Month: July 2015

Cum recunoaştem dacă o persoană e indisponibilă emoţional?

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

indisponibilitate emotionalaAtunci când eşti în căutarea unui potenţial partener de cuplu, dacă într-adevăr doreşti să construieşti o relaţie de calitate, e bine să poţi face diferenţa dintre persoanele disponibile emoţional şi cele indisponibile din punct de vedere afectiv.

Situaţia relaţională a unei persoane poate spune multe despre disponibilitatea/indisponibilitatea ei emoţională. Astfel, există câteva categorii de persoane pe care le poţi încadra fără un prea mare de risc de a greşi, în grupul celor indisponbile emoţional. Acestea sunt:

  • persoanele căsătorite: chiar dacă afirmă că relaţia lor de cuplu este cu multiple probleme, că nu se mai simt în cuplu de mult şi alte fraze de acest gen, faptul că încă nu au divorţat arată că nu sunt separaţi emoţional de partenerii cu care formează încă o familie;
  • persoanele în proces de divorţ: pentru ca o persoană să se vindece după un divorţ şi să poată să fie din nou disponibilă emoţional e nevoie de timp, pentru a se produce separarea psihică de cel cu care a fost căsătorită şi a intra în contact cu resurse sufleteşti necesare unei noi investiţii emoţionale;
  • persoane proaspăt divorţate;
  • persoane care sunt deja într-o altă relaţie de cuplu (situaţie asemănătoare cu a celor căsătoriţi);
  • persoane care s-au despărţit de curând de un partener de cuplu (procesul de separare de care vorbeam mai sus e necesar pentru orice despărţire).

În afara acestor semne mai evidente ale indisponibilităţii emoţionale, există şi multe altele, mai subtile, care ne dau detalii despre capacitatea redusă de capital afectiv disponibil al unei persoane:

  • dorinţa de-a derula pe repede înainte o relaţie: goana după sex, graba de-a se muta împreună cu partenerul sau chiar de-a oficializa relaţia;
  • disponibilitate crescută de interacţiune în virtual (reţele de socializare, mail etc.) şi mai scăzută în realitate;
  • un istoric relaţional marcat de relaţii simultane sau succesive de scurtă durată;
  • nevoie de control foarte mare;
  • tendinţa de agăţare, de forţare a conexiunii, persoana nefiind dispusă să construiască natural, firesc o relaţie;
  • nesepararea de familia de origine, relaţie de dependenţă cu membrii acesteia;
  • tendinţa de supraresponsabilizare (asumarea de sarcini şi responsabilităţi ale celuilalt şi fără ca măcar acesta să o ceară);
  • tendinţa de-a fugi din relaţie în momentele de dificultate sau de crescută intimitate (deşi contrastante, ambele situaţii necesită deschidere emoţională pentru a le gestiona);
  • tendinţa de-a aduce în spaţiul simbolic al relaţiei persoane din afara cuplului: membri ai familiei extinse, prieteni;
  • tendinţa compulsivă de-a face, în detrimentul lui a fi, atunci când sunt în cuplu;
  • frică crescută de abandon;
  • tendinţa de refugiu în roluri inadecvate relaţiilor de cuplu sănătoase: rolul de părinte, de copil, rolul de agresor sau victimă;
  • sex de calitate doar fără implicare emoţională sau implicare emoţională dar fără dorinţă sexuală;
  • fantazarea cu privire la cineva din trecut sau la cineva din prezent cu care nu există o relaţie de cuplu;
  • nesepararea psihică de un fost partener.

A cunoaşte gradul de diponibilitate afectivă al unui potenţial partener te poate scuti de suferinţe inutile sau, cel puţin, te poate aduce în situaţia de-a lua decizii mai conştiente în legătură cu propria ta implicare emoţională într-o relaţie de cuplu.

Gânduri despre frumuseţe şi … nu numai!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

frumuseteFrumuseţea e în ochii tăi şi… ai celorlalţi. Ceilalţi te văd aşa cum te simţi, dar şi tu poţi să începi să te simţi aşa cum te văd ceilalţi. Când te întâlneşti cu un altul, se intersectează o serie de imagini, unele pe care le porţi tu, altele care se regăsesc la celălalt. Tu îţi aduci imaginea ta despre tine, dar şi imaginea pe care crezi că o are celălalt despre persoana ta, pe când celălalt pol al interacţiunii vine cu ce-şi imaginează despre sine, precum şi cu ce crede că-ţi imaginezi tu despre el. Din jocul acesta al imaginilor, ajungi uneori să te simţi şi să fii cât mai aproape de ceea ce-ţi imaginezi că eşti, iar alteori să te pierzi în ceea ce-şi imaginează celălalt despre tine. Dacă iese câştigătoare o imagine sau alta, asta depinde tot de tine. Atunci când cineva crede că eşti urât sau frumos, dacă ajungi să te simţi aşa, este pentru că undeva în tine există o parte care crede astfel. Sau există perioade, episoade din viaţa ta în care ai experimentat asta şi imaginea celorlalţi despre tine le agaţă subtil şi te face să te prinzi într-o parte din ceea ce eşti tu. Când te identifici cu imaginea pe care ceilalţi ţi-o oferă, te afunzi de fapt în imaginea pe care o parte din tine o poartă în interior.

Ceilalţi ne oferă roluri pe care să le jucăm, identităţi pe care să ni le asumăm, imagini pe care să le ”îmbrăcăm”. O fac de cele mai multe ori inconştient (sub presiunea scenariului propriu) şi prin modalităţi nonverbale. Aceste semnale sunt ca nişte râme în undiţă care pleacă ”la pescuit” în interiorul nostru. Dacă părţi din noi se lasă ”momite” şi se prind în cârlig, atunci ne pierdem pentru un timp centrarea şi ajungem să jucăm în piesa pe care celălalt ne-o oferă. Când devenim conştienţi de jocul acesta al atribuirii şi preluării inconştiente de roluri şi imagini, putem să folosim interacţiunile problematice pentru a identifica vulnerabilităţi personale. Putem să le mulţumim celor care ne pun faţă în faţă cu ”părţi” din noi, poate respinse, poate nu dominante, dar sigur existente.

Dar să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Experimentul psihologic deja bine cunoscut în care doi tineri s-au comportat cu o colegă considerată mai puţin atractivă în spaţiul social ca şi cum ar fi foarte atrăgătoare, iar în final aceasta a devenit aşa, ne arată că e greu să ne simţim frumoşi dacă ceilalţi ne caută, ne încurajează, ne vânează părţile urâte. Poate dacă am fi centraţi şi conştienţi cea mai mare parte a timpului (dar câţi dintre noi sunt aşa?!), am reuşi să nu ne lăsăm influenţaţi de imaginea pe care ne-o oferă alţii!

În realitate, din jocul forţelor imaginilor puse în scenă, ajunge să privilegieze una, în funcţie şi de părţile noastre vulnerabile, dar şi de tăria convingerilor pe care ceilalţi o au despre noi. Astel, vor fi contexte în care ne vom simţi frumoşi şi altele în care mai puţin sau, dimpotrivă, vom experimenta imaginea ”urâtului”. Experienţe, şi unele, şi altele. Feţe ale personalităţii noastre. La un nivel foarte profund însă, iluzii. Imagini. Esenţa este alta. Fiecare suntem bucăţi de lumină. Iar asta e în afara frumosului sau urâtului. Pentru că le include pe ambele şi le depăşeşte. Pentru că e şi pentru că suntem totul, chiar dacă în miniatură!

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planul centrat pe relaţia terapeutică şi planul comportamental

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

restructurare convingeriPlanul centrat pe relaţia terapeutică. Convingerile unei persoane ies la iveală în interacţiunile ei, pentru că ele îşi pun amprenta pe ceea ce face şi spune respectiva persoană în diverse contexte. Relaţia terapeutică poate fi şi ea un senzor foarte fin pentru receptarea convingerilor despre sine şi despre alţii pe care clienţii le au. De exemplu, cineva care întârzie constant la şedinţe pune în act o ambivalenţă faţă de terapie, ceea ce poate corela cu o ambivalenţă generală faţă de relaţii sau cu o neîncredere profundă în ceilalţi şi implicit în persoana terapeutului. Dar nu numai comportamentele clare şi evidente din cabinet ne pot ajuta să identificăm credinţele clienţilor, ci şi gesturi aparent minore: o grimasă, un zâmbet, un fel de a spune ceva, o numită stânjeneală etc.

Psihoterapeutul existenţialist I. Yalom consideră că lucrul terapeutic ”aici şi acum” reprezintă o adevărată mină de aur pentru terapie. ”Aici şi acum” se referă la absolut tot ceea ce se întâmplă în cabinet în timpul şedinţei de terapie.

Psihoterapia e un microcosmos social, iar convingerile legate de relaţii ale clienţilor se vor manifesta, mai devreme sau mai târziu, şi în prezentul relaţiei terapeutice. Dacă în viaţa de zi cu zi clientul este o persoană cooperantă, sau care fuge de relaţii, critică, arţăgoasă, intrigantă etc., aceste aspecte vor apărea în diverse modalităţi şi în interacţiunea cu terapeutul. Comportamentul clienţilor, atât cel verbal, cât şi exprimările emoţionale, precum şi trăirile emoţionale resimţite de terapeut sunt resurse pentru a identifica în aici-ul şi acum-ul cabinetului convingerile dezadaptative ale clienţilor.

Abordând comportamentele care apar în prezentul interacţiunii dintre terapeut şi client, terapeuţii pot să-şi ajute clienţii atât să-şi identifice convingerile personale, dar şi să le restructureze prin integrarea feedback-ului pe care îl oferă acestora într-o manieră directă şi adecvată.

Planul comportamental. Scenariile dezadaptative se reactivează constant în realitate în diverse situaţii asemănătoare prin ceva cu cele care au stat la baza constituirii lor. Pentru a face faţă activării acestor scheme şi a emoţiilor dureroase inerente lor, oamenii folosesc strategii de coping, care sunt asemănătoare clasicelor răspunsuri la stres, pentru că activarea unei scheme dezadaptative este în sine o situaţie stresantă. Vom avea astfel fuga sau evitarea schemei, lupta sau contraatacul ei şi îngheţul, sau acceptarea pasivă a convingerilor schemei. De exemplu, convingerea “nu merit să fiu iubit” poate fi acompaniată de o strategie submisivă, persoana abandonând ideea şi comportamentul de a iniţia o relaţie intimă, de o strategie de fugă sau de evitare a aprofundării relaţiilor, pentru a nu se confrunta cu abandonul imaginar sau de o strategie compensatorie prin care încearcă să controleze excesiv relaţiile de teama ruperii acestora.

Utilizarea acestor strategii de coping are un efect paradoxal, convingerile schemei ieşind mai puternice în final. Astfel, persoana din exemplul nostru, nereuşind să construiască o relaţie viabilă prin evitare, fugă sau control, va ajunge ca după fiecare experienţă nereuşită să creadă mai tare că nu merită să fie iubită.

Pentru a ieşi din cercul vicios al schemelor şi strategiilor de coping dezadaptative, după identificarea lor, este nevoie ca în plan comportamental persoana să renunţe la ele. Renunţând să mai fugă, să compenseze sau să se supună schemei şi comportându-se flexibil în diverse contexte, schema va avea ocazia să intre în contact cu realitatea şi să fie restructurată în conformitate cu aceasta. De exemplu, persoana amintită anterior va fi susţinută să intre în relaţii în care să interacţioneze altfel decât o făcea până atunci, adică mai adaptativ, pentru a putea vedea realist dacă într-adevăr poate să construiască o relaţie şi dacă merită să fie iubită. De obicei, realitatea are mai multe nuanţe decât schemele rigide ale psihicului nostru şi orice persoană care se deschide autentic către o alta poate avea şanse să construiască o relaţie satisfăcătoare. Prin urmare, dacă nu se comportă astfel încât să-şi pună pe fugă partenerii, orice persoană are şansa de-a fi iubită.

 Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002