Când pierdem ceva sau ne despărţim de cineva, ne simţim trişti. Când apar obstacole în calea a ceea ce ne dorim sau suntem pe cale să ni se încalce graniţele, simţim furie. Dacă sentimentul de stimă de sine este afectat, simţim ruşine. Dacă ne confruntăm cu un pericol, ni se face frică. Când evenimentele pe care le traversăm sunt traumatice, apare durerea. În mod obişnuit, dacă emoţiile noastre ar fi lăsate să funcţioneze aşa cum sunt ele setate din punct de vedere genetic, atunci tristeţea ne-ar informa despre pierderi şi separări, furia despre încalcarea graniţelor personale şi obstacole, frica despre pericole, durerea despre traumele suferite, iar ruşinea despre stima de sine afectată. În realitate, e posibil ca uneori să simţim furie în loc de tristeţe, durere sau ruşine, frică în loc de furie, ruşine în loc de furie etc. Această perturbare a trăirilor emoţionale apare de obicei pentru că avem o atitudine de respingere faţă de unele emoţii, pe care le considerăm ”rele” şi le acoperim cu alte emoţii acceptabile, din punctul nostru de vedere. Şi aşa se întâmplă că o emoţie respinsă dă naştere alteia, ce apare tocmai ca o reacţie la aceasta, iar ultima se suprapune peste prima, acoperind-o şi nemaipermiţându-i accesul la conştiinţă. De exemplu, dacă am învăţat că nu e în ordine să fim furioşi, e posibil să ne simţim mai degrabă trişti în situaţii care ar presupune furie, precum şi jenă sau vinovăţie faţă de furia reprimată.

Cum ne dăm seama că ceea ce simţim este ”la locul lui”, este primar şi adaptativ într-o anumită situaţie? Calitatea trăirii emoţionale este cea care ne spune dacă ceea ce simţim este o reacţie adecvată sau nu într-o anumită situaţie. Când emoţia ne deschide spre o explorare mai profundă, când informează, când clarifică, când ne ajută să înţelegem ceva nou, atunci este adaptativă, primară, ”la locul ei”. Când mai degrabă confuzează, copleşeşte sau blochează este mai degrabă dezadaptativă şi ne aşteptăm să ascundă o alta, emoţia nucleu.