În loc să pedepsim copiii, putem să rezolvăm problemele împreună


rezolvarea impreuna a problemelorAm scris într-un articol precedent despre consecințele naturale și logice, ca o alternativă viabilă la bine cunoscuta și frecvent utilizata pedeapsă. O altă modalitate care poate înlocui pedeapsa, în anumite situații conflictuale cu copiii, este rezolvarea împreună a problemelor.

De ce se utilizează pedeapsa? Din multiple motive: copiii să învețe ce e bine și ce e rău, ce este permis, ce este periculos, ce se poate și ce nu. Se utilizează pedeapsa pentru că e la îndemână, pentru că toată lumea o cunoaște din propria experiență de viață, pentru că uneori nu știm să facem altceva. Dar, dacă ne-am gândi cu sinceritate, câte dintre pedepsele aplicate copiilor i-au ajutat pe aceștia să învețe lucruri benefice pentru dezvoltarea lor, ne-am opri din a pedepsi. Pentru că, prin intermediul pedepselor nu facem decât să stăpânim pe moment comportamenul indezirabil, să înfricoșăm copilul, să deteriorăm relația cu acesta și, cam atât.

Modalitățile alternative la pedepse consumă mai mult timp, energie și disponibilitate. Dar, sunt mult mai productive. Haideți să vedem cum rezolvăm împreună cu copiii problemele care se creează în interacțiunea noastră educativă cu ei.

Pașii standard pentru a rezolva o problemă împreună cu copilul sunt:

  • Enunțarea situației din punctul de vedere al adultului.
  • Ascultarea copilului cu privire la această situație: ascultarea presupune a fi acolo, a fi în contact cu copilul, a încerca să-l înțelegi. Ea trebuie realizată fără grabă pentru că oferă posibilitatea adultului să vadă ce este în mintea și sufletul copilului. Această etapă se poate realiza însă numai dacă există cât de cât o relație de apropiere cu copilul. Dacă acestuia îi este frică de consecințele sincerității lui, nu va spune cum vede el problema.

A asculta presupune a-l ajuta pe copil să-și exprime nu numai gândurile, dar și emoțiile și sentimentele legate de situația problematică.

A asculta înseamnă a nu evalua, a critica, a contracara sau a te apăra. A asculta presupune străduința de-a înțelege cât mai exact ce gândește și simte copilul.

  • Exprimarea sentimentelor adultului în legătură cu comportamentul copilului: dacă în faza ”enunțarea problemei” a fost descrisă situația asupra căreia să se discute, în această etapă adultul își exprimă nemulțumirile și sentimentele lui. Acesta însă nu trebuie să țină un discurs moralizator, acuzator sau revendicativ. E nevoie ca sentimentele și nemulțumirile corelate cu situația discutată, nu cu comportamentul copilului în general, să fie prezentate concis și fără patos suplimentar.
  • Găsirea împreună a soluțiilor: este important să notăm toate ideile în ordinea în care sunt spuse. Va începe să furnizeze soluții copilul pentru a nu-i fi inhibată cretivitatea de ideile mature ale adultului. Nici o idee exprimată nu se critică sau invalidează, pe motivul că nu ar fi potrivită.

De-abia după ce toate ideile au fost notate, se analizează, se negociază și se iau soluții legate de cele mai bune soluții. Să nu ne fie frică că va exista tendința copilului de-a alege idei, soluții care să-l favorizeze excesiv sau inadecvate pentru că, atunci când copiilor li se acordă încredere, se comportă la înălțimea acesteia. Vin cu idei pertinente, înțeleg situații (chiar complicate) și pot să fie cooperanți.

  • Elaborarea unui plan de implementare a deciziei: se stabilesc aspectele care trebuie realizate și responsabilitatea fiecăruia, a părintelui și a adultului. Dacă planul nu funcționează bine din prima, discuția cu copilul se reia pentru a vedea cum poate fi îndreptat ce nu a funcționat.

Voi da în continuare un exemplu concret pentru rezolvarea de probleme:

  • Enunțarea problemei: ”Vreau să discutăm despre făcutul lecților. Am observat că apar frecvent conflicte între noi legate de acest subiect. Spune-mi, te rog, cum vezi tu această sarcină! ”
  • Ascultatul copilului, cu privire la situație (idei, emoții, nevoi). Copilul ar putea spune ceva de genul: ”Nu-mi place să-mi fac lecțiile pentru că sunt obosit; aș vrea să mă joc decât să-mi fac lecțiile; sunt prea multe teme și sunt deja obosit de la școală; la anumite teme nu mă descurc și tu și mama îmi spuneți că nu știți atunci când vă întreb ceva; nu am un loc al meu liniștit unde să-mi fac temele”.

E important ca părintele să reflecteze ceea ce a înțeles din ceea ce a spus copilul, de exemplu: ”Ești deja obosit de la școală și acasă ai prefera să te joci în loc să-ți faci temele. În plus ți-ai dori un loc liniștit unde să-ți faci temele și să ai cu cine să te consulți atunci când nu știi ceva”.

  • Exprimarea sentimentelor și gândurilor adultului: ”Pe mine mă deranjează că începi foarte târziu să-ți faci temele, te culci târziu și a două zi ești obosit. Mă îngrijorează oboseala ta și mă gândesc frecvent că nu o să mai poți să fii atent la școală sau chiar să te îmbolnăvești.”
  • Găsirea împreună a soluțiilor: ”Acum că ne-am spus fiecare părerea, haide să găsim împreună soluții pentru această problemă. Spune-mi cum vezi tu depășirea acestei probleme”.

Copilul poate spune: ”Vreau să nu mă mai cicălești; îmi doresc să fie liniște când îmi fac tema; vreau să discutați cu mine când nu înțeleg ceva; nu vreau să-mi fac temele imediat ce vin de la școală.”

Părintele ar putea avea următoarele idei: ”Fă-ți temele imediat ce vii acasă; fă-ți temele mai ușoare imediat ce vii acasă și lasă temele mai dificile pentru mai târziu; haide să construim un plan de repartizare a timpului de joacă și teme, convenabil pentru amândoi.”

  • Construirea planului: planul va cuprinde ideile cu care amândoi sunt de acord, ca de exemplu: ”părintele nu va mai cicăli; după școală copilul va avea un interval de joacă de două ore; în casă va fi amenajat un loc liniștit pentru teme; după programul de joacă va urma un interval de realizare a temelor; exercițiile mai dificile vor fi discutate cu unul dintre părinți; dacă rămâne timp, la finalul zilei, copilul se mai poate juca până la momentul somnului”.

Planul descris poate părea elaborat și poate fi considerat complicat pentru părinții care s-au obșnuit ”să ardă o palmă” și să-și vadă de ale lor. Realitatea este însă că întotdeauna, pentru a fi funcționale, aspectele vieții noastre au nevoie de timp și disponibilitate. Nu putem să facem performanță la job dacă nu muncim bine; nu vom avea o relație de cuplu satisfăcătoare, dacă o lăsăm să crească ca pe-o buruiană, mai dă o ploaie, mai iese soarele, se descurcă și ea cum poate. La fel, nu putem să creștem copii frumoși și sănătoși la minte și suflet dacă nu petrecem timp de calitate cu aceștia, dacă nu încercăm să găsim cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor. Nu e suficient să muncim și să facem bani ca să le satisfacem nevoile materiale. E nevoie să fim alături de ei pentru a găsi împreună soluții pentru nevoile lor emoționale.

Bibliografie:

Faber, Adele, Mazlish, Alaine, Comunicarea eficientă cu copiii, Ed. Curtea Veche, București, 2010

O alternativă viabilă a pedepselor: consecinţele logice şi naturale


consecinte logiceDiscutam odată cu studenții, la un seminar, despre ce nu este indicat să facem în educația copiilor și totuși utilizăm foarte frecvent:

  • nu este recomandat să pedepsim: pentru că se deteriorează relația cu copilul, iar acesta nu are echilibrul emoțional necesar (din cauza fricii asociate cu pedeapsa) pentru găsirea împreună a unor soluții alternative
  • nu este recomandat să lăudăm copiii făcând referiri la personalitatea lor: ”Ești inteligent”, ”Ești cel mai grozav”, ”Ești foarte harnic”, pentru că aceste afirmații sunt în sine niște generalizări ale unor fapte punctuale
  • nu este recomandat să criticăm, pentru că distrugem încrederea în sine a copiilor
  • nu e bine să amenințăm: ”Dacă nu ești cuminte, plecăm imediat”, pentru că lezăm demnitatea copiilor, iar aceștia, în virtutea spiritului de autonomie, vor tinde să facă contrariul
  • nu e recomandat să promitem, pentru că relația cu copiii trebuie să se bazeze pe încredere; dacă părintele are nevoie să promită, înseamnă că e necesară o întărire suplimentară pe care să i-o dea copilului.

Acum că am negat cele mai multe modalități educaționale, vă veți întreba, așa cum s-au întrebat și studenții respectivi : ”Atunci, ce modalități ne mai rămân pentru educație ?” Din fericire, gama mijloacelor educative este mult mai largă. În acest articol vreau să vă vorbesc despre o modalităte alternativă la pedeapsă, consecințele naturale și logice, pentru că, deși pedepsele sunt cele mai nocive pentru dezvoltarea personalității, ele sunt cele mai utilizate.

Consecinţele naturale sunt consecinţe neplanificate care apar ca o urmare firească a unui comportament. Datorită apariției lor, comportamentul deranjant se modifică.

Exemple: Dacă te aşezi la masă pe locul altcuiva, apare ca şi consecinţa naturală exprimarea nemulţumirii celui căruia i-ai luat locul. Dacă nu plec de acasă pănă la o anumită oră, filmul va începe înainte ca eu să ajung la cinema. Dacă întârzii la o întâlnire, posibil să se supere cel cu care mă întâlnesc sau chiar să plece (depinde cât întârzii).

Deşi sunt foarte eficiente în modificarea comportamentului, nu putem prezice apariţia lor decât în unele situaţii (dacă nu folosesc umbrela când plouă, o să fiu udat). Pentru situaţiile în care nu apar consecinţe naturale în mod constant şi predictibil, se recomandă folosirea consecinţelor logice ca metodă de modificare a comportamentelor. Spre deosebire de consecinţele naturale, consecinţele logice pot fi planificate sau controlate de către părinte sau alt adult astfel încât să devină predictibile şi contingente cu comportamentul.

Consecinţele logice sunt acțiuni introduse de către adult ca urmare a unui comportament indezirabil al copilului cu scopul prevenirii acestuia. Ele au legătură cu comportamentul problematic, dar nu derivă natural din acesta.

Deși consecințele logice ar putea să semene cu pedepsele, ele sunt totuși diferite. O pedeapsă tipică se exprimă prin fraze de genul: ”Pentru că nu ți-ai făcut lecțiile, nu ai voie să te uiți la desene, ”Pentru că nu ai fost cuminte, nu mai primești desert la masă”. Ambele sunt pedepse pentru că:

  • implică penalizări introduse de către părinte, mai mult sau mai puțin arbitrare (în aceste situații sunt arbitrare, fără o legătură cu comportamentul problematic și, din acest motiv, par mai degrabă răzbunări ale părintelui);
  • copilului nu i se oferă oportunitatea de a alege și de a învăța responsabilitatea comportamentului său.

În exemplele anterioare, consecințele logice ale faptului că un copil nu-și face lecțiile la timp ar putea fi: copilul poate să primească notă mică la școală, nu aprofundează anumite cunoștințe, își reduce timpul pentru alte activătăți. Consecințele logice pentru a nu fi cuminte sunt diferite în funcție de ceea ce subsumează expresia respectivă: de exemplu, dacă lovesc copiii în parc, consecința este că aceștia nu se mai joacă cu mine.

Consecinţele logice, spre deosebire de pedepse, nu sunt folosite pentru a penaliza, a ameninţa sau pentru a intimida copilul. Ele sunt prezentate copilului ca o alegere, ca o alternativă pentru care el poate opta dacă doreşte. Cum se formulează o consecință logică? Pentru situația anterioară, cea cu temele, putem spune: ”Ai la dispoziție o oră pentru a-ți face temele. Dacă nu le faci în acest timp, timpul de care ai nevoie va fi luat din cel alocat desenelor. Dacă te încadrezi în acest timp, vei avea timp să te uiți o jumătate de oră la desene.” Diferența față de o pedeapsă este următoarea: copilului i se prezintă o situație de alegere, precum și consecințele logice (acțiuni care, repet, au legătură cu comportametul) fiecărui comportament: al celui dezirabil și al celui indezirabil. El trebuie apoi să aleagă, deci are libertatea de a opta, precum și oportunitatea de a învăța să fie responsabil.

Pentru a face și mai clară diferența dintre o consecință logică și o pedeapsă, haideți să mai analizăm o altă situație. O fetiță are o stare de agitație pentru că nu a putut să meargă afară în parc (ploua) și deranjează toți membrii familiei prin comportamentul ei. Tata îi poate spune, pedepsind-o: ”Du-te în camera ta și stai acolo până la cină” sau poate să utilizeze consecințele logice: ”Dacă nu poți să-ți stăpânești comportamentul, mergi în camera ta până te calmezi. Dacă te vei controla, poți rămâne în continuare cu noi în această cameră.”

Copiii acceptă confruntarea cu consecinţele logice când înțeleg că acestea sunt opţiuni şi nu pedepse sau sancţiuni. Prin consecinţele logice copiii învaţă că comportamentele lor au consecinţe – pozitive sau negative- , iar ei le pot controla, prin modalitatea în care aleg. În acest fel, copiii învaţă să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni şi comportamente.

Consecințele logice nu pot fi însă aplicate în toate situațiile problematice, pentru că nu orice comportament deranjant are consecințe logice care pot fi utilizate educativ. Însă, acolo unde putem găsi consecințe logice care pot fi un suport educativ, folosirea acestora în locul pedepselor este infinit mai productivă: atât pentru dezvoltarea copilului, cât și pentru relația părinte-copil.

Bibliografie:

  1. Bogdana, Bursuc, Alina, Popescu, Managementul clasei: Ghid pentru profesori şi învăţători, Buzău, Alpha MDN, 2007
  2. Fraiberg, Selma, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009