Tag: valori

 Pledoarie pentru emoţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

pledoarie enotii

Emoţiile sau trăirile afective ne sunt folositoare în multiple moduri. Deşi de multe ori suntem educaţi să ne controlăm emoţional şi să ne exprimăm cât mai puţin în această zonă, trăirile afective sunt o adevărată resursă pentru viaţa noastră.

Punctual, iată ce beneficii putem extrage din contactul cu componenta emoţională:

  • evaluarea rapidă a unei situaţii;
  • monitorizarea promptă a stării unei relaţii;
  • semnal pentru ceilalţi despre felul în care trăim diversele situaţii (prin expresiile emoţionale); noi nu ştim ce gânduri au oamenii dacă nu le exprimă, dar putem deduce emoţiile unei persoane fără ca ea să spună nimic, prin interpretarea expresiilor ei emoţionale;
  • emoţiile ne arată dacă nevoile noastre sunt satisfăcute sau nu, dacă lucrurile merg sau nu în direcţia dorită;
  • trăirile emoţionale ne dau informaţii nu numai despre nevoile noastre, dar şi despre alte structuri motivaţionale: convingeri, valori, interese;
  • emoţiile pot sta la baza unor acţiuni;
  • emoţiile susţin activitatea de învăţare, de exemplu suntem mai motivaţi să învăţăm ceva ce ne place;
  • emoţiile pe care le trăim ne ajută în luarea deciziilor, susţinând anumite alternative şi eliminând altele;
  • trăirile emoţionale ne oferă mesaje importante pentru adaptarea noastră la realitate: dacă suntem sau nu în pericol, dacă ne sunt încălcate graniţele etc.
  • schimbarea în terapie presupune adesea accesarea unor emoţii profunde şi dureroase;
  • emoţiile sunt oglinzi interne prin care reflectăm rapid relaţia noastră cu oamenii şi cu mediul, în general.

În concluzie, cu cât vom fi mai în contact cu ceea ce simţim, cu atât relaţia noastră cu mediul va fi mai adecvată sinelui noastru autentic, iar viaţa pe care o vom trăi va fi experimentată ca fiind mai satisfăcătoare.

Advertisement

Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihoterapie1 Comment

tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.

Educaţia, între libertate şi constrângere

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

Graniţele sau limitele eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cuplului1 Comment

graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Eul, între fidelitatea faţă de sine şi fidelitatea faţă de alţii

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

fideliatate sineDin mica copilărie, pentru a primi aprobarea şi afecţiunea părinţilor, copiii învaţă că e necesar să facă, să spună, să creadă, să valorizeze ceea ce vor părinţii sau persoanele care-i cresc şi educă. Unii copii sunt mai submisivi şi se conformează în cea mai mare măsură prescripţiilor parentale, alţii sunt excesiv de submisivi şi în personalitatea lor eul de copil adaptat va ocupa un spaţiu extins, iar o parte e constituită din cei nonconformişti, ce vor lupta împotriva impunerilor şi constrângerilor parentale mai mult decât alţii.

Pe măsură ce creştem, în personalitatea noastră ne păstrăm credinţele asimilate de la persoanele semnificative, chiar dacă unele nu-şi mai au rostul. Deşi experienţa noastră ne poate spune ceva contrar a ceea ce am fost învăţaţi, de multe ori alegem să rămânem fideli valorilor introiectate în copilărie. Acţionând astfel, în defavoarea nevoilor personale, ne vom trăda pe noi, cu tot ceea ce suntem: emoţii, experienţă, percepţii etc. Pentru a nu fi respinşi, ci acceptaţi şi valorizaţi. Ideea de respingere poate fi însă doar iluzorie, pentru că ea izvorăşte din eul şi experienţa de copil, iar, pe măsură ce copiii cresc, părinţii se schimbă şi ei, de multe ori nemaipăstrând aceleaşi ”standarde” pentru acceptare. Copilul devenit adult poate gândi însă în termenii impuşi în copilărie, pentru că el atunci a introiectat o parte din standardele şi convingerile sale.

Oricât de mult ne-am iubi părinţii sau pe cei care au jucat acest rol, viaţa merge înainte, iar, a ne bloca nevoile şi sentimentele noastre constituie o blocare a fluxului vieţii, o sufocare a unor părţi importante din noi.

Mulţi adulţi îşi pot trăi viaţa într-o fidelitate sufocantă faţă de alţii. Unii însă se pot confrunta cu situaţii în care să fie forţaţi să facă o alegere, între sine şi ceilalţi. Pe lângă faptul că e păcat să ne trădăm propria viaţă, fie şi pe altarul valorilor părinteşti, dacă vom face alegerea să ne fim fideli nouă înşine, vom constata că viaţa noastră, în totalitate, ni se poate îmbunătăţi. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii. Pentru că nu poţi să ai o relaţie bună cu ceilalţi (decât aparent), dacă te trădezi pe tine.

Structura eului

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.

Pixul/rujul

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familiei2 Comments

pixrujul

Îmi notam ceva pe o foaie de hârtie în timp ce eram cu fetiţa mea în parc. În faţa mea, o fetiţă mică-mititică (avea cel mult un an şi un pic), cu ochi zglobii-inteligenţi, se îndrepta spre mine, fixându-mă cu privirea. S-a apropiat şi a întins mânuţa ca şi cum mi-ar arăta ceva. Aşa am tradus semnificaţia gestului ei. Dar nu, ea îmi cerea ceva. Voia creionul cu care scriam eu. Am fost atentă la reacţiile părinţilor ei care o urmăreau îndeaproape şi, nesesizând vreo interdicţie în această direcţie, i l-am întins. L-a luat cu mare plăcere şi a vrut să scrie şi ea. Numai că ţinea creionul invers şi pe foaie nu rămânea nici o urmă. Am vrut s-o ajut să scrie, explicându-i că e nevoie să ţină creionul altfel, doar că era prea fascinată de el ca să slăbească strânsoarea pentru a-l poziţiona corect. A mai făcut câteva încercări nereuşite şi apoi, spăşită, mi l-a întins. Moment în care mama i-a spus, spre marea mea surprindere: ”Aş fi preferat să alegi un ruj ceva, nu un pix!”. M-a surprins şi surprinderea mea şi am încercat să mi-o explic. Pentru mine pixul, creionul, ca simboluri, sunt importante. De asemenea şi pentru mulţi părinţi cu care am interacţionat sau doar i-am auzit vorbind. Discutând despre grădiniţe, şcoli, facultăţi aceştia se declarau adepţii unei educaţii de calitate. Pănă la această mămică nu am asistat la o directivă atât de clară pro-ruj şi contra pix. Şi la o vârstă atât de mică!

M-am gândit într-o fracţiune de secundă dacă să zic ceva. Am ales să nu, pentru că, pe de o parte, nu mi s-a adresat mie şi, pe de altă parte, nu cred că ar fi avut vreun efect asupra ei (oricum, nu unul pozitiv) replica mea. În aceeaşi ordine de idei, consider că valorile pe care părinţii vor să le transmită copiilor sunt responsabilitatea acestora.

Nu m-am putut opri însă să mă gândesc ce o face pe o mamă să-i spună ceva de genul acesta fiicei ei de nici un an jumătate. Să vedem:

  • Rujul = imagine. Trăim într-o societate a imaginii într-adevăr, iar uneori imaginea e tot ce luăm în calcul. Mâncăm legume şi fructe ”imagini”, vedem personaje ”imagini” la televizor, publicitatea ne învaţă tot mai mult că imaginea contează. Însă imaginea fără esenţă cred (sau sper eu) că nu are viaţă lungă. Ce poate face o fată/femeie doar imagine în afară de-a găsi pe cineva care s-o întreţină?! Chiar şi în profesiile unde imaginea contează, nu supravieţuieşti mult dacă nu dispui şi de ceva abilităţi!
  • Pixul= şcoală, cunoaştere, intelectuali. Ce există în conştientul nostru colectiv legat de acestea, adică ce gândesc cei mai mulţi dintre noi despre aspectele enumerate? Recunoasc că nu ştiu, adică nu am citit în ultima vreme rezultatele unor cercetări psihosociologice legate de valorile poporului român (nu ştiu nici dacă s-a realizat vreo cercetare de genul acesta în ultima perioada). Aleg să nu iau ca reper ceea ce se întâmplă prin presă, pentru că acolo găsim mai ales valorile care se doresc a fi formate acestui popor. Poate chiar s-a şi reuşit. Nu ştiu.

Ce e sănătos să le transmitem copiilor? Cred că nu putem evita imaginea, dar de ea trebuie să ne ocupăm după ce i-am susţinut să construiască ceva valoros în interiorul lor.

P.S. Dvs. ce valoare transmiteţi copiilor? Pixul sau rujul? Sau ambele?

Structurarea valorilor

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

structurarea valorilorTot timpul cât trăim valorile noastre sunt într-un proces continuu de dezvoltare şi schimbare. Unele valori se structurează încă din copilărie, sub impactul relaţionării cu persoanele semnificative, căci acestea oferă atât modele de conduită, cât şi atitudinale şi valorice.

Principalele mecanisme prin care sunt preluate valorile în perioadele timpurii sunt aceleaşi ca şi în cazul dezvoltării atitudinilor şi trăsăturilor de caracter:

  • imitaţia
  • identificarea cu o anumită persoană semnificativă
  • contraidentificarea (refuzul modelului şi dezvoltarea unor valori opuse acestuia).

Prin aceste modalităţi valorile sunt preluate necritic, fără a medita la esenţa şi utilitatea lor, acceptul sau refuzul valoric fiind, în situaţiile respective, doar rezultatul unor relaţii bune (pozitive) sau negative, cu principalele persoane de ataşament.

În timpul adolescenţei se produce o primă decantare valorică, în sensul în care tânărul începe să se gândească la sine, la cum ar vrea să-şi trăiască viaţa, la ce e valoros şi ce nu în existenţă. Pe măsură ce se avansează în vârstă, pot avea loc periodic reevaluări valorice, ce corelează de obicei cu evenimente importante, perioade stresante sau de criză personală, diverse traume care obligă individul să se întrebe dacă reperele valorice formate mai sunt sau nu de actualitate.

Valorile pe care le preluăm de la alţii sunt definitorii mai degrabă pentru aceştia, pe când valorile rezultate din reflecţie personală sunt în consonanţă cu ceea ce suntem, cu modul de-a gândi, simţi, de-a ne raporta la realitate.

În finalul acestui miniarticol vă propun, acelora dintre dvs. care simt nevoia să vadă ce se întâmplă cu valorile personale, o scurtă aplicaţie.

Aplicaţie:

  • Scrieţi 3 valori personale (din oricare domeniu doriţi) foarte importante pentru dvs.
  • Descrieţi apoi, în minte sau pe o foaie de hârtie, conţinutul acestora. De exemplu, la valoarea ”autenticitate”, cineva ar putea scrie ceva de genul: apreciez oamenii autentici. Mă simt bine când comportamentul meu reflectă gândurile şi emoţiile pe care le am. Vreau să pot trăi cât mai autentic, adică să-mi asum deciziile, să fiu activ, să-mi construiesc o viaţă în acord cu ceea ce sunt, nu să mă las la ”voia sorţii” sau a celorlalţi.
  • Reflectaţi apoi la conţinutul valorilor personale, identificând aspectele preluate de-a gata (introectate) şi pe cele asupra cărora aţi reflectat de-a lungul vieţii. Dacă simţiţi că o anumită valoare sau felul cum simţiţi anumite aspecte ale unei valori nu vă reprezintă, reformulaţi-le pentru a vi se potrivi mai bine.

Ce sunt valorile?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

valoriÎn spatele oricărui comportament pe care îl manifestăm este poziţionată o valoare. Deciziile noastre, alegerile, felul în care ne raportăm la ceilalţi, modalităţile în care suntem şi ne comportăm, au legătură cu valorile noastre, cu sistemul propriu de valori. Cu toate acestea, noi nu suntem întotdeauna conştienţi de cât de importante sunt valorile, că tot ceea ce suntem, avem şi facem reflectă în fond valorile noastre.

Ce sunt însă valorile? Psihologic vorbind, ele sunt convingeri personale cu un grad mare de generalitate, adică întotdeauna o valoare se raportează la foarte multe elemente dintr-o categorie sau chiar la una sau mai multe categorii. Dar ce sunt convingerile? O convingere este definită ca o idee, un gând valoros, adică convingerile sunt de fapt idei ce au asociate trăiri emoţionale, care să le întărească şi să le susţină. Ideile în care credem sunt prin urmare convingeri, iar când acestea sunt şi generale, vorbim de valori.

Ne naştem într-o lume în care tot ceea ce există are asociat un anumit grad de relativitate. Întotdeauna există sisteme de referinţă şi diverse perspective. Valorile reprezintă tocmai modalităţi de a organiza existenţa. Ele sunt jaloane personale, pe care ni le formăm din nevoia de soliditate, de suport, de sprijin. Într-o lume relativă, în continuă schimbare, avem nevoie de repere personale. Acestea sunt valorile, principii generale despre ce e important în viaţă, despre cum trebuie oamenii să se comporte, despre cum să ne raportăm la diverse persoane, situaţii, evenimente.

Sistemul de valori stă la baza a o serie din atitudinile noastre şi implicit fundamentează multe din trăsăturile personale de caracter (pentru că trăsăturile de caracter sunt modalităţi stabile de conduită ce îşi au originea la nivelul atitudinilor). Nu toate valorile ajung însă să dea naştere unor trăsături de caracter şi nu toate atitudinile se nasc din valorile pe care le conţinem. Chiar şi aşa, valorile sunt elemente fundamentale ale personalităţii, ce ne influenţează constant şi continuu în aproape fiecare moment al vieţii.

Pentru că valorile sunt atât de importante, a ne întreba periodic ce valori avem şi cât de mult trăim în acord cu ele, reprezintă esenţa unei vieţi autentice.

În încheierea acestui articol, pentru a vă ajuta să conştientizeţi ce valori aveţi, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. ”Imaginaţi-vă, vă rog, ce fel de viaţă v-aţi dori să trăiţi dacă nu aţi avea restricţii de nici un fel. Dacă tot ce v-aţi dori s-ar putea realiza, cum ar arăta viaţa dvs.? Imaginaţi-vă în cât mai multe detalii. Extrageţi apoi din imaginea construită elementele pe care le consideraţi importante, cele pe baza cărora v-aţi construit de fapt tot acest scenariu imaginativ, adică valorile personale. Apoi puneţi în balanţă viaţa pe care o duceţi şi cea pe care o doriţi şi vedeţi ce modificări trebuie să-i aduceţi celei actuale pentru a o apropia de valorile în care credeţi.”