Personalitatea nostră, potrivit lui E. Berne, se constituie ca o unitate a trei stări ale eului: starea de copil, starea de adult, starea de părinte.
Sintetic, caracteristicile principale ale stării de copil sunt:
- cuprinde imagini, gânduri, trăiri afective şi tipare comportamentale asociate experienţelor din copilăria noastră;
- poate fi subdivizat în două mari componente: copilul liber (se exprimă spontan, liber) şi copilul adaptat (încearcă să se adapteze la cerinţele reale şi imaginate ale celorlalţi);
- atunci când comportamentul nostru derivă din starea de copil, ne exprimăm în principal emoţional şi instinctual, dar acest lucru nu presupune că emoţionalul este ceva specific doar stării de copil, ci doar că în această stare suntem predominant emoţionali;
- este depozitarul experienţelor noastre timpurii, experienţe interpretate din perspectiva de copil, cu resursele intelectuale, emoţionale, volitive, de personalitate specifice acestei vârste;
- conţinutul acestei stări este un amalgam de obiectiv şi subiectiv; cu cât vârsta la care a avut loc o anumită experienţă depozitată aici este mai timpurie, cu atât gradul de subiectivitate este mai crescut;
- în starea de copil ajung şi mesajele inconştiente ale părinţilor legate de aspectele nerezolvate (frustrări, neîmpliniri, dorinţe conflictuale) din propria lor viaţă;
- au fost identificate 12 categorii de mesaje inconştiente derivate din conflictele parentale care ajung de la eul de copil al părinţilor la copilul lor: nu exista, nu fi tu însuţi, nu fă nimic, nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu fi apropiat, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi;
- cum nu există părinţi perfecţi, cu toate conflictele emoţionale rezolvate, fiecare dintre noi purtăm în eul nostru de copil câteva dintre mesajele mai sus-menţionate (puteţi încerca să identificaţi intuitiv ce mesaje aţi preluat de la mama dvs. şi ce mesaje de la tatăl dvs.);
- starea de copil cuprinde nu numai experienţele noastre din copilărie, ci se extinde chiar şi asupra acelora din adolescenţă;
- eul de copil nu este omogen ca structură, aici putem identifica seturi distincte de sentimente, atitudini şi tipare de comportament asociate diverselor vârste ale copilăriei noastre: vom avea astfel eul de bebelus, de copil mic, de puber, de copil adolescent, dar şi eul de copil la 1 an, la 2, la 3 etc., în principiu pentru fiecare vârstă a copilăriei caracterizată de evenimente importante pentru dezvoltarea noastră putem ”decupa” un tip de copil; în concluzie, copilul nostru interior e de fapt format din mai mulţi copii;
- experienţele stării de copil pot avea o formă foarte vagă (mai ales cele din perioadele foarte timpurii) sau mai bine conturată; unele experienţe nu pot fi puse în cuvinte ci mai degrabă simţite corporal şi emoţional;
- copilul nostru interior, ca orice parte a noastră, are nevoie de-a fi ascultat şi înţeles;
- în activitatea de consiliere psihologică sau psihoterapie experienţele copilăriei pot fi analizate şi resemnificate din perspectiva prezentului şi a vârstei adulte; în urma acestora copilul nostru interior capătă mai multă claritate;
- când starea de copil este mai puţin confuză, mai clară, noi putem avea un contact mai corect cu nevoile noastre, pentru că nu vom mai fi împiedicaţi de interdicţiile din copilărie să le conştientizăm şi să ne satisfacem;
- pe măsură ce ne cunoaştem şi ne asumăm copilul interior, excesele asociate acestei stări, atât revolta cât şi supraadaptarea, îşi reduc amploarea şi frecvenţa, fiind înlocuite cu conduite mai mature, mai echilibrate de satisfacere a nevoilor şi dorinţelor noastre;
- dacă copilul nostru interior este depozitarul unor experienţe intens negative care l-au rănit, blocat, chiar strivit pe alocuri, este nevoie să ne raportăm cu multă grijă, afecţiune şi înţelegere faţă de această parte din noi;
- când copilul nostru interior va fi acceptat, înţeles şi acceptat cât mai în totalitate, noi vom avea o capacitate crescută de adaptare la realitate.
Ioana Stancu, psiholog, psihoterapeut 