Libertatea între limite clare


liberatteÎn ultimul an am avut ocazia, în cadrul unei activităţi de formare, să experimentez libertatea de-a fi şi de-a mă exprima între limite clar conturate. Despre ce este vorba? Despre a avea un spaţiu, un timp şi nişte reguli de conduită bine definite în care să te manifeşti, să-ţi spui punctul de vedere, să fii în contact cu tine, să fii atent la ce se întâmplă în interiorul tău, să fii ascultat, conţinut, acceptat cu tot ceea ce eşti. Experienţa aceasta m-a făcut să simt imensele beneficii ale unui astfel de cadou. Şi m-a dus cu gândul la experienţa copilăriei, a tuturor copiilor. Ce extraordinar ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar experimenta libertatea între limite clare, într-un cadru securizant şi flexibil! Libertatea de-a gândi, de-a simţi, de-a se exprima, de-a plânge, de-a râde, de-a se bucura, de-a se mişca, de-a se juca, de-a acţiona în diverse moduri.

Acest tip de cadru, securizant şi conţinător, oferă posibilitatea de structurare a eului, a experienţei proprii şi a convingerilor despre sine şi despre lume. Putându-te manifesta liber, fără a fi criticat, sfătuit, direcţionat, devii conştient de ceea ce eşti. Putând gândi liber la ceea ce ţi s-a întâmplat poţi să extragi concluzii valide despre propria personalitate. Putând intra în contact cu trăirile emoţionale şi oferindu-se posibilitatea de-a te exprima în felul propriu, te structurezi ca un întreg nereprimând părţi importante din tine.Un astfel de cadru reprezintă o oportunitate de-a creşte armonios, de-a te structura consistent, de-a fi permanent conştient de procesul evoluţiei tale.

Şi totuşi, dacă e atât de favorabil creşterii armonioase, ce ne împiedică să-l facem o constantă în educaţia copiilor noştri? În primul rând, felul în care fixăm limitele. De multe ori ele nu sunt nici clare şi nici constante, ci reprezintă nişte prescripţii ale adulţilor, stabilite în consonanţă cu dispoziţia lor emoţională. Dacă e pozitivă, limitele sunt laxe, dacă e negativă, cresc limite ca ciupercile după ploaie. Dacă adultul se simte bine într-o zi e mai permisiv, dacă are o zi mai proastă, devine foarte constrângător. Apoi, limitele pot fi foarte rigide, menţinute chiar dacă copilul a crescut şi nu mai are nevoie de securitatea oferită de acestea. De fapt, în multe familii, experienţa legată de reguli şi limite este una complet abramburită, în care părinţii îşi ceartă copiii în diverse circumstanţe, nestabilind ce trebuie respectat şi ce nu suportă condiţionare. De asemenea, se pun limite acolo unde nu ar trebui să fie, de exemplu că un copil ar trebui să mănânce tot la masă (cât şi ce mănăncă copilul ţine de libertatea care trebuie oferită nevoii lui de hrană, adultul trebuind doar să se îngrijească să fie hrană destulă şi variată la masă). Există şi familii unde e libertate totală, fiecare face ce vrea, când şi cum vrea, aici copilul fiind pus în faţa unei sarcini prea dificile pentru sine şi anume aceea de a-şi găsi singur limitele şi măsura. Această experienţă este de fapt una care este trăită mai degrabă ca un abandon, copilul având mari dificultăţi în a-şi găsi ”forma” potrivită.

Pentru adolescenţi şi chiar copiii de vârstă şcolară mică, a fixa un cadru securizant presupune şi a le lăsa un spaţiu şi un timp pe care să le petreacă în intimitate, gândindu-se, jucându-se, citind, meditând, făcând ceea ce doresc.

În relaţiile noastre de oameni maturi putem să ne construim noi înşine acest cadru securizant. Definindu-ne limitele, spunând ceea ce ne place şi ce nu, ce agreem şi ce nu, ce permitem şi ce nu. Fiind atenţi la noi, la interiorul nostru şi acţionând cât mai în acord cu ceea ce suntem.

Educaţia, între libertate şi constrângere


educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!

Recunoştinţa eliberatoare


multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Semne ale deresponsabilizării personale


deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011

Abordarea existenţială


existentialismConcepţia existenţialiştilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici ci o manieră de a înţelege felul de-a fiinţa al oamenilor în lume. O altă idee nodală este că sensul existenţei noastre nu este fixat, o dată pentru totdeauna, ci că noi ne reconstruim continuu idealurile şi dezvoltarea.
Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după G. Corey, 1990, p.78-83), sunt:
1. Capacitatea omului de-a fi conştient şi de-a lua decizii.Noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul; anxietatea este o parte a vieţii, derivată din libertatea noastră, aceasta ne face să devenim mai responsabili în alegerile noastre; noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de-a construi relaţii cu ceilalţi.
2. Libertatea şi responsabilitatea. Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm.
În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării.
3. Străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alţii. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de-a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea.
Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat.
Efortul pentru construirea identităţii şi a relaţiilor interpersonale presupune:
* Curajul de-a fi, căci îţi trebuie curaj pentru a-ţi descoperi interiorul şi a trăi conform cu ceea ce eşti.
* Experienţa singurătăţii: ne ajută să înţelegem că noi singuri ne decidem sensul vieţii; dacă nu suntem în stare să ne simţim bine cu noi, nu vom fi în stare să fim în armonie cu ceilalţi. “Înainte de-a avea o relaţie solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relaţie cu noi înşine” (G. Corey, 1990, p. 80).
* Relaţionarea cu ceilalţi: noi ne relaţionăm continuu cu ceilalţi. Dar numai când un om se simte bine cu sine poate să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, căci acestea vor fi bazate pe prea-plinul lui iar nu pe frustrările personale.
4. Căutarea înţelesului vieţii. Mulţi clienţi vin la consiliere sau terapie pentru că nu şi-au găsit semnificaţia existenţei proprii. “De ce sunt aici?”, “Ce să fac cu viaţa mea?”, sunt întrebări frecvente ale oamenilor.
În abordarea existenţială, consilierul sau terapeutul îl ajută pe om să-şi clarifice direcţia propriei vieţi. Căutarea înţelesului propriei vieţi este corelativă cu:
* Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori înseamnă renunţarea la valorile împrumutate de la ceilalţi. Această renunţare este acompaniată, o perioadă, de o inevitabilă anxietate căci clientul se va simţi ca “o frunză în bătaia vântului” până când îşi va găsi propriul sistem de valori.
Încrederea consilierului în capacitatea clientului de-a-şi construi un sistem propriu de valori este foarte importantă în această etapă, căci este o perioadă nu foarte uşoară pentru acesta.
* Conştientizarea faptului că fiinţarea în lume nu are un înţeles, în sine.
* Căutarea unui nou înţeles – “fiecare individ trebuie să-şi descopere înţelesul propriei vieţi” (Frankl, 1963). Acest înţeles nu este complet atâta vreme cât persoana este în viaţă. Oamenii pot să se îndrepte spre adevăratul lor sens al existenţei chiar şi atunci când suferă. Iar când acesta este găsit, ei vor fi capabili să creeze, să iubească, să muncească, să construiască.
5. Anxietatea, ca o condiţie a vieţii. Existenţialiştii consideră anxietatea ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică deoarece “prin intermediul ei individul conştientizează faptul că existenţa este limitată şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia vieţii” (Iolanda Mitrofan şi Doru Buzducea, 1997, p. 115). Anxietatea nevrotică însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de-a acţiona.
Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic.
A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază evident cu anxietatea) şi a te refugia într-un colţ călduţ, bine-ştiut, a avea tăria să te confrunţi cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.
6. Confruntarea cu moartea. “Este absolut necesar să ne gândim la moarte dacă vrem să ne gândim, într-o manieră plină de înţeles, la viaţă” (G. Corey, 1990, p. 83). Confruntarea cu moartea, iar nu fuga din faţa acestei idei, ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.
 Procesul de consiliere/ psihoterapeutic
 Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este a-i ajuta pe clienţi să conştientizeze că au libertatea de-a-şi construi propriul destin dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Consilierii existenţialişti ajută clienţii să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor şi să accepte ideea că destinul lor nu este determinat din afară, de anumite forţe.
Pe măsură ce clientul conştientizează că este singurul responsabil de ceea ce este, eI reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii, ca un corolar al unei vieţi autentice şi, în deplin acord cu propriile decizii şi acţiuni, el va putea: să-şi clarifice identitatea personală, să-şi contureze scopuri care să-l definească şi împlinească, să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, să fie mulţumit de sine şi viaţa sa.
Aceste scopuri ale analizei existenţiale derivă din ideea că simpomele celor care se prezintă la consiliere sau terapie sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui şi a vieţuirii în conformitate nu cu ceea ce eşti, ci cu ceea ce i-ai lăsat pe ceilalţi să facă din tine.
Relaţia consilier-client specifică acestei abordări este de “acceptare necondiţionată, respect, înţelegere şi comunicare mutuală, valorizare şi încurajare” (D. Buzducea, I. Mitrofan, 1997, p. 115). Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de-a fiinţa în lume.
Tehnicile şi procedurile utilizate
 Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici şi proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt:
– tehnica fanteziei dirijate
– tehnici dramatice
– fantezia şi reveria
– relaxarea şi reveria
– relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale
– tehnici de concentrare a atenţiei
– tehnici de relaxare
– tehnici de educare a voinţei
– analiza viselor
Una din tehnicile larg utilizate în abordarea existenţială este experimentarea imaginativă a morţii proprii. Anume, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebări:
– Ce ai făcut cu propria viaţă?
– Cine te-a influenţat cel mai mult?
– Ce aşteptări nu ţi le-ai îndeplinit?
– Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?
– Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?
– Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de-a trăi?
 Concluzii
 Abordarea existenţială accentuează libertatea umană şi responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu.
 
Existenţialiştii sunt cei care găsesc o latură benefică în fenomene considerate ca negative, până atunci, ca de exemplu: anxiertatea, frustrarea, singurătatea şi chiar moartea.
 
Tehnicile utilizate nu mai au o atât de mare semnificaţie în cadrul acestui model. Ceea ce contează este relaţia consilier-client, o relaţie de la adult la adult, bazată pe respect şi înţelegere.
 
Abordarea existenţialistă este profund umanistă, punînd în centrul ei omul, cu potenţialul său de-a-şi construi propriul său destin.
 
Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 51-57