Structura de personalitate nevrotică


Personalitatea noastră este o construcţie psihică şi, ca şi corespondentul ei din planul fizic, are o structură. Aceasta poate fi mai solidă sau mai puţin solidă, mai rezistentă sau mai puţin rezistentă. În mod obişnuit, structurile de personalitate sunt clasificate în : normale (normalitatea psihică nu este o stare fixă, ci se situează pe un continuum, unde la un pol sunt persoanele înalt funcţionale, mature şi, la celălalt, persoanele normale cu deficienţe de adaptare, mai apropiate de funcţionarea nevrotică), nevrotice, borderline şi psihotice.

Structura de personalitate de tip nevrotic descrie indivizii umani foarte apropiaţi de spectrul nomal, indivizi destul de sănătoşi emoţional, dar sabotaţi în funcţionarea lor de anumite conflicte psihice (inconştiente). Când anumite conflicte psihice se actualizează, persoana trăieşte blocaje sau dificultăţi persistente în diverse arii ale existenţei: ar putea de exemplu să nu poată menţine un job stabil, să nu reuşească să iniţieze sau să construiască o relaţie de cuplu stabilă, să nu poată gestiona constant anumite probleme profesionale etc.

Psihanaliza leagă tipul de stucturare a unei personalităţi de modalităţile de apărare utilizate. Conceptul de apărare este un concept important şi defineşte modalităţile psihice utilizate, în scop adaptativ, pentru gestionarea şi/sau reducerea trăirilor afective experimentate ca dificile în interior (anxietatea, ruşinea, durerea, umilinţa etc.) şi pentru menţinerea stimei de sine.

Fiecare persoană utilizează o gamă largă de mecanisme de apărare iar dezvoltarea acestora şi gradul în care se foloseşte una sau alta depinde de:

  • temperamentul constituţional al persoanei;
  • tipul experienţelor şi presiunilor la care persoana a fost supusă în copilărie;
  • ce tip de apărari au folosit persoanele care au îngrijit şi educat persoana în copilăria mică;
  • consecinţele pozitive sau negative ale folosirii unei anumite apărari.

În mod obişnuit noi nu suntem conştienţi de funcţionarea acestor mecanisme, ele se actualizează şi funcţionează automat. Toţi oamenii utilizează mecanisme de apărare, iar frecvenţa accesării acestora creşte în perioadele stresante. Unele apărări sunt considerate mai simple sau primare, iar altele mai mature, mai elaborate, secundare. În literatura de specialitate sunt descrise o multitudine de mecanisme de apărare: negarea (evitarea percepţiei unor aspecte neplăcute ale realităţii), idealizarea (atribuirea unor atribute perfecte altor persoane), izolarea afectului (separarea unor idei de aspectele emoţionale corelate), umorul, sublimarea (transformarea impulsurilor inacceptabile social în activităţi benefice) etc.

În funcţionarea lor psihică persoanele nevrotice se bazează predominant pe apărări mai mature. Deşi pot folosi şi apărări primare (mai ales în perioadele de stres), apărările lor psihice fundamentale sunt din categoria celor secundare. Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.

Persoanele nevrotice au un simţ al identităţii bine integrat. Ele au o imagine consistentă despre personalitatea lor: pot să identifice calităţi şi defecte, convingeri personale, valori, interese, motivaţii.

Nevroticii au un contact bun cu realitatea şi nu au nevoie să-şi modifice substanţial percepţiile pentru a se adapta în diverse crcumstanţe, iar dificultăţile resimţite de o persoană nevrotică sunt percepute ca fiind în dezacord cu sine (egodistonice). De exemplu, un client nevrotic obsesiv va fi deranjat de gândurile sale automate şi le  va considera stranii.

Persoanele cu structură nevrotică sunt capabile să se observe: să-şi surprindă gândurile, emoţiile şi comportamentul, ele pot să trăiască ceva şi să se observe pe sine în situaţiile de viaţă respective.

Nevroticii au un nivel al încrederii în sine suficient pentru a-şi asigura o autonomie de bază (se pot întreţine singuri).

De obicei nevroticii solicită terapia pentru că se lovesc constant de obstacole în calea a ceea ce-şi doresc şi pentru că bănuiesc sau sunt destul de siguri că obstacolele survenite au legătură cu ei înşişi.

Psihoterapia poate ajuta clienţii cu organizare nevrotică să-şi exploreze blocajele psihice, să integreze aspectele implicate în blocajele psihice, să se cunoască mai bine, să se adapteze mai bine, să se maturizeze pe anumite dimensiuni devenind persoane cu funcţionare normală, mai adaptată, mai matură, mai flexibilă.

Bibliografie:

McWilliams, Nancy, Diagnosticul psihanalitic, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2014

Gabbard, G., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Ed. Trei, Bucureşti, 2014

 

Advertisements

Metafora, o cheie pentru autocunoastere si optimizare personala


metaforaMetafora este o figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa. De exemplu, expresia “minte ascutita” este o metafora caci se da cuvantului “ascutit” semnificatia de “inteligent” in virtutea comparatiei subintelese ca o minte inteligenta functioneaza ca un cutit ascutit. In terapie, metafora trebuie inteleasa nu numai in acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci ea necesita a fi privita intr-o perspectiva mai larga si anume integrata limbajului ca orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci si metafore specifice desenului, modelajului (in diverse materiale), miscarii si posturii.

 Introducand distinctia jungiana dintre “semn” si “simbol”, putem spune ca metafora, in terapie, poate avea rol atat de semn cat si de simbol. Conform lui Jung, semnul reprezinta “o desemnare prescurtata a unui fapt cunoscut” (“Tipuri psihologice”, p. 303). In cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, intr-o maniera figurata, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute. Simbolul, in schimb, “presupune intodeauna ca expresia aleasa este cea mai buna denumire sau formula pentru o stare relativ necunoscuta, dar recunoscuta ca existenta sau necesara” (Jung, “Tipuri psihologice”, p. 320). Deci, o metafora simbol ar exprima o stare de fapt inca necunoscuta sau doar relativ cunoscuta, ea ne-ar aduce in campul constiintei si ceea ce este doar presimtit si inca necunoscut pe deplin.

Metafora poate functiona ca semn in virtutea faptului ca prin intermediul gandirii, in special, dar si a altor procese psihice, unele fenomene sufletesti cunoscute pot fi exprimate intr-o maniera figurata. De exemplu, daca intr-un exercitiu pe baza de metafora cineva isi atribuie o trasatura in virtutea a ceea ce stia deja despre sine (ar putea spune ceva de genul “m-am gandit ca trunchiul copacului meu sa aiba scorburi pentru ca eu am niste probleme nerezolvate”), atunci “scorburile” joaca rol de semn caci reprezinta rezultatul prelucrarii constiente, prin intermediul gandirii, a ceea ce persoana stia.

In psihoterapia experientiala metafora este insa mai frecvent intalnita ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizarii este nu numai rezultatul pur al gandirii ci al tuturor proceselor psihice, putandu-se spune ca in cazul metaforei simbol rolul cel mai important il are imaginatia. Iar imaginatia este procesul psihic care are cea mai puternica disponibilitate de-a prelua si continuturi inconstiente.

 Metafora terapeutica, ca tehnica experientiala, poate fi intalnita sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situationale, metaforele personale si metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, miscare). Diversitatea formelor acesteia precum si posibilitatea de a o adapta situatiilor care apar in contextul terapeutic fac ca ea sa fie o metoda “de suflet” atat pentru psihoterapeuti, cat si pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutica (mai ales cea care functioneaza ca simbol) constituie o cale privilegiata de acces la inconstientul psihic. Exercitiile bazate pe metafora introduc persoana intr-o situatie imaginara la care trebuie sa se adapteze folosindu-se -in principal- de functia imaginatiei. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului constiintei, ci ea face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a activitatii imaginative astfel incat sa se obtina o maxima intercomunicare constient-inconstient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginatia implica deci atat participarea constientului, cat si a inconstientului, ea fiind procesul psihic care face legatura intre cele doua instante psihice.

Exercitiile bazate pe metafora pot fi considerate – conform distinctiei facute de Jung asupra notiunii de “fantezie”- drept un gen de fantasma activa care ”este provocata de o atitudine perceptiv orientata catre perceperea continuturilor inconstiente, situatie in care libidoul ia in primire toate elementele izvorate din inconstient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate si relief” (Jung, ”Tipuri psihologice”, p. 341).

Mecanismul general al imaginatiei – functie puternic implicata in tehnicile terapeutice metaforice – este simbolizarea (dupa P. P. Neveanu, “Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul ”are intodeauna o natura extrem de complexa fiind alcatuit din date proprii tuturor functiilor psihice. El nu este nici rational, nici irational. Are o latura accesibila ratiunii, dar si una ce scapa acesteia, fiind constituit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara” (Jung, “Tipuri psihologice “, p. 350).

Putem asadar sa spunem ca tehnicile metaforice aduc in campul constiintei persoanei informatii inconstiente sub forma simbolica. De fapt, a folosi tehnicile metaforice in terapie inseamna a lucra cu simbolurile. Iar “a lucra cu simbolurile in mod creator constituie cheia reusitei in dezvoltarea individuala si in practica terapeutica” (Stevens Antony, “Jung “, p.128).

“Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscuta a personalitatii si “aducerea” acestora la lumina constiintei reprezinta doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Intelegerea semnificatiei simbolurilor poate fi realizata de catre persoana in cauza in sedinta terapeutica, sau – in terapia de grup – poate fi facilitata de participarea la discutie si a celorlalti membri ai grupului. Uneori insightul nu apare in timpul sedintei, ci mai tarziu, dupa ce persoana mai acumuleaza informatii despre sine.

In timpul exercitiilor metaforice persoanele nu numai ca afla ceva nou despre ele insele, pana atunci neconstientizat, ci chiar, gasind solutii problemelor si confrruntandu-se cu dificultatile intr-o maniera securizanta si indirecta, isi construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune asadar ca tehnicile metaforice sunt nu numai cai de descoperire a unor pete ascunse ale personalitatii, dar si modalitati de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconstientul personal, ci ea ne permite si deschiderea de porti spre inconstientul colectiv, caci ”toate continuturile inconstientului personal (umbrei) depind, fara a le putea distinge, de continuturile arhetipale ale inconstientului colectiv, iar atunci cand umbra se constientizeaza le ia cu sine si pe acestea din urma” (Jung, “Psihologie si alchimie”, vol. 1, p. 34). Luand in considerare acestea ne-am putea aventura in necunoscut, sugerand ca tehnicile metaforice ar putea – in anumite contexte – sa furnizeze informatii premonitorii, adica informatii care trimit la evenimentele esentiale, destinale ale omului.

Valentele terapeutice ale metaforei – de autocunoastere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face fata dificultatilor vietii – impun tehnicile metaforice printre metodele  privilegiate ale psihoterapiei.

Bibliografie:

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Jung, Psihologie si alchimie, Ed. Teora, Bucuresti, 199

P. Neveanu Psihologie generala

Stevens Antony, Jung ,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Articol publicat în Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 12-13, 2001

Cât de liberi suntem în alegerile noastre?


femeie barbat legatiAtracţiile noastre sunt rezultatul atât al unor factori conştienţi, cât şi inconştienţi (vezi şi articolul Îndragostirea şi alegerea partenerului de cuplu-II). A le pune în act, adică a iniţia relaţii la primul impuls nu reprezintă neapărat expresia libertăţii pe care o deţinem. Uneori, cele mai nonconformiste acte ale noastre pot fi de fapt materializarea nelibertăţilor noastre, a conflictelor inconştiente care ne ”constrâng” să acţionăm într-un anumit mod.

Cum putem ”scăpa” de determinarea inconştientului nostru? La modul general, încercând prin diverse modalităţi să devenim cât mai conştienţi. În privinţa relaţiilor, dublând atracţia resimţită, de o acţiune conştientă de analiză a implicaţiilor pe care actele noastre le pot avea asupra sufletului şi vieţii noastre.