Tag: convingeri

Credinţele personale nu reprezintă realitatea, dar o influenţează puternic!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

restructurarea convingerilorÎn procesul devenirii noastre ca persoane învăţăm, ne construim o serie de convingeri (credinţe). Convingerile sunt idei, afirmaţii, de obicei cu caracter general, pe care le credităm, în care credem, cu alte cuvinte. Ce înseamnă să credem într-o idee? Aceasta presupune să o considerăm validă, adevărată pentru noi şi chiar pentru alţii. De exemplu, cineva poate să aibă convingerea că ”oamenii sunt răi”, ceea ce înseamnă că acela chiar crede că aşa stau lucrurile, anume că oamenii (cei mai mulţi, majoritatea) sunt caracterizaţi de răutate.

Mintea noastră, memoria sunt pline cu convingeri despre toate aspectele vieţii cu care am intrat în contact.

Cum se formează convingerile? Multe sunt preluate de la persoanele semnificative din viaţa noastră pentru că acestea le-au rostit prin cuvinte legate de noi sau de alţii sau le-au transmis prin alte modalităţi subtile – gesturi, expresii mimice, tonul folosit într-o propoziţie. Alte convingeri le deducem din comportamentul persoanelor importante, comportament manifestat atât în relaţie cu noi, cât şi cu alte persoane.

Un copil poate să-şi asimileze convingerile unei persoane dacă o consideră un model de urmat. Astfel, o fetiţă poate să înceapă să creadă, ca şi bunica ei pe care o admiră, că femeile pot fi sau de treabă, serioase sau uşuratice.

Există şi credinţe pe care nu le învăţăm de la alţii, ci le construim singuri, generalizând experienţele care într-o formă sau alta ne-au marcat. De exemplu, dacă ne muşcă un câine e posibil să ne creem o convingere despre aceste animale, anume că sunt periculoase.

Sunt convingerile adevăruri? Sunt ele obiective, reflectă ele realitatea? Nu, convingerile nu sunt adevăruri, ele sunt idei în care credem, reprezintă păreri, interpretări ale realităţii. De fapt, dacă ne hazardăm puţin, putem afirma aproape contrariul, anume că toate convingerile sunt false. Să vă explic. Spuneam că o convingere reprezintă de cele mai multe ori o afirmaţie generală, de genul: câinii sunt fioroşi, femeile sunt sau gospodine sau uşuratice, românii sunt ospitalieri, sexul e murdar, sexul e un păcat etc. Ori fiecare dintre noi poate aduce în discuţie cel puţin un exemplu în care, pentru fiecare afirmaţie-convingere anterioară lucrurile stau complet invers. Deci, convingerile, fiind păreri generale despre diverse aspecte ale realiăţii, sunt false pentru că există de obicei multe situaţii în care ele nu se confirmă.

A-i spune cuiva că aspectele în care crede, convingerile lui profunde sunt de fapt doar nişte păreri despre realitate, care uneori se pot confirma, iar alteori nu, poate reprezenta un afront personal pentru acesta. Pentru că oamenii sunt ataşaţi de convingerile lor, uneori atât de mult, încât le confundă cu realitatea.

Care este efectul convingerilor pe care le avem? Convingerile nu sunt nici bune, nici rele, dar ele ajung să ne influenţeze puternic viaţa. Ele determină modul prin care privim, percepem lumea, prin care o interpretăm, prin care ne exprimăm şi influenţează chiar modalităţile prin care îi forţăm pe ceilalţi să fie. Ele amprentează puternic percepţia de sine şi a altora, interpretarea evenimentelor, propriul comportament şi chiar – într-o oarecare măsură – conduita celor cu care interacţionăm.

Uneori convingerile pe care le avem pot fi mai funcţionale, ele ajutându-ne să ne adaptăm flexibil realităţii, iar alteori sunt mai rigide, creându-ne multe dezavantaje. Există chiar credinţe care ne pot împiedica funcţionarea normală într-un aspect al vieţii.

Noi nu putem să renunţăm la convingeri, ele fiind construite de fapt pentru a ne orienta mai rapid în datele şi categoriile existenţei. Putem însă să conştientizăm că sunt doar nişte interpretări ale realităţii, care poate au fost valide în anumite circumstanţe pentru varii persoane, dar că ele nu sunt realitatea absolută. Aceasta presupune a medita dacă, când, pentru cine, cum o anumită credinţă se poate aplica. Analizându-ne lucid credinţele şi efectele lor asupra vieţii pe care o trăim, putem să decidem dacă să ne supunem lor, dacă e nevoie să le restructurăm sau să construim altele, mai adaptate realităţii din prezent.

Advertisement

Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie1 Comment

tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie3 Comments

stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Educaţia, între libertate şi constrângere

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

Graniţele sau limitele eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului1 Comment

graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Eul, între fidelitatea faţă de sine şi fidelitatea faţă de alţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

fideliatate sineDin mica copilărie, pentru a primi aprobarea şi afecţiunea părinţilor, copiii învaţă că e necesar să facă, să spună, să creadă, să valorizeze ceea ce vor părinţii sau persoanele care-i cresc şi educă. Unii copii sunt mai submisivi şi se conformează în cea mai mare măsură prescripţiilor parentale, alţii sunt excesiv de submisivi şi în personalitatea lor eul de copil adaptat va ocupa un spaţiu extins, iar o parte e constituită din cei nonconformişti, ce vor lupta împotriva impunerilor şi constrângerilor parentale mai mult decât alţii.

Pe măsură ce creştem, în personalitatea noastră ne păstrăm credinţele asimilate de la persoanele semnificative, chiar dacă unele nu-şi mai au rostul. Deşi experienţa noastră ne poate spune ceva contrar a ceea ce am fost învăţaţi, de multe ori alegem să rămânem fideli valorilor introiectate în copilărie. Acţionând astfel, în defavoarea nevoilor personale, ne vom trăda pe noi, cu tot ceea ce suntem: emoţii, experienţă, percepţii etc. Pentru a nu fi respinşi, ci acceptaţi şi valorizaţi. Ideea de respingere poate fi însă doar iluzorie, pentru că ea izvorăşte din eul şi experienţa de copil, iar, pe măsură ce copiii cresc, părinţii se schimbă şi ei, de multe ori nemaipăstrând aceleaşi ”standarde” pentru acceptare. Copilul devenit adult poate gândi însă în termenii impuşi în copilărie, pentru că el atunci a introiectat o parte din standardele şi convingerile sale.

Oricât de mult ne-am iubi părinţii sau pe cei care au jucat acest rol, viaţa merge înainte, iar, a ne bloca nevoile şi sentimentele noastre constituie o blocare a fluxului vieţii, o sufocare a unor părţi importante din noi.

Mulţi adulţi îşi pot trăi viaţa într-o fidelitate sufocantă faţă de alţii. Unii însă se pot confrunta cu situaţii în care să fie forţaţi să facă o alegere, între sine şi ceilalţi. Pe lângă faptul că e păcat să ne trădăm propria viaţă, fie şi pe altarul valorilor părinteşti, dacă vom face alegerea să ne fim fideli nouă înşine, vom constata că viaţa noastră, în totalitate, ni se poate îmbunătăţi. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii. Pentru că nu poţi să ai o relaţie bună cu ceilalţi (decât aparent), dacă te trădezi pe tine.

Structura eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.

Ce sunt valorile?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

valoriÎn spatele oricărui comportament pe care îl manifestăm este poziţionată o valoare. Deciziile noastre, alegerile, felul în care ne raportăm la ceilalţi, modalităţile în care suntem şi ne comportăm, au legătură cu valorile noastre, cu sistemul propriu de valori. Cu toate acestea, noi nu suntem întotdeauna conştienţi de cât de importante sunt valorile, că tot ceea ce suntem, avem şi facem reflectă în fond valorile noastre.

Ce sunt însă valorile? Psihologic vorbind, ele sunt convingeri personale cu un grad mare de generalitate, adică întotdeauna o valoare se raportează la foarte multe elemente dintr-o categorie sau chiar la una sau mai multe categorii. Dar ce sunt convingerile? O convingere este definită ca o idee, un gând valoros, adică convingerile sunt de fapt idei ce au asociate trăiri emoţionale, care să le întărească şi să le susţină. Ideile în care credem sunt prin urmare convingeri, iar când acestea sunt şi generale, vorbim de valori.

Ne naştem într-o lume în care tot ceea ce există are asociat un anumit grad de relativitate. Întotdeauna există sisteme de referinţă şi diverse perspective. Valorile reprezintă tocmai modalităţi de a organiza existenţa. Ele sunt jaloane personale, pe care ni le formăm din nevoia de soliditate, de suport, de sprijin. Într-o lume relativă, în continuă schimbare, avem nevoie de repere personale. Acestea sunt valorile, principii generale despre ce e important în viaţă, despre cum trebuie oamenii să se comporte, despre cum să ne raportăm la diverse persoane, situaţii, evenimente.

Sistemul de valori stă la baza a o serie din atitudinile noastre şi implicit fundamentează multe din trăsăturile personale de caracter (pentru că trăsăturile de caracter sunt modalităţi stabile de conduită ce îşi au originea la nivelul atitudinilor). Nu toate valorile ajung însă să dea naştere unor trăsături de caracter şi nu toate atitudinile se nasc din valorile pe care le conţinem. Chiar şi aşa, valorile sunt elemente fundamentale ale personalităţii, ce ne influenţează constant şi continuu în aproape fiecare moment al vieţii.

Pentru că valorile sunt atât de importante, a ne întreba periodic ce valori avem şi cât de mult trăim în acord cu ele, reprezintă esenţa unei vieţi autentice.

În încheierea acestui articol, pentru a vă ajuta să conştientizeţi ce valori aveţi, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. ”Imaginaţi-vă, vă rog, ce fel de viaţă v-aţi dori să trăiţi dacă nu aţi avea restricţii de nici un fel. Dacă tot ce v-aţi dori s-ar putea realiza, cum ar arăta viaţa dvs.? Imaginaţi-vă în cât mai multe detalii. Extrageţi apoi din imaginea construită elementele pe care le consideraţi importante, cele pe baza cărora v-aţi construit de fapt tot acest scenariu imaginativ, adică valorile personale. Apoi puneţi în balanţă viaţa pe care o duceţi şi cea pe care o doriţi şi vedeţi ce modificări trebuie să-i aduceţi celei actuale pentru a o apropia de valorile în care credeţi.”