă întotdeauna aşa, ci mai ales atunci când mama joacă predominant rolul reglator în relaţie cu copiii ei.

Principiul matern este conţinător, suportiv, grefându-se armonios pe principiul feminin al receptivităţii. Principiul patern este în esenţa lui reglator, normativ, separator. Când unei mame îi revine constant rolul de fixare de limite, ea face ceva ce vine în contradicţie cu ceea ce este în însăşi esenţa ei: cineva care vine mai degrabă în ajutorul, care întâmpină, leagă, uneşte, conţine decât cineva care limitează, separă, asigură ordinea.

O mamă limitantă este o mamă care trăieşte în interiorul ei o ambivalenţă, o tensiune, de cele mai multe ori neconştientizată. Din această ambivalenţă – e nevoie să-i pun limite copilului, dar nu mă simt în acord cu mine când o fac – reiese un fel de nervozitate, agitaţie, anxietate şi uneori chiar furie.

Pentru ca mamele să poată să fie conţinătoare, suportive, afectuoase cu copiii lor ar trebui ca taţii să-şi asume rolul de implementare a limitelor, nu agresiv, ca Bau-baul de serviciu (cum uneori se întâmplă, exemplul relevant în acest sens fiind acel: ”Te spun tatălui tău şi o să vezi ce ţi se întâmplă!”), ci într-o manieră matură, asumată, fermă şi în acelaşi timp suportivă. În plus, autoritatea normativă e mai bine primită de către copii când ia aparţine tatălui şi nu mamei, aceştia captând prin antene subtile dificultatea şi tensiunea mamelor în acest rol.

În concluzie, pentru ca mamele să fie mame, aceasta implicând mai puţină nervozitate şi furie, e nevoie ca taţii să-şi asume rolul patern. Iar aceasta presupune ca taţii să vrea şi să fie taţi, dar şi să fie lăsaţi, chiar susţinuţi de partenerele lor în acest rol.