Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)


terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Cum iubesc persoanele nevrotice?


femeie cu mascaConform autoarei de orientare psihanalitică Karen Horney (1998), persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare;
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de-a iubi pe măsura acesteia;
  • au frecvent sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală;
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe;
  • sunt fie agresive, fie pot fi uşor manipulate;
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală ce se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu: lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă.

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate.

În spatele capacităţii scăzute de a iubi a nevroticului se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările.

În concluzie, relaţiile de cuplu ale persoanelor nevrotice – dacă există – nu au cum să fie corelatede un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, luptă pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Bibliografie:
Horney, Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed. Iri, Bucureşti, 1998

Relaţii sănătoase/relaţii dependente


cuplu ursuletiSchaeffer, Brenda (2009), psiholog şi psihoterapeut specializat în tratamentul adicţiilor şi în comunicare, face diferenţa între relaţiile de cuplu sănătoase şi cele adictive, descriind caracteristicile persoanelor în aceste două tipuri de relaţii. Conform acestei autoare, oamenii implicaţi în relaţii sănătoase:

  • permit afirmarea individualităţii
  • trăiesc un sentiment de contopire, dar şi de separare faţă de ceilalţi
  • aduc la suprafaţă ceea ce este mai bun în ei şi în ceilalţi
  • acceptă ideea sfârşitului unei relaţii
  • sunt receptivi la nou şi la schimbări
  • stimulează dezvoltarea celorlalţi
  • sunt capabili de a trăi intimitatea adevărată
  • se simt liberi să ceară în mod deschis ceea ce doresc
  • dăruiesc şi primesc
  • evită să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi
  • încurajează autonomia celorlalţi
  • îşi acceptă propriile limite, ca şi pe cele ale celorlalţi
  • învaţă să nu caute iubirea necondiţionată
  • acceptă şi respectă implicarea
  • au o stimă de sine ridicată
  • au încredere în amintirea celor iubiţi; le place solitudinea
  • îţi exprimă sentimentele în mod spontan
  • sunt dornici de apropiere şi dispuşi să rişte să devină vulnerabili
  • iubesc cu detaşare
  • îşi afirmă puterea personală şi egalitatea faţă de sine şi ceilalţi.

Pe de altă parte, oamenii implicaţi în relaţii adictive/dependente:

  • se simt adesea contopiţi cu celălalt
  • au dificultăţi în a stabili şi a menţine graniţe personale
  • au tendinţe masochiste
  • renunţă cu greu, chiar dacă relaţia are multiple dezavantaje
  • se tem de riscuri, schimbări, necunoscut
  • nu sunt atenţi la dezvoltarea lor personală
  • nu se simt confortabil într-o intimitate reală
  • joacă jocuri psihologice
  • dau pentru a primi ceva în schimb
  • încearcă să-i schimbe pe ceilalţi
  • sunt dependenţi de prezenţa celorlalţi
  • caută soluţii de la alţii pentru propriile probleme
  • pretind dragoste necondiţionată în timp ce oferă condiţionat (dar de multe ori nu sunt conştienţi de aceasta)
  • refuză implicarea sau sunt excesiv de implicaţi
  • aşteaptă constant valorizare de la alţii
  • se tem să nu fie abandonaţi în situaţii obişnuite
  • recreează în cuplu o atmosferă emoţională negativă familiară
  • îşi doresc apropierea dar nu se simt bine în intimitate.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2009

Ataşamentul copilului şi intimitatea în relaţiile de cuplu


atasament copilAtaşamentul, ca relaţie emoţională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcţionează ca o bază de siguranţă şi securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi interşanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoţională pe care copilul o stabileşte cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de ataşament cu privire la relaţia afectivă primară stabilită între copil şi persoana care-l îngrijeşte (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viaţă, individul poate stabili alte legături emoţionale de acest tip şi cu alţi membri ai grupului social, dar că primul ataşament este edificator pentru siguranţa lui afectivă şi chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului” (Ana Muntean, 2006, p.195).

Calitatea ataşamentului depinde de interacţiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în care aceasta îl hrăneşte şi comunică emoţional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândeţea cu care mama îşi atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât şi în calitate de transmiţător de mesaje.

Ataşamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijeşte depinde atât de caracteristicile acesteia, dar şi de ale copilului. Un copil dificil îşi va recompensa mama mai puţin şi, ca urmare, aceasta va fi mai frustrată în relaţie cu el, şi implicit, mai puţin disponibilă şi mai frustrantă. Într-un ataşament securizant ambii parteneri se simt bine împreună şi îşi transmit mesaje de genul „Ce mamă bună am!” şi „Ce copil minunat am!”.

Construirea ataşamentului începe de la naştere şi devine activ în jurul vârsei de 6 luni. Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii îşi construiesc primul ataşament faţă de mamă, 8% faţă de tată şi 30% au un ataşament dublu (atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată). După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta ataşamente şi faţă de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de ataşament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost conceput iniţial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de ataşament (de obicei mama). Experimentul constă în observarea reacţiilor copilului la separarea de figura de ataşament, în condiţii, pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfăşoară experimentul, pe lângă jucăriile obişnuite, se află mama, copilul şi o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvenţe a 3 minute/fiecare, protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului şi a mamei, apoi plecarea mamei, întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine, întoarcerea mamei. În funcţie de reacţiile copilului au fost descrise iniţial 3 tipuri de ataşament, iar, ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

  1. tip A (ataşament evitant) – evită figura de ataşament, când aceasta se întoarce în cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;
  2. tip B (ataşament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de ataşament, fără ambivalenţă; contactul la distanţă (privirea) poate fi suficient;
  3. tip C (ataşament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în acelaşi timp, evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în braţe, cât şi atunci când este lăsat jos;
  4. tip D (ataşament confuz, dezorganizat) – domină confuzia şi depresia copilului.

Copiii cu ataşament securizant dezvoltă încredere în sine şi în ceilalţi; au o imagine de sine clară, cât şi despre raporturile bărbat/femeie; îşi exprimă şi îşi controlează bine emoţiile; sunt curioşi în raport cu mediul, faţă de care realizează o tranziţie firească, în raport cu vârsta, de la dependenţă la funcţionarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de ataşament se manifestă la grădiniţă prin timiditate, reţinere şi inhibiţie, iar cei cu ataşament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent, nemulţumit şi protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul ataşament are efecte de durată asupra multor aspecte psihice:

  1. Nevoia de siguranţă şi sentimentul de a fi protejat: un bun ataşament conduce la încredere în sine şi în ceilalţi.
  2. Organizarea sistemului de procesare a informaţiei: un bun ataşament determină o calitate superioară a interacţiunii cognitive a copilului cu mediul său de viaţă.
  3. Aptitudini de integrare socială: ataşamentul determină calitatea integrării sociale a individului. Un ataşament securizant îl face pe acesta să stabilească relaţii sociale pozitive, durabile şi mulţumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un ataşament securizant reprezintă o necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relaţii de cuplu profunde şi satisfăcătoare. Tipul de ataşament pe care copilul îl stabileşte cu persoana care îl îngrijeşte se păstrează şi se perpetuează în majoritatea relaţiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viaţă. „Dacă ataşamentul îi permite copilului construirea unei relaţii de încredere cu ceilalţi, el va şti să dea şi să primească într-o relaţie; dacă nu, el va rămâne în permanenţă incapabil să dea şi să primească în relaţiile cu ceilalţi” (Ana Muntean, 2006, p. 200).
  4. Construirea identităţii de sine.

Tipul de ataşament al copilului, stabilit după primele şase luni de viaţă, corelează statistic semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerenţă între tipul de ataşament stabilit la vârsta preşcolară şi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii, incluzând funcţionarea ca partener, ca părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii, prin experienţe pozitive, fericite, de afiliere sau de ataşament, de-a lungul întregii vieţi” (Ana Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelaţia dintre stilul de ataşament al copilului şi cel al adultului au fost descrise patru stiluri de ataşament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoşat şi evitant. Ataşamentul sigur al adultului derivă din cel cu acelaşi nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-ambivalent, iar stilurile înficoşat şi evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste stiluri de ataşament ale adultului au fost descrise de Bartolomew şi Horowitz (1991), aceştia construind şi un chestionar pentru identificarea lor. (Vezi articolul despre identificarea stilurilor de ataşament!)

Cindy Hazan şi Philip Shaver (1987) au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu. Ei au observat că interacţiunile dintre partenerii erotici şi cele dintre copil şi persoana care-l îngrijeşte au nişte aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună şi sunt anxioşi şi se simt singuri când unul dintre ei lipseşte. De asemenea, relaţiile romantice îi securizează pe oameni în faţa surprizelor neplăcute şi schimbărilor din viaţă. Similarităţi ca acestea i-au făcut pe cei doi autori să extindă teoria ataşamentului şi asupra relaţiilor de cuplu. Binenţeles, ei sunt de acord că relaţiile de cuplu diferă în multe aspecte de ataşamentul primar al copilului.

Şi alţi autori au făcut paralelisme între legătura emoţională ce-i uneşte pe îndrăgostiţi şi cea stabilită între copil şi mama sa. De exemplu, Fraley şi Shaver (2000) afirmau următoarele:

  • Dinamica emoţională şi comporamentală a relaţiilor primare de ataşament şi a celor romantice este guvernată de aceleaşi sisteme biologice.
  • Tipurile de diferenţe observate în relaţiile de ataşament primar sunt asemănătoare celor observate în relaţiile romantice.
  • Diferenţele individuale în comportamentele de ataşament al adulţilor sunt reflectări ale credinţelor şi aştepărilor lor vis-a-vis de sine şi de ceilalţi şi acestea sunt strâns corelate cu primul lor ataşament.
  • Relaţiile romantice presupun ataşament, oferirea de suport şi sexualitate.

Când Hazan şi Shaver au extins teoria ataşamentului asupra relaţiilor de cuplu din perioada adultă, ei au inclus şi ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (şi valabilă pentru ataşamentul primar). Bartolomew şi Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părţi: una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalţi, iar aceste idei pot fi pozitive sau negative. Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relaţie (conţin reguli şi prescripţii) şi au o structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaţionale aplicabile relaţiilor în general, al doilea scheme de relaţii specifice diverselor tipuri de relaţii (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al treilea conţine reguli valabile pentru diverse relaţii concrete. Deci, stilul de ataşament al adultului (specific şi relaţiilor de cuplu), format pe baza ataşamentului primar al copilului, dar îmbogăţit cu elemente derivate din alte tipuri de relaţii ale persoanei respective, se reflectă în ideile şi expectaţiile care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de ataşament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de ataşament şi satisfacţia în relaţiile de cuplu. Kirkpatrick şi Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de ataşament sigur experimentează o mai mare satisfacţie în relaţiile de cuplu comparativ cu ceilalţi ce au alte stiluri de ataşament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu autodezvăluirea lor mai frecventă şi mai profundă, cu expresivitatea lor emoţională crescută şi cu abilităţile de a face faţă conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de ataşament.

Alte studii arată că cei cu stil de ataşament sigur rămân în relaţii de cuplu de lungă durată şi că persoanele cu stil de ataşament preocupat nu rup relaţiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila şi Bradbury, 2001).

Collins şi Freenay (2004) au cercetat relaţia dintre stilul de ataşament şi intimitatea în relaţiile de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacţiuni relaţionale în care fiecare persoană împărtăşeşete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un mod care-o face să se simtă valoroasă şi securizată. Aceste interacţiuni presupun comunicare verbală, dar şi modalităţi nonverbale de exprimare a tandreţei: atingeri, săruturi, relaţii sexuale. Din această perspectivă, intimitatea presupune: dorinţa de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor, speranţelor; dorinţa de apropiere de partener pentru a primi suport emoţional; dorinţa de angajare în intimitate fizică. Aceşti autori au constatat că persoanele cu ataşament sigur sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoţională şi mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relaţiile de cuplu.

În concluzie, calitatea ataşamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijeşte (de obicei, mama) are o influenţă considerabilă asupra vieţii ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor existenţei – relaţional, social, profesional, familial etc. În ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili relaţii profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care îşi structurează un tip de ataşament securizant, are şanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri de ataşament pornesc cu multiple vulnerabilităţi în această direcţie. Oricum, aşa cum spuneam anterior, şansa de a schimba modelul de ataşament internalizat există şi, prin urmare, copiii care nu au stabilit un bun ataşament cu mama (şi implicit cu lumea) pot să dezvolte relaţii intime profunde în funcţie de experienţa lor concretă de viaţă: întâlniri semnificative, experienţe pozitive, dezvoltare personală, autocunoaştere, orientare spirituală, psihoterapie.

Fragment extras din cartea Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, p. 27-33, Ed. Sper, Bucureşti, 2011

Intimitatea și problemele noastre nerezolvate


cuplu mainiCu cât o legătură sufletească e mai profundă, cu atât scoate la suprafață mai multe tipare karmice și nevroze personale. Natura pătrunzătoare a unei legături profunde ne erodează suprafețele, scoțând la suprafață ce e mai bun și ce e mai rău în noi. Pe lângă deschiderea inimii, toate fricile, nesiguranțele și rezistențele la intimitate încep să apară.  Pe scurt, intimitatea reală aduce la suprafață problemele nerezolvate – toate locurile necizelate din noi înșine și din partenerul nostru care au încă nevoie să fie șlefuite, rafinate și dezvoltate.

John Welwood

Chestionar: Capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu


limite xupluAcesta este un minichestionar care să vă ajute să vă gândiți puțin la capacitatea de a pune limite în relațiile de cuplu, adică la gradul în care puteți să vă diferențiați de partenerul de cuplu, pentru a trăi ca o persoană independentă, chiar dacă sunteți într-o relație foarte profundă cu acesta. Acest chestionar este pentru persoanele de ambele sexe, dar, pentru fluiditatea comunicării, am ales să-l scriu ca pentru un respondent de sex feminin. Răspundeți vă rog, cu da sau nu.

  1. Ești influențată ușor de opiniile partenerului?
  2. Entuziasmul pentru o activitate scade, dacă partenerul nu agreează acea activitate?
  3. Găsești că este dificil să spui care sunt emoțiile tale?
  4. Emoțiile tale formează de obicei un amestec cu ale partenerului tău?
  5. Găsești că este dificil să impresionezi când îți exprimi propriile emoții?
  6. Eviți confruntările pentru că ți se pare dificil să-ți spui punctul de vedere?
  7. Depinzi de atitudinea partenerului pentru a te simți într-un fel anume?
  8. Eviți intimitatea de frica de-a nu fi rănită sau greșit înțeleasă?
  9. Este greu pentru tine să te imaginezi ca o persoană separată de partener?

Interpretare. Cu cât aveți mai multe răspunsuri de da, cu atât vă este mai greu să vă păstrați identitatea în preajma partenerului. Pe termen lung aceasta conduce la pierderea contactului cu propria persoană și la ancorarea într-o viață care s-ar putea să nu vă mai reprezinte. Pentru a ieși din această capcană pe care singuri v-ați întins-o, din fidelitate față de partener, întrebați-vă mai des cine sunteți și dacă ceea ce simțiți sau gândiți vă reprezintă cu adevărat. Apoi, exprimați-vă, căci un cuplu rămâne viu și satisfăcător pentru ambii parteneri dacă fiecare iși păstrează propria individualitate.

♦ Mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii în relaţia de cuplu


 cupluDeşi intimitatea este o experienţă umană extraordinară, care îmbogăţeşte viaţa celui care o trăieşte, deşi ea poate reprezenta un adevărat izvor regenerativ pentru fiecare persoană, totuşi ea poate fi şi sursa activării unor anxietăţi şi frici profunde. „Oamenii se tem de marea muzică, oamenii se tem de marea poezie, oamenii se tem de intimitatea profundă. Relaţiile de iubire ale oamenilor sunt doar relaţii de suprafaţă. Doi oameni care se iubesc nu pătrund adânc unul în celălalt, pentru că fiecăruia îi este teamă că s-ar putea să nu se reflecte în lacul fiinţei celuilalt. Ce se va întâmpla dacă nu se va vedea în acel lac, în acea oglindă a fiinţei celuilalt, dacă oglinda nu va reflecta nimic, va rămâne pustie?” (Osho, 2001, p. 49).

            Există multe persoane care se tem de intimitate, conştient sau inconştient, din varii motive: aceasta poate activa frica de abandon, de intruziune, de necunoscut, de autodezvăluire, frica că va trebui să oferi ceva şi crezi că nu ai nimic de oferit, frica că celălalt te va vedea aşa cum eşti, adică nedemn de iubire. Pentru a evita contactul cu ceva potenţial periculos, aceste persoane folosesc, de obicei inconştient, o serie de modalităţi, mecanisme psihice şi comportamentale de evitare a intimităţii. Putem să facem chiar o analogie între acestea şi mecanismele de apărare ale eului descrise de psihanalişti (prima psihanalistă care a scris despre ele a fost Anna Freud, în 1936). Ca şi acelea, mecanismele de evitare a intimităţii protejază persoana de aspecte emoţionale dureroase pe care le conţine şi cu care nu vrea sau nu poate să se confrunte. Ambele tipuri de mecanisme au ca scop menţinerea unui relativ echilibru psihic în condiţiile în care există pulsiuni, temeri, suferinţe care ar putea afecta acest echilibru. Unele dintre mecanismele de evitare a intimităţii (evitarea relaţională, proiecţia, fantasma, formaţiunea reacţională) se suprapun peste anumite mecanisme de apărare ale eului şi e normal să fie aşa pentru că evitarea intimităţii poate fi considerată un aspect particular de apărare a persoanei. Dacă în cazul mecanismelor de apărare a eului apărările se fac în principal faţă de sine – de pulsiunile sinelui, de afectele şi reprezentările asociate pulsiunilor, precum şi de situaţiile generatoare de anxietate datorită potenţialului lor de-a declanşa pulsiuni interzise (Freud, Anna, 2002), în cazul mecanismelor de evitare a intimităţii persoana încearcă să evite contactul cu sine evitând în primul rând contactul autentic cu celălalt. În continuare voi descrie mecanismele de evitare a intimităţii în relaţii de cuplu, modalităţi descoperite prin consultarea literaturii de specialitate, precum şi din experienţa mea zilnică ca persoană şi psihoterapeut.

   1. Fuziunea cu celălalt. Persoana intră în relaţii şi se contopeşte cu celălalt, uitând de sine, de nevoile sale, de temerile sale. Este o formă de evitare a intimităţii pentru că o reală intimitate presupune două personalităţi distincte între care există apropiere emoţională. Fuziunea este o modalitate de evitare a contactului cu sine (pentru că te pierzi în celălalt), dar şi cu celălalt, pentru că formezi un tot nediferenţiat cu acesta. Fuziunea este ceva normal în dinamica unei relaţii de cuplu, în fazele incipiente ale relaţiei, dar, pe măsură ce relaţia avansează, partenerii de cuplu trebuie să facă trecerea de la nediferenţiere la diferenţiere, de la fuziune la individualităţi în relaţie, pentru a putea accede la o reală intimitate. „Adevărata intimitate înseamnă a întreţine relaţii de cuplu fără a ne pierde pe noi înşine. Înseamnă a fi cunoscuţi şi acceptaţi pentru ceea ce suntem cu adevărat ” (Morrie şi Arleah Shechtman, 2007, p. 81).

 2.  Evitarea relaţională.  „În vreme ce pe unii eul diminuat sau afectat îi poate face să se implice profund într-o apropiere în care practic se contopesc cu celălalt, pe alţii îi poate duce la diverse forme de izolare, evaziune sau retragere în sine.” (Francis Macnab, 1997, p. 124). Deci, o altă modalitate de a evita intimitatea erotică (dar nu numai) este nedezvoltarea relaţiilor interpersonale, adică evitarea acestora. Dacă nu vorbim de personalităţi schizoide, la care nevoia de apropiere emoţională este foarte puţin dezvoltată, atunci în umbra evitării se află dependenţa emoţională. Probabil însă, în această situaţie, emoţiile reprimate sunt mult mai intense decât în prima situaţie, cea de fuziune (când se intra în relaţii), aşa că ar fi mult mai anxiogen să fie retrăite în cadrul unei relaţii intime, iar forţa eului este mai scăzută, ceea ce întăreşte mecanismul evitant.

„Mecanismul acesta este atât de primitiv şi de natural şi, în plus, este foarte legat de dezvoltarea firească a eului” (Freud, Anna, 2002, p. 77), iar aceasta conduce la o accesare firească în condiţiile nevoii de evitare a intimităţii.

3. Intermedierea. Este o formă de evitare a intimităţii care constă în intermedierea contactului cu o altă persoană de către o persoană, o activitate, un animal etc. Persoanele care pot intermedia contactul pot fi membri ai familiei (părinţi, copii, rude), prieteni, amici, colegi etc. De asemenea, orice activitate poate constitui o modalitate de a ecrana contactul cu o altă persoană. Frecvent utilizată este cea de vizionare la televizor a diverse emisiuni în timp ce eşti împreună cu partenerul/a de cuplu. Animalele de casă sunt şi ele deseori implicate în acest mecanism de evitare a intimităţii (partenerii de cuplu îşi alocă timp pentru ele, vorbesc despre ele, astfel încât timpul dedicat cuplului ca atare se micşorează simţitor).

4. Fuga de contact. Constă în implicarea excesivă în tot felul de activităţi (muncă, hobbyuri, creşterea copiilor, distracţii etc.) astfel încât intimitatea relaţională să rămână la un nivel foarte scăzut. Alte modalităţi de a fugi din calea unui contact autentic sunt ruperea relaţiei în momentul când există condiţiile pentru o reală apropiere emoţională sau alegerea desfăşurării relaţiei în plan virtual (de exemplu, relaţiile care iau naştere şi se desfăşoară predominant prin intermediul internetului).

5. Alegeri parteneriale inadecvate. A-ţi alege parteneri cu care nu prea ai nimic în comun, a intra în relaţie cu parteneri de care nu eşti atras, care nu-ţi plac sau sunt indisponibili emoţional, a căuta parteneri cu situaţie relaţională neclară sau care sunt deja în alte relaţii (sindromul amant/ă), mult mai mari sau mai mici ca vârstă, care locuiesc în alte oraşe sau ţări, parteneri care au nevoie să fie salvaţi – toate acestea constituie variante ale acestei strategii de evitare a intimităţii.

„La femei, patologia predominantă care interferă cu o relaţie stabilă se manifestă cel mai frecvent în diverse tipare masochiste, precum ataşamentul persistent faţă de bărbaţi nesatisfăcători şi incapacitatea de-a se bucura sau de a menţine o relaţie cu un bărbat care ar putea fi complet satisfăcătoare pentru ele” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

În literatură există exemple de personaje care fac alegeri emoţionale inadecvate tocmai pentru a evita intimitatea profundă: de exemplu personajul feminin principal din romanul „Sex, shopping şi un roman” scris de Alain de Botton (2005) sau foarte cunoscuta Madam Bovary din romanul cu acelaşi titlu scris de Gustave Flaubert  în anul 1857.

6. Construirea de relaţii imaginare (fantasmatice). Constă în implicarea fantasmatică într-o relaţie de cuplu, cu o persoană din realitate, aceasta neştiind ce se întâmplă în mintea primeia. Deşi acest aspect ne trimite cu gândul mai ales la erotomanie şi implicit la personalităţile paranoice, totuşi fantasmarea relaţională poate apărea, la intensităţi mai mici, şi la persoanele normale. O altă deosebire faţă de erotomanie ar mai fi şi faptul că cel care fantasmează este aproape conştient că ceea ce se întâmplă este creaţia propriului psihic, cu toate că aceasta nu-l împiedică să spere că lucrurile ar putea să stea şi altfel… Doar să spere, pentru că, dacă cel din realitate ar începe să se comporte ca cel din fantasmă, ar găsi cu siguranţă alte modalităţi de evitare a intimităţii.

O altă conotaţie a termenului de „fantasmă relaţională” şi care se întâlneşte mult mai frecvent în realitate este cea de creare a unei legături iluzorii cu o altă persoană în chiar cadrul unei relaţii constituite de cuplu. Robert Firestone a descris acest tip de mecanism într-o serie de lucrări: „Fear of intimacy” (1999), „The fantasy bond – structure of psychological defenses” (1985), ca o defensă primară, un proces inconştient dezvoltat în copilărie ca o modalitate protectivă împotriva abandonului emoţional şi care apoi, în viaţa adultă, va fi externalizat în diverse relaţii şi activităţi.

Mulţi părinţi oferă afecţiune atunci cînd ei simt această nevoie la ei înşişi şi această modalitate de-a oferi este mai mult o formă de-a lua, de-a-şi hrăni foamea emoţională decât o formă sănătoasă de-a întâlni nevoile copiilor. Şi aceasta pentru că mulţi părinţi au avut ei înşişi probleme emoţionale în copilărie. Foamea emoţională nu este însă dragoste. Este mai degrabă o nevoie puternică formată datorită deprivării emoţionale din copilărie şi care poate, datorită intensităţii ei, să fie confundată cu adevărata dragoste.

Confruntat cu foamea emoţională a mamei şi a adulţilor care îl îngrijesc, copilul suferă şi, pentru a face faţă anxietăţii şi durerii emoţionale, el dezvoltă această legătură fantasmatică, iluzorie de dragoste. Îşi imaginează că este iubit deşi între el şi mamă există distanţă emoţională, ei neavînd un contact real; îşi anesteziază suferinţa, dar nu este real satisfăcut. Învaţă pe nesimţite să renunţe la nevoile lui şi, treptat, va ajunge să nu mai ştie care sunt acestea. Cu timpul va ajunge una cu părinţii săi, va fi dependent de aceştia. Ulterior, în viaţa adultă, în momentul formării unor relaţii semnificative – inclusiv cele erotice – pentru a putea gestiona frica de abandon trezită de sentimentele pozitive pe care le simte faţă de o altă persoană, individul va reactualiza vechile paternuri de relaţionare fixate în copilărie. Şi astfel va renunţa la exprimarea autentică de sine – la a spune ceea ce simte, gândeşte şi doreşte, în detrimentul unei iluzii de securitate. Va renunţa la interesele sale, la opiniile sale, la individualitatea sa pentru a deveni un tot cu celălalt.

Legăturile iluzorii distructive care există în multe relaţii de cuplu, reduc considerabil posibilitatea cuplurilor de a atinge o reală intimitate (Firestone, Robert, 1985). Aceste legături sunt susţinute de nişte defense secundare, care, potrivit lui Robert Firestone (1985) sunt următoarele: idealizarea părinţilor şi a familiei, o imagine de sine negativă, deplasarea trăsăturilor parentale negative asupra altor obiecte şi dezvoltarea unei viziuni paranoide asupra existenţei, pierderea sensului sinelui, renunţarea la relaţii afective autentice şi implicarea în activităţi care să atenueze suferinţa emoţională.

7. Agăţarea de trecut. Pentru a evita contactul cu potenţialii parteneri, unele persoane se „agaţă” de o anumită relaţie din trecut sau doar de un sentiment pentru cineva, aceasta contribuind cu succes la evitarea unei intimităţi reale cu un partener din prezent. Această neseparare psihică de cineva cu care persoana nu mai este în relaţie o ajută pe aceasta să-şi satisfacă nevoia de a iubi – e adevărat însă că în imaginar, adică într-un mediu mai sigur şi nu aşa incontrolabil ca realitatea. Prin urmare, prin acest mecanism se obţine o oarecare satisfacţie psihică, de vreme ce în această fantasmă relaţională persoana în cauză are iluzia că iubeşte.

Când se încheie orice relaţie de cuplu, este nevoie de o perioadă de doliu, dar prelungirea acesteia dincolo de limita firescului ne trimite cu gândul la faptul că persoana respectivă se teme de a intra într-o altă relaţie, nu recunoaşte faţă de sine această temere şi, prin urmare, inconştientul ei găseşte strategia de evitare a anxietăţii de relaţie – prelungirea doliului, agăţarea fantasmatică de ceea ce a fost şi fie e posibil să reînvie, fie e posibil să nu mai întâlnească într-o altă relaţie.

Acest mecanism are ca nucleu, ca şi acela al construirii de relaţii fantasmatice, procesul psihic al imaginaţiei, care vine să substituie informaţiile reale, concrete, adecvate şi autentice dintr-o relaţie cu informaţii fantasmate, dezvoltate pe scenariile personale şi fricile inconştiente ale partenerilor de cuplu.

8. Roluri inadecvate relaţiilor de cuplu. Acest mecanism constă în suprapunerea peste rolurile adult-adult, femeie-bărbat, a unora inadecvate funcţionării unei relaţii de cuplu, ca de exemplu cele de părinte-copil, frate-soră, agresor-victimă-salvator. Acestea eclipsează rolurile iniţiale şi chiar le pot încorpora, împiedicând contactul real şi intimitatea de cuplu. Deşi în orice relaţie de cuplu sunt prezente roluri care nu ţin de configuraţia unui cuplu erotic, totuşi, în cuplurile în care intimitatea se dezvoltă satisfăcător pentru cei doi parteneri, acestea se „joacă” doar tranzitoriu.

Rolurile inadecvate relaţiilor de cuplu sunt strâns legate de intervenţia mecanismului proiectiv care predomină în detrimentul unui contact empatic şi real între cei doi parteneri de cuplu.

9. Raportarea proiectivă la partener. Este un mecanism inconştient ce împiedică contactul cu persoana reală a partenerului de cuplu, acesta fiind mai degrabă suportul pentru o imagine semnificativă din trecutul individului respectiv, decât o persoană reală, cu o personalitate distinctă. Raportarea proiectivă la partener este firească mai ales în momentele de început ale relaţiei, pe măsură ce relaţia avansează proiecţia trebuind să facă loc realităţii celor doi, numai astfel intimitatea putându-se instala.

Când spunem că într-o relaţie predomină proiecţia, ne referim la faptul că interacţiunile celor doi sunt viciate permanent sau doar tranzitoriu (dar foarte intens şi cu repercusiuni profunde asupra dinamicii de cuplu) de intervenţia unor persoane semnificative din trecutul celor doi care apar acolo datorită faptului că unul sau amîndoi le proiectează în spaţiul cuplului.

Raportarea proiectivă la partener se regăseşte în mecanismele clasice de apărare a eului şi anume, proiecţia (atribuirea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor altei persoane) şi identificarea proiectivă cu partenerul (proces de proiectare a aspectelor personale neplăcute, inacceptabile în exterior, la o altă persoană; mecanismul a fost descris de Melanie Klein în 1957).

10. Jocurile psihologice. Jocurile sunt acţiuni repetitive cu o miză permanentă, anume tentativa de a-ţi însuşi poziţia cea mai înaltă. Prin intermediul lor se încearcă controlul celuilalt, deturnarea schimbului corect de informaţii şi sentimente, precum şi deresponsabilizarea personală. Cel mai utilizat joc psihologic de către persoanele dependente este cel în care apar rolurile de salvator, persecutor şi victimă.

11. Exprimarea de sine inadecvată. Constă în exprimarea nevoilor, dorinţelor într-o manieră destructivă pentru relaţia de cuplu. Exprimarea afectivităţii într-o manieră revendicativă, manipulativă şi critică, precum şi exprimarea nevoii de spaţiu şi libertate în feluri exagerate de respingere a partenerului sau distanţare defensivă constituie exemple ilustrative pentru acest mecanism.

12. Certurile şi agresivitatea. Multe cupluri utilizează certurile şi agresivitatea, ca modalităţi de a creşte distanţa emoţională, atunci când intimitatea a atins cote insuportabile pentru propriile personalităţi.

13. Scăderea libidoului. Este un mecanism inconştient care apare, de obicei, în cazul persoanelor cu o crescută frică de intimitate. Intimitatea este atât de dificil de trăit pentru aceste persoane încât inconştient utilizează o modalitate foarte puternică şi cu mari şanse de reuşită de evitare a intimităţii.

14. Dependenţele de diverse substanţe, de muncă, de jocuri de noroc sau pe calculator, toate tipurile de dependenţe mai exact constituie modalităţi de evitare a contactului real cu un partener de cuplu. Dependentul are toată atenţia orientată către obiectul dependenţei, el este preocupat permanent să şi-l procure sau să fie aproape de acesta, astfel încât nu-i mai rămâne disponibilitate pentru implicarea în relaţii de cuplu sau în orice altfel de relaţii.

15. Disocierea tandreţe-erotism conduce de obicei la relaţii sexuale satisfăcătoare doar în contextul unor relaţii în care nu există iubire şi la relaţii tandre desexualizate. Mecanismul este întâlnit mai frecvent la bărbaţi, aceştia idealizând unele femei faţă de care orice sentiment sexual este negat, iar celelalte femei sunt percepute ca simple obiecte sexuale. „Acest comportament duce la devalorizarea auto-distructivă a intimităţii” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 253).

 Uneori tandreţea şi erotismul pot coexista la o astfel de persoană ce se teme de intimitate, dar „doar în relaţii de iubire frustrante” (Kernberg, F. Otto, 2009, p. 133).

16. Formaţiunea reacţională, un mecanism clasic de apărare a eului, descris de Anna Freud în 1936 constă în dezvoltarea excesivă a unor trăsături conştiente contrare unor tendinţe inconştiente neagreate de supraeul persoanei. Ca şi modalitate de evitare a intimităţii poate apărea sub forma afirmării unor sentimente negative faţă de cineva care, dimpotrivă, îţi provoacă atracţie. Acest comportament apare frecvent în perioada pubertăţii şi începutului adolescenţei cînd, tinerii, datorită anxietăţii de relaţie fundamentată de cele mai multe ori pe o lipsa de experienţă aleg inconştient să-i respingă pe cei de care se simt cei mai atraşi. Mecanismul acesta poate fi întâlnit şi în cazul persoanelor imature emoţional, care se tem aşa tare de relaţii şi intimitate încât „aleg” să fugă nu numai comportamental, ca în cazul evitării, dar şi emoţional, din calea dragostei.

Referiri la aceste mecanisme de evitare a intimităţii se fac în multe lucrări de psihologie a cuplului. Jean Freeman, în lucrarea „The Sleeping Beauty Syndrome”, descrie procesul maturizării feminine şi aici apar descrise uneori explicit, uneori implicit, ca nişte tendinţe derivate din imaturitatea emoţională, o serie de defense specifice relaţionării erotice, ca de exemplu: tendinţa de-a fuziona cu celălalt, evitarea relaţională, intermedierea, fuga de contact, alegerile parteneriale inadecvate, fantasma relaţională, jocurile psihologice, exprimarea de sine inadecvată, disocierea tandreţe/erotism. Frumoasa adormită este de fapt femeia imatură emoţional care alege să mai „doarmă” un pic decât să se confrunte cu realitatea: a sa şi a partenerului; este femeia care utilizează inconştient tot felul de defense psihice şi comportamentale pentru a mai rămâne în stadiul în care este şi a nu se dezvolta emoţional, dezvoltarea implicând nelinişti şi frici foarte puternice. „Frumoasa adormită adesea îl alege pe bărbatul nepotrivit, face constant aceleaşi alegeri relaţionale şi niciodată nu accede la o reală intimitate în relaţiile de cuplu. În termeni psihologici, este mai probabil să repete paternuri de relaţie învăţate în copilărie, atunci când mai degrabă a trebuit să se conformeze unei imagini decât să devină cine ar fi putut să devină. Ca şi Frumoasa adormită din poveste, o parte din sine doarme, ea nu şi-a descoperit identitatea reală, ceea ce înseamnă că nu ştie ceea ce vrea de la viaţa sa ” (Freeman, Jean, 1993, p. 5 ).

Unele mecanisme de evitare a intimităţii sunt specifice numai relaţiilor de cuplu, iar altele pot fi prezente şi în alte forme de relaţii. De-a lungul vieţii o persoană poate să varieze strategiile de evitare a intimităţii, în funcţie de o serie de factori, cel mai important dintre aceştia fiind însă forţa eului său. Aceste mecanisme pot funcţiona împreună sau separat, poate predomina unul sau pot fi utilizate în egală măsură mai multe.

Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii utilizează aceste strategii, în propriile relaţii. Atunci însă când acestea sunt utilizate excesiv, în detrimentul mecanismelor de dezvoltare a intimităţii şi dau naştere unor relaţii bolnave, care nu pot avea decât rolul de-a ne pune în contact cu umbra noastră, dacă suntem aplecaţi spre autocunoaştere. Dacă nu, ele, născute din suferinţă, creează suferinţă, până în momentul când eul nostru devine suficient de călit şi puternic pentru a se confrunta cu fricile noastre inconştiente.

Ca o concluzie şi un paradox al aspectelor dezvoltate anterior, putem spune că intimitatea, adică apropierea reală de ceilalţi ne este cu atât mai accesibilă cu cât suntem mai diferenţiaţi, mai separaţi. Cu cât ştim mai bine cine suntem, cu atât suntem mai capabili să ne asumăm responsabilitatea pentru emoţiile noastre, iar cu cât suntem mai maturi emoţional, cu atât reuşim să construim o conexiune reală cu ceilalţi.  

(Ioana Stancu, Mecanismele intimității în relația de cuplu, Editura Sper, 2011, p. 74-83)