Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment


intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.

Gânduri despre profesie

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

poze profesii 2Din când în când mă gândesc cum ar trebui să ne trăim viața, ce este important din tot ceea ce ni se întâmplă, cât se cuvine să ne lăsăm acaparați de profesie, cât din timpul vieții noastre să alocăm acesteia.

Cu toții suntem de acord că profesia ne ajută să trăim, iar uneori doar să supraviețuim (ne satisfacem nevoile fundamentale -cât de cât- și, cam atât) . Dincolo de a considera profesia doar o modalitate de-a ne vinde timpul și cunoștințele pentru a primi în schimb bani pentru nevoile noastre, deci dincolo de caracterul ei de necesitate pentru cei mai mulți oameni (există și persoane care nu au nevoie de o profesie pentru a trăi, pentru că dispun de suficiente fonduri materiale; există, de asemenea oameni care nu au o profesie și supraviețuiesc cerșind sau fiind cuprinși în diverse programe sociale), ce ar trebui să fie profesia?

O modalitate de a face ceva util? O sursă de satisfacție? O cale de a accede la prestigiu social? Un motiv de mândrie? O modalitate de a ne trăi viața? O modalitate de a ne exprima competențele?

În acest moment înclin să privilegiez ultima variantă. Ideal ar fi ca, prin zona profesională, să reușim să exprimăm o parte din ceea ce suntem: din cunoștințele, atitudinile, aptitudinile, valorile, interesele și trăsăturile noastre de caracter. Și dacă profesia ar fi o formă de exprimare de sine, mai mult decât o necesitate, atunci ne-am dori să profesăm și dacă am avea suficiente resurse materiale.

Întrebare: Dacă peste noapte v-ați îmbogăți brusc și nu ați mai avea nevoie să munciți pentru traiul zilnic, ce s-ar întâmpla în zona dumneavoastră profesională? V-ați mai duce la serviciu a doua zi? V-ați păstra profesia sau nu?

Despre respectul de sine

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

imagesCe este respectul? Ce înseamnă să te respecți pe tine și să fii respectată de ceilalți? Respectul este o atitudine, adică o combinație dintre o emoție (care poate fi de admirație, de considerație, de simpatie, de acord, de încredere), niște idei (de apreciere, de valorizare, de încredere), precum și comportamentul aferent acestora. Deci, a respecta presupune a investi emoțional, a credita intelectual și a acționa în consecință.

Când mă respect pe mine mă apreciez emoțional, am o părere pozitivă despre mine și acționez în consecință (adică, în comportamentul meu, valoarea pe care mi-o acord sufletește și mental, este un indicator important al conduitei personale). De obicei, gradul în care cred și mă valorizez pe mine transpare și în relațiile interpersonale. Adică, ceea ce gândesc și simt despre mine vor observa și ceilalți, chiar dacă nu au toți diplomă de licență în psihologie. Pentru că  oamenii simt, pentru că, prin comportamentul nostru transmitem implicit și ceea ce credem despre noi. Pe de altă parte, în orice relație umană apare nevoia de putere și control (în grade diferite, desigur). Iar o persoană care nu se respectă prea mult este o ”victimă” sigură, adică trezește în celălalt tendința de a o controla și ”folosi” în  beneficiul propriu. Sunt însă și persoane mai evoluate spiritual, cu un echilibru psihic, o bunăstare interioară care pot acorda respectul lor după criterii care nu sunt întotdeauna accesibile majorității oamenilor: respect pentru că ești ființă umană, respect pentru că văd în tine ceea ce tu poate nu vezi sau nu poți să vezi ca fiind valoros sau demn de respect.

Cum să ne facem respectați? Respectându-ne noi, fiind în acord cu ceea ce simțim și gândim; trăind frumos, în conformitate cu ceea ce este real valoros pentru noi; fiind toleranți și respectându-i pe ceilalți.

Sunt momente când oamenii reacționeză violent și se agresează verbal. E o violență care, uneori, poate fi simțită. Cum să reacționezi atunci cu respect pentru tine și celălalt? Cred că a nu te exprima este o mare greșeală. Este important să spui ceea ce nu-ți convine, să te poziționezi, să afirmi ceea ce nu tolerezi. Cum? Gândindu-te că, de fapt, dincole de nevoia de a-l face pe celălalt să se simtă rău, se află una mai profundă, și anume, nevoia de a nu te lăsa îngrădit, constrâns, manipulat și controlat de altul. Când acționezi cu respect, ai grijă de tine, având grijă –  în același timp –  să nu-i lezezi prea tare orgoliul celuilalt.

Cred că oamenii care capătă respectul celorlalți sunt cei care au curajul să se afirme pe sine, sunt cei care pot să ne inspire să trăim mai în acord cu noi, cu valorile nostre și, de ce nu, cu niște valori general umane.

Deși a fi respectat și a fi plăcut pot uneori să se suprapună, totuși respectul este o atitudine mai complexă, iar simpatia pe care o trezim celorlalți este în esența ei o emoție, un sentiment. Când cineva ne place, rezonează cu noi pe o anumită dimensiune, investește în noi emoțional, pentru că, într-o anumită măsură, nevoile noastre și ale celuilalt se întâlnesc. Pot să plac pe cineva pentru că îmi place cum gândește, pentru că îmi acordă atenție, pentru că pot să comunic cu el, pentru că am descoperit că avem interese comune, pentru că putem să ne bârfim șeful împreună, pentru că avem uneori păreri comune. Întotdeauna ceva din mine găsește ecou și rezonanță în celălalt.

Cum să ne facem plăcute? Accepându-i pe ceilalți, valorizându-i, susținându-i cînd au nevoie. Fiind blânde, tolerante, feminine.

Respectul îl capeți prin ceea ce ești și transmiți despre tine, iar simpatia prin felul în care le faci pe acestea. O extremă exemplificatoare ar fi că respectul se naște dintr-o centrare autentică pe tine, iar simpatia dintr-o centrare altruistă pe ceilalți.

Dacă vrem să ne placă toată lumea este și nerealist și neproductiv. Îți consumi viața încercînd să la faci pe plac celorlalți. Dacă vrei să te respecte toată lumea este la fel de nerealist, pentru că, unii oameni nu știu ce este acela respect (și asta pentru că, de cele mai multe ori, nu se respectă deloc pe ei înșiși). Constructiv ar fi să fim cât mai acord cu noi și să fim deschiși la ceea ce trezim în ceilalți: simpatie sau respect.

Când creşte o relaţie

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cropped-image-2-maini.jpg Când fiecare partener are grijă de capătul său de relaţie:

  • Spunând ceea ce-şi doreşte şi ceea ce aşteaptă de la celălalt
  • Fiind deschis să dăruiască, să ceară, să primească şi să refuze
  • Exprimându-şi clar limitele
  • Comunicând şi străduindu-se să-l înţeleagă cât mai exact pe celălalt
  • Asumându-şi nevoile, dorinţele şi satisfacerea acestora,

Atunci vom avea două persoane separate, autonome, mature care pot să dezvolte împreună o relaţie frumoasă.

O cale de a depăși dependența

On By emailioanaIn PsihoterapieLeave a comment

images catuse Dependenţă: relaţie foarte strânsă şi ambivalentă între două persoane sau între o persoană şi  o substanţă sau o activitate. În limbajul obişnuit are o conotaţie negativă, adică nu este ceva bun în totalitate. Aşa să fie oare? Da, cam aşa, căci în orice relaţie de dependenţă există avantaje şi dezavantaje. Uneori acestea sunt destul de evidente, alteori sunt mai sesizabile neajunsurile, iar alteori – mai rar, e adevărat – observăm doar frumosul. De exemplu, pentru dependenţa de drogurile ilegale, orice persoană sesizeză anumite dezavantaje:   efectul negativ al drogurilor asupra sănătăţii, familiei, finanţelor, jobului etc. Însă, pentru relaţiile unde avem dependenţă, a decanta  beneficiile de aspectele negative poate fi mai dificil.

Avantajele şi dezavantajele, plusurile şi minusurile sunt de fapt ceea ce culege o persoană dintr-o stare de dependenţă. Cu cât ele sunt mai în echilibru, cu atît senzaţia că eşti prins într-o capcană este mai puternică. Dacă balanţa se îndreaptă într-o direcţie sau alta, starea pe care o experimentezi este mai puţin sufocantă şi aceasta pentru că există, undeva acolo, o luminiţă de speranţă. Când dezavantajele sunt atât de consistente încât obturează aproape în totalitate beneficiile, este rost de o schimbare. Iar când beneficiile sunt puternice, suporţi mai uşor neajunsurile.

În psihoterapia specifică dependenţelor există tehnici speciale pentru a lucra cu balansul acesta dintre avantaje şi dezavantaje. Acestea se numesc strategii de abordare a ambivalenţei motivaţionale, căci acest amestec de bine şi rău creează în sufletul persoanei dependente o dublă motivaţie: pro şi contra schimbare. Ideea acestor tehnici este aceea de a-l  ajuta pe client să iasă din acest balans, luând o decizie, preferabilă fiind cea pro schimbare.

În acest paragraf ajung la ideea care m-a determinat să scriu acest articol. Există multe persoane sau, altfel spus, majoritatea persoanelor se schimbă greu. Fie că sunt sau nu într-o relaţie de dependenţă. Observăm oameni care se plâng ani de zile de nişte relaţii, situaţii, aspecte ale vieţii şi totuşi rămân în acelaşi loc, nefăcând nimic decât să sufere şi să se autocompătimească. Nu au voinţă, spun unii. Se complac în situaţie, spun alţii. Nu e chiar aşa rău cum se vaită, că, dacă ar fi, ar face ceva – se cârcoteşte. Eu cred că suferinţa exprimată este reală. Eu cred că, dacă  rămân în punctul respectiv, nu pot să facă mai mult. Cred că oamenii se schimbă şi greu şi într-o manieră foarte personală şi unică. Nimic nu poate fi forţat. Tehnicile de lucru cu ambivalenţa pot ajuta la conştientizarea situaţiei ca atare, dar nu pot forţa schimbarea. Ele dau un impuls schimbării dar nu o pot susţine. Şi atunci, ce putem face pentru cei care se confruntă cu dependenţa? Un singur lucru: să-i ajutăm să crească. Adică, să-i susţinem să se cunoască mai bine şi să-şi satisfacă nevoile ce stau la baza beneficiilor dependenţei, prin alte modalităţi. Mai sănătoase, adică fără costuri aferente. Dacă unei persoane îi este frică să iasă dintr-o relaţie dificilă de cuplu, probabil că primeşte ceva acolo ce îşi imaginează că nu mai poate obţine din altă parte. Dacă însă ar căpăta mai multă încredere în ea şi în resursele ei…, atunci ar putea rupe mai uşor acest lanţ al dependenţei.  Dacă, în plus, ar descoperi că aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută şi altfel şi, foarte important, chiar ar acţiona în direcţia respectivă, ieşirea din dependenţă s-ar întrevede clar la orizont.



			
					

	




			
				


			

		

			
Conţinerea psihologică şi fertilitatea

						

				On  By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment			

					


		

			

 


imagine sO viitoare mamă. Este o femeie care poate conţine în trupul ei alt trup. Îl poate primi, hrăni, ajuta să crească şi să se dezvolte. De asemenea, este o femeie care îşi  poate conţine psihologic copilul. Adică este capabilă să primească, să accepte  şi să securizeze entitatea aceea fragilă (numită iniţial făt) cu gândul şi cu emoţiile sale astfel încât acesta să se transforma într-un copil.


Dacă pentru a putea primi şi purta un copil în corpul său mama trebuie să aibă un oarecare grad de sănătate fizică, mai ales în ceea ce priveşte sănătatea organelor implicate în acest proces, în legătură cu sufletul (psihicul) povestea nu este întotdeauna simplă. Chiar dacă vrei un copil, chiar dacă simţi şi afirmi că eşti pregătită pentru un copil, s-ar putea să nu fie întotdeauna aşa. Noi nu suntem doar ceea ce ajunge la mintea noastră conştientă. Există straturi de gândire şi  simţire la care avem acces cu greu, adică la care drumul ne este, în condiţii obişnuite, blocat. De exemplu s-ar putea să fi uitat ceea ce ne-am zis  în copilărie despre copii şi a avea copii (toţi copiii îşi construiesc scenarii legate de viaţa lor viitoare văzându-i pe ceilalţi, adulţii cum se raportează la diverse circumstanţe – binenţeles că părinţii sunt cei mai vizaţi dintre adulţi). Sau ce ne-au spus alţii despre noi, despre fraţii şi surorile noastre, despre viaţa cu sau fără copii. Poate mama  ne-a spus povestea naşterii noastre într-un fel care ne-a înfricoşat sau care ne-a făcut să ne simţim vinovaţi. Poate părinţii au accentuat dificultăţile şi ”sacrificiile” pe care le-au făcut ca să ne crească.


Întotdeauna în inconştientul nostru există informaţii care ne vor influenţa toate evenimentele importante din viaţă. Printre care şi: a avea sau a nu avea copii, a avea unul sau mai mulţi copii, a avea copii de sexe diferite sau de acelaşi sex. Informaţii culese pe traseul vieţii noastre, din perioada intrauterină, naştere, mica copilărie, pubertate, adolescenţă… Informaţii  care relevă cum am procesat noi ceea ce am trăit, ce semnificaţii am cules din ceea ce am văzut, auzit, simţit. Informaţii care pot sălăşlui acolo mult şi bine şi cărora le spunem uneori destin. Informaţii pe care le putem însă cunoaşte, căci sunt o parte a edificiului nostru psihic. Informaţii care ne pot determina mai puţin viaţa dacă ne vom permite să ne apropiem de ele, deci implicit de noi, care ne pot spune aspecte importante şi delicate despre propria persoană. Informaţii care ne-au construit pe noi aşa cum ne vedem şi ne manifestăm. Informaţii care pot fi arătate conştientului nostru, pot fi cunoscute, reprocesate, deci resemnificate prin intermediul psihoterapiei, dezvoltării personale, diverselor practici spirituale. Recomand deci efortul de autocunoaştere pentru a trăi o viaţă mai conştientă, pentru a fi mai stăpân pe viaţa ta.


Conţinerea psihologică este la fel de legată de prezentul persoanei, ca şi de  trecutul ei. Ea poate fi restrânsă sau chiar blocată de stres foarte intens, de nesiguranţă emoţională, de relaţii de cuplu şi familiale tensionate. Studiile arată că persoanele stresate, anxioase, depresive îşi pot îmbogăti capacitatea de conţinere psihologică, deci implicit capacitatea de-a deveni părinţi dacă realizează diverse acţiuni care să le scadă aceşti indicatori: relaxare,  odihnă, îmbunătăţirea relaţiilor, autocunoaştere şi dezvoltare personală.  Şi spun din nou această idee nu pentru că are o strânsă legătură cu profesia mea, ci pentru că eu cred în puterea extraordinară a psihicului. Poate că din acest motiv am devenit psiholog!


			
					

	




			
				


			

		

			
Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor

						

				On  By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment			

					


		

			

 


index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.


În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.


În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.


În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.


În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.


Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.


Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.


Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.


În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.


Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.


Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.


Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.


			
					

	




			
				


			

		

			
Rolul afectivității pentru viața noastră

						

				On  By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment			

					


		

			

emotii emoticoaneAfectivitatea (emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții afective, afecte) stabileşte o legătură între nevoile şi trebuinţele umane şi anumite ”obiecte” (am pus între ghilimele pentru că aici putem discuta atât despre obiecte propriu-zis, cât și despre persoane) specifice de satisfacere a nevoilor. Ea arată semnificaţia pentru integritatea individului uman, a existenţei fiecărui obiect în parte, adică valoarea acelui obiect. Deci, emoțiile nu sunt bune sau rele, chiar dacă le catalogăm în pozitive sau negative, ci ne sunt foarte utile, adică sunt foarte bune, așa cum sunt. Prin intermediul lor noi stabilim într-o manieră foarte directă, dacă dorințele și nevoile ne sunt satisfăcute.


Toate trăirile noastre afective au un rost, deci e inutil și ineficient să încercăm să ni le blocăm. Inutil, pentru că ele nu dispar, chiar dacă nu mai suntem conștienți de ele și ineficient pentru că e păcat să renunțăm la o extraordinară sursă de informații despre noi.


Dacă ne reprimăm emoțiile,  ele își continuă existența inconștient, combinându-se cu alte emoții reprimate și funcția lor de senzor fin al realității este perturbată. Dacă mă enervez într-un anumit context, supărarea mea îmi spune ceva despre mine în acea situație, dar, dacă izbucnesc doar din când în când, emoțiile reprimate mă copleșesc, informația specifică lipsește și rămâne doar o izbucnire disproporționată față de situația respectivă.


Cea mai bună variantă de liniștire a emoțiilor neplăcute este acceptarea  și înțelegerea acestora. Căci, o dată ce rostul lor este împlinit, ele își pierd din intensitate. Deci, haideți să nu ne mai luptăm cu trăirile noastre afective, ci să încercăm doar să le înțelegem fiindcă sunt o parte importantă din ceea ce suntem noi.