Iubirea şi nevoile proprii


Iubirea, deşi este un sentiment relaţional, te pune în contact la modul cel mai profund, cu nevoile tale.

A fi conştient că iubeşti înseamnă a deveni conştient într-o manieră vie că ai nevoi şi că celălalt ţi le poate satisface. Paradoxal, când iubeşti pe un altul, devii mai conştient de propria subiectivitate. Iar aceasta merge mână în mână cu responsabilitatea. Cu responsabilitatea faţă de sine. A fi responsabil faţă de sine, într-o relaţie, presupune şi a oferi ceva în schimbul a ceea ce primeşti, ca de exemplu a fi atent, la rândul tău, la nevoile celuilalt.

Prin urmare, atunci când simţi că iubeşti, există o mare şansă să devii mai conştient şi mai responsabil faţă de nevoile tale.

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)


stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Scrisoare deschisă către toate mamele care consideră că se sacrifică pentru copiii lor


scrisoare deschisăDragă mamă, care crezi că te-ai sacrificat şi te sacrifici în continuare pentru copilul tău, aş vrea să-ţi răspunzi sincer la următoarele întrebări:

  • Ce te-a determinat să-ţi doreşti un copil?
  • Ce te-a făcut să aduci pe lume o nouă viaţă?
  • În momentul când tu (şi partenerul tău probabil) v-aţi decis să aveţi un copil, v-aţi spus ceva de genul: ”Hai să ne sacrificăm şi să facem un copil?!”
  • Te-ai gândit vreodată, înainte de-a fi mamă, ce presupune aceasta? Care sunt responsabilităţile asociate creşterii unei noi vieţi?
  • Ţi-ai imaginat oare, înainte de-a-ţi dori un copil, că viaţa ta se va desfăşura la fel după aceea?!
  • Te-ai gândit dacă ai capacitatea şi disponibilitatea necesare creşterii şi dezvoltării unui copil? Dacă ai depăşit stadiul egocentrismului infantil pentru a putea să-ţi asumi această miraculoasă misiune? Sau copilul era ceva făcut pentru satisfacerea nevoilor proprii?! Iar când acesta a început să dea semne de independenţă şi nu s-a mai mulat perfect pe ce vrei tu, ai ieşit la înaintare cu şantajul sacrificiului de sine?!

Acum câţiva ani, dragă mamă ”sacrificată”, eram terapeutul unui grup de terapie (vreo 10 femei făceau parte din grup). Câteva aveau mame care le vorbiseră constant, le ameninţaseră, le şantajeaseră cu ideea sacrificului. Iar una dintre acestea a zis la un moment dat ceva, ce mi-a rămas întipărit în minte peste ani: ”Aici în acest grup sunt şi femei mame. Le rog să-mi spună dacă există ceva frumos în a da viaţă şi a creşte un copil, pentru că, pornind de la ceea ce am auzit de la mama, eu am rămas cu impresia că un copil presupune doar sacrificii, dezavantaje, probleme”. Atunci mamele din grup au început să vorbească: frumos, sincer, autentic. Cea care solicitase părerea lor asculta (avea deja lacrimi în ochi) şi nu-i venea să creadă. La finalul discuţiei a zis: ”N-am bănuit niciodată că a fi mamă poate fi ceva atât de frumos!”.

Vezi, dragă mamă ”sacrificată”, ce imagine poţi crea în sufletul copilului tău! Şi e oare una adevărată?! Hai, fii sinceră! Eu una te bănuiesc de victimizare şi de faptul că profiţi de atribuţiile rolului de mamă pentru a acumula beneficii emoţionale şi a avea control pe viaţa copilului tău! Cred că te joci ”psihologic” şi nu vrei să recunoşti ce minunat e să creşti un copil. Pentru că a recunoaşte ar însemna, nu-i aşa, să-l descătuşezi pe copil de povara vinovăţiei create! Iar asta l-ar elibera. L-ar lăsa să se manifeste aşa cum îşi doreşte. Înfricoşătoare perspectivă pentru tine, nu-i aşa?!

Cei mai mulţi adulţi, dragă mamă, avem un serviciu (un job, cum se spune în prezent). Nu prea aud oameni care să spună: ”M-am sacrificat pentru serviciu.” De ce oare? Pentru că sunt conştienţi că un job presupune un schimb: dai ceva – timp, efort, cunoştinţe, abilităţi – pentru a primi altceva de care ai nevoie şi anume, banii. Când te-ai hotărât să ai un copil, te-ai gândit oare doar la beneficiile de-a fi mamă? Ai uitat de responsabilităţi?!

Dragă mamă, ţin să-ţi spun că nu eşti singură în această postură: mulţi părinţi se dau şi se simt sacrificaţi. Eu cred însă că n-au crescut suficient, pentru că astfel ar reacţiona mai matur. Iar o persoană matură îşi asumă consecinţele acţiunilor sale.

Motivele invocate pentru sacrificul personal sunt multiple, unele chiar hilare. Te rog să mă scuzi că uneori mă apucă râsul când le aud, dar cred că ai avea nevoie să devii mai creativă când te victimizezi. Astfel rişti să bufneşti chiar tu în râs când pui în scenă reprezentaţia sacrificiului. Tu n-ai râde dacă cineva ţi-ar spune: ”M-am sacrificat că te-am ţinut 9 luni în burtă?” sau ”M-am sacrificat că te-am alăptat?”?

Dragă mamă, cel mai rău simte ”sacrificiul” tău copilul pe care pretinzi că-l iubeşti. De fapt, sunt sigură că-l iubeşti. Dar cam infantil, pentru că te gândeşti doar la tine când spui în stânga şi-n dreapta ce sacrificată eşti tu!

Copilul unei mame ”sacrificate” are mai puţină încredere în sine, pentru că elanul personal al exprimării de sine îi e umbrit de multă vinovăţie, lui îi e teamă constant să se exprime, să fie el nu numai faţă de tine, mamă, dar şi faţă de toate figurile cu autoritate!

Copilul tău, mamă, va fi mai deprimat, iar uneori chiar depresiv. Îi va fi greu să trăiască şi să se bucure de viaţă. Cum ar putea să facă asta dacă licăririle lui de autonomie înseamnă suferinţa ta? Ar însemna că e un copil rău. Iar ca orice copil, preferă să fie bun cu părinţii săi, sacrificându-şi (da, el îşi sacrifică) bucuria de-a fi.

Am scris această scrisoare către tine, mamă care te crezi sacrificată, pentru că te întâlnesc frecvent, prin intermediul copiilor tăi, care-mi vizitează constant cabinetul. Îmi doresc, legat de tine, să-ţi faci timp să te gândeşti la bucuria de-a fi mamă, la binele (real) al copilului tău, la cât de binecuvântată eşti că ţi s-a dat această posibilitate. Ştii oare că sunt multe femei care nu pot avea copii?! (nu vreau să fiu rea, dar unele dintre ele au o mamă ca tine!). Aş mai vrea, de asemenea, să te plângi mai puţin şi să te bucuri mai mult! De viaţa ta în primul rând. Ca să te poţi bucura apoi şi de cea a copilului tău!

P.S. Rog mamele care simt că nu se sacrifică pentru copiii lor să spună câteva cuvinte, la comentarii, despre bucuria de-a fi mamă. Pentru toţi copiii care au crescut cu ideea că mamele lor s-au sacrificat pentru ei şi nu s-au bucurat deloc!

Semne ale deresponsabilizării personale


deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011

Părinţii infantili


parinti infantiliAm întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!

Abordarea existenţială


existentialismConcepţia existenţialiştilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici ci o manieră de a înţelege felul de-a fiinţa al oamenilor în lume. O altă idee nodală este că sensul existenţei noastre nu este fixat, o dată pentru totdeauna, ci că noi ne reconstruim continuu idealurile şi dezvoltarea.
Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după G. Corey, 1990, p.78-83), sunt:
1. Capacitatea omului de-a fi conştient şi de-a lua decizii.Noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul; anxietatea este o parte a vieţii, derivată din libertatea noastră, aceasta ne face să devenim mai responsabili în alegerile noastre; noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de-a construi relaţii cu ceilalţi.
2. Libertatea şi responsabilitatea. Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm.
În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării.
3. Străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alţii. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de-a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea.
Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat.
Efortul pentru construirea identităţii şi a relaţiilor interpersonale presupune:
* Curajul de-a fi, căci îţi trebuie curaj pentru a-ţi descoperi interiorul şi a trăi conform cu ceea ce eşti.
* Experienţa singurătăţii: ne ajută să înţelegem că noi singuri ne decidem sensul vieţii; dacă nu suntem în stare să ne simţim bine cu noi, nu vom fi în stare să fim în armonie cu ceilalţi. “Înainte de-a avea o relaţie solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relaţie cu noi înşine” (G. Corey, 1990, p. 80).
* Relaţionarea cu ceilalţi: noi ne relaţionăm continuu cu ceilalţi. Dar numai când un om se simte bine cu sine poate să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, căci acestea vor fi bazate pe prea-plinul lui iar nu pe frustrările personale.
4. Căutarea înţelesului vieţii. Mulţi clienţi vin la consiliere sau terapie pentru că nu şi-au găsit semnificaţia existenţei proprii. “De ce sunt aici?”, “Ce să fac cu viaţa mea?”, sunt întrebări frecvente ale oamenilor.
În abordarea existenţială, consilierul sau terapeutul îl ajută pe om să-şi clarifice direcţia propriei vieţi. Căutarea înţelesului propriei vieţi este corelativă cu:
* Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori înseamnă renunţarea la valorile împrumutate de la ceilalţi. Această renunţare este acompaniată, o perioadă, de o inevitabilă anxietate căci clientul se va simţi ca “o frunză în bătaia vântului” până când îşi va găsi propriul sistem de valori.
Încrederea consilierului în capacitatea clientului de-a-şi construi un sistem propriu de valori este foarte importantă în această etapă, căci este o perioadă nu foarte uşoară pentru acesta.
* Conştientizarea faptului că fiinţarea în lume nu are un înţeles, în sine.
* Căutarea unui nou înţeles – “fiecare individ trebuie să-şi descopere înţelesul propriei vieţi” (Frankl, 1963). Acest înţeles nu este complet atâta vreme cât persoana este în viaţă. Oamenii pot să se îndrepte spre adevăratul lor sens al existenţei chiar şi atunci când suferă. Iar când acesta este găsit, ei vor fi capabili să creeze, să iubească, să muncească, să construiască.
5. Anxietatea, ca o condiţie a vieţii. Existenţialiştii consideră anxietatea ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică deoarece “prin intermediul ei individul conştientizează faptul că existenţa este limitată şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia vieţii” (Iolanda Mitrofan şi Doru Buzducea, 1997, p. 115). Anxietatea nevrotică însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de-a acţiona.
Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic.
A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază evident cu anxietatea) şi a te refugia într-un colţ călduţ, bine-ştiut, a avea tăria să te confrunţi cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.
6. Confruntarea cu moartea. “Este absolut necesar să ne gândim la moarte dacă vrem să ne gândim, într-o manieră plină de înţeles, la viaţă” (G. Corey, 1990, p. 83). Confruntarea cu moartea, iar nu fuga din faţa acestei idei, ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.
 Procesul de consiliere/ psihoterapeutic
 Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este a-i ajuta pe clienţi să conştientizeze că au libertatea de-a-şi construi propriul destin dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Consilierii existenţialişti ajută clienţii să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor şi să accepte ideea că destinul lor nu este determinat din afară, de anumite forţe.
Pe măsură ce clientul conştientizează că este singurul responsabil de ceea ce este, eI reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii, ca un corolar al unei vieţi autentice şi, în deplin acord cu propriile decizii şi acţiuni, el va putea: să-şi clarifice identitatea personală, să-şi contureze scopuri care să-l definească şi împlinească, să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, să fie mulţumit de sine şi viaţa sa.
Aceste scopuri ale analizei existenţiale derivă din ideea că simpomele celor care se prezintă la consiliere sau terapie sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui şi a vieţuirii în conformitate nu cu ceea ce eşti, ci cu ceea ce i-ai lăsat pe ceilalţi să facă din tine.
Relaţia consilier-client specifică acestei abordări este de “acceptare necondiţionată, respect, înţelegere şi comunicare mutuală, valorizare şi încurajare” (D. Buzducea, I. Mitrofan, 1997, p. 115). Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de-a fiinţa în lume.
Tehnicile şi procedurile utilizate
 Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici şi proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt:
– tehnica fanteziei dirijate
– tehnici dramatice
– fantezia şi reveria
– relaxarea şi reveria
– relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale
– tehnici de concentrare a atenţiei
– tehnici de relaxare
– tehnici de educare a voinţei
– analiza viselor
Una din tehnicile larg utilizate în abordarea existenţială este experimentarea imaginativă a morţii proprii. Anume, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebări:
– Ce ai făcut cu propria viaţă?
– Cine te-a influenţat cel mai mult?
– Ce aşteptări nu ţi le-ai îndeplinit?
– Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?
– Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?
– Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de-a trăi?
 Concluzii
 Abordarea existenţială accentuează libertatea umană şi responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu.
 
Existenţialiştii sunt cei care găsesc o latură benefică în fenomene considerate ca negative, până atunci, ca de exemplu: anxiertatea, frustrarea, singurătatea şi chiar moartea.
 
Tehnicile utilizate nu mai au o atât de mare semnificaţie în cadrul acestui model. Ceea ce contează este relaţia consilier-client, o relaţie de la adult la adult, bazată pe respect şi înţelegere.
 
Abordarea existenţialistă este profund umanistă, punînd în centrul ei omul, cu potenţialul său de-a-şi construi propriul său destin.
 
Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 51-57

 
 
 
 
 
 
 

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.