Jocurile psihologice


jocTermenul de ”joc psihologic” îi aparţine lui E. Berne. El se referă la interacţiunile repetitive ale oamenilor în desfăşurarea cărora, unul sau altul dintre interlocutori intră – aproape pe nesimţite – în unul dintre următoarele roluri: agresor, victimă sau salvator. Agresorul este cel care hărţuieşte, controlează sau pedepseşte pe cineva, victima se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă, iar salvatorul face pentru alţii mai multe decât pentru sine sau chiar în detrimentul său. Prin urmare, jocurile se caracterizează prin calităţi ascunse şi repetitive şi printr-un final neplăcut emoţional pentru ambii participanţi la joc.

Jocul poate debuta ca o interacţiune banală între persoane (o discuţie, o activitate desfăşurată în comun) în care schimburile verbale par explicite ca, la un moment dat, să se ajungă într-un punct care să scoată la iveală adevăratul motiv al interacţiunii. Jocul este iniţiat de una dintre persoane care îi întinde o cursă psihologică, o momeală celuilalt. Aceasta constă într-un mesaj ce-i atinge o coardă sensibilă, o vulnerabilitate, o nevoie interlocutorului. De obicei, nu suntem conştienţi de această momeală şi cădem în stratagema celui care ne-a întins-o (în altă ordine de idei, nici acesta nu este conştient de ceea ce face, anume că urmăreşte altceva decât ceea ce afirmă). În momentul în care se răspunde momelii, se intră în joc. Ulterior răspunsului oferit, se produce o comutare a rolului celui care a iniţiat jocul, dintr-o anumită stare a eului trecând în una din cele trei: agresor, victimă sau salvator. Cel care a fost invitat în joc, este confuzat de această schimbare de roluri şi se poate simţi frustrat, dezamăgit sau nemulţumit. În final, nici una dintre persoanele implicate nu se simte bine. Cel care a iniţiat jocul pentru că, în spatele acestui scenariu poartă ascunsă o nevoie pe care nu ştie cum să şi-o satisfacă convenabil, celălalt pentru că nu ştie ce caută în situaţia respectivă frustrantă, blocantă, nemulţumitoare.

Pentru a înţelege mai bine jocurile psihologice, să luăm exemplul unei interacţiuni ipotetice, foarte simple de altfel ca şi structură, între un el şi o ea.

El: Vreau să ştiu părerea ta despre fericire.
Ea: Fericirea este … . (Ceea ce ar putea fi spus nu contează prea mult, din momentul intrării în joc).
El: De ce crezi tu că ştii mai bine decât mine ce este fericirea?
Ea: mirare, confuzie. El: nemulţumire.

Să analizăm acest simplu joc psihologic după formula lui Eric Berne pentru jocuri:

M+S=R, C, D, Bn, unde
M = momeala
S = stratagema
R = răspunsul
C = comutare
D = derută (surpriză)
Bn = beneficii negative.

Momeala o reprezintă invitaţia aparent banală: ”Vreau să ştiu părerea ta despre fericire”. Această invitaţie poate fi formulată neutru, cum este cazul exemplului dat, sau mai transparentă pentru intenţiile jucătorului, folosind strategii mai evident manipulative, ca de exemplu: ”Pentru că tu eşti specialistă, spune-mi ce crezi despre fericire”. Prin intermediul momelii el atinge o anumită vulnerabilitate a ei (ar putea fi sensibilitatea la nevoile celorlalţi sau nevoia de-a arăta ceea ce ştie), astfel că ea intră în joc şi-i răspunde întrebării.

Stratagema, în această situaţie, se referă la întâlnirea dintre o prejudecată, o credinţă a primului jucător (care ar putea fi aceea că ceilalţi se cred mai buni decât el) şi o sensibilitate sau o nevoie de-a ei.

Răspunsul, conform formulei lui Berne, este chiar ceea ce spune ea în situaţia respectivă şi, cum spuneam anterior, conţinutul acestuia nu este prea relevant dacă s-a intrat în joc. Pentru că răspunsul este la întrebarea formulată explicit, întrebare care de fapt ascunde o alta: ”Ia să vedem, şi tu vrei să-mi arăţi că eşti mai bună ca mine?”. Răspunsul ar avea într-adevăr relevanţă într-o interacţiune deschisă, cu cărţile pe masă. Prin urmare, mesajul momeală este întotdeauna unul care cuprinde două mesaje: unul explicit şi altul implicit, care se devoalează de-abia mai târziu.

Comutarea, în exemplul nostru, constă în transformarea celui care întreabă, dintr-un om care vrea răspunsul la o întrebare, într-un agresor psihic. Aşadar, e normal ca ea să se simtă confuză la final, pentru că interacţiunea respectivă este debusolantă şi frustrantă.

Nici el nu se simte mai bine pentru că, de fapt, prin jocul respectiv nu a făcut decât să-şi pună în scenă o parte a scenariului de viaţă, în care ceilalţi vor să-i arate că sunt mai buni, să-l devalorizeze. Care o fi nevoia lui, pe care nu ştie să şi-o exprime şi satisfacă într-o manieră mai sănătoasă? Foarte probabil, nevoia de valorizare.

Cum ar fi putut ea să nu intre în jocul respectiv? Sau, ar fi putut ea oare să nu se lase momită?! Putem să nu picăm în capcanele jocurilor, dar frecvent o facem, pentru că mesajul capcană pare de obicei inofensiv şi doar ulterior ne dăm seama ce ascunde cu adevărat. Deci, putem să nu intrăm în jocuri, dar e foarte greu. Aş spune că neintratul în joc e realizabil doar dacă cunoaştem bine persoana respectivă, cu paternurile ei de jocuri psihologice.

Să presupunem însă că ne dăm seama că interacţiunea ascunde un joc (pentru că suntem foarte conştienţi şi cunoaştem foarte bine persoana şi jocurile ei). Putem oare să răspundem într-un fel anume astfel încât să nu ajungem la jocuri? E mai greu, dar se poate. În interacţiunea din exemplu, ea ar fi putut să spună ceva de genul: ”O să-ţi spun ce înseamnă fericirea pentru mine. Nu ştiu dacă asta are vreo relevanţă pentru tine!”

Oamenii joacă, 75-80% din timpul alocat diverselor activităţi, jocuri psihologice. E un procent foarte mare. Acest procent ne duce cu gândul că, pe de o parte, ne este teamă de multe ori să spunem ceea ce vrem de fapt, direct şi asertiv, pentru că există riscul respingerii iar, pe de altă parte, că nu ştim întotdeauna nici ce nevoi avem, nici cum să le satisfacem constructiv.

Eric Berne a identificat foarte multe jocuri pe care oamenii le joacă şi le-a găsit şi nume interesante: ”Al meu e mai bun decât al tău”, ”Te-am prins, ticălosule!”, ”Este îngrozitor!”, ”Datornicul”, ”Alcoolicul”, ”Da, dar…” etc. Dincolo însă de-a le denumi într-un fel anume, e important să descoperim când intrăm într-un joc psihologic, ce nevoi sau vulnerabilităţi personale se întâlnesc cu momelile oferite şi ce nevoi pun în scenă cei care ne invită la joc psihologic.

Pentru a descoperi jocurile din interacţiunile cu ceilalţi, John James (1973) ne oferă un îndrumar format din câteva întrebări: Ce se întâmplă în mod repetat în interacţiunea cu X?, Cum începe interacţiunea?, Ce se petrece în continuare?, Cum se termină?, Cum mă simt la final?.

După ce vom descoperi jocurile din interacţiunea cu ceilalţi, putem înţelege mai mult despre nevoile şi vulnerabilităţile atât ale noastre, cât şi ale celorlalţi. Putem medita apoi la modalităţi de-a evita aceste jocuri: s-a constat că cele mai eficiente căi sunt comunicarea asertivă a nevoilor şi stabilirea unor reguli clare de comportament, pentru diverse persoane, în domenii variate.

În concluzie, prin jocuri ne ocupăm o mare parte din timp, pentru că nu conduc la nici un rezultat şi pot fi repetate la infinit. Pentru cei care au o teamă crescută de intimitate, jocurile reprezintă chiar un fel de-a fi în relaţii (e adevărat că respectivele relaţii sunt cu atât mai toxice, cu cât se joacă mai mult jocuri în detrimentul interacţiunii bazată pe intimitate).

Jocurile ne ţin departe de contactul cu propria persoană şi cu celălalt dar depinde în totalitate de noi dacă alegem să ne învârtim la nesfârşit în cercul acestora sau să încercăm modalităţi mai sănătoase de-a interacţiona.

 Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după “Bună ziua”?, Editura Trei, 2006.
Berne, E., Games People Play, New York, Grove Press, 1964.
Christine, Lister-Ford, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010
James, J., The Game Plan, TAJ, III:4, Octombrie 1973

Stările eului: starea de adult


starea de adultA treia stare a personalităţii, identificată de E. Berne, este cea de adult. Ea nu trebuie corelată neapărat cu vârsta adultă, pentru că, pe de o parte, acest aspect din noi începe să se cristalizeze cu mult înaintea vârstei maturităţii şi, pe de altă parte, mulţi adulţi din punct de vedere al vârstei biologice funcţionează cu un eu de adult puţin dezvoltat.

Dar ce e o stare de adult? Este partea personalităţii care ne permite să percepem şi să interpretăm realitatea dintr-o perspectivă personală. Ea se dezvoltă încă de când suntem mici, la început firav, pe măsură ce începem să introducem perspectiva personală în raţionamentele noastre, iar apoi – după depăşirea copilăriei şi adolescenţei, dacă copilul şi părintele din noi nu sunt prea puternici, ar trebui ca această parte să preia încet-încet conducerea personalităţii.

La cei mai mulţi dintre noi starea de adult este contaminată, adică supusă influenţelor părţilor de copil şi părinte. Un adult decontaminat permite o adaptare flexibilă la realitate, autonomie, spontaneitate şi o crescută capacitate de a fi intimi. Când adultul din noi funcţionează la parametri scăzuţi, apar dificultăţi în manifestarea caracteristicilor mai sus-menţionate.

Starea de adult are funcţia de-a negocia între cerinţele copilului, prescripţiile părintelui şi caracteristicile contexului, este aşadar un factor de echilibru pentru personalitate.

În dezvoltarea conţinuturilor acestei stări noi putem identifica trei mari direcţii:

  • conţinuturi corelate cu experienţa proprie, neinfluenţate de evenimentele din copilărie sau imaginile parentale (de exemplu, în mica copilărie mă gândeam că oamenii mari ar trebui să dea sfaturi doar dacă sunt fericiţi, căci cum să reuşeşti să faci pe altcineva fericit, dacă nu te-ai făcut nici pe tine?!; gânduri de genul acesta, venite din propria minte, apar încă de la vârste mici, dar de multe ori adulţii nu găsesc timp să asculte şi starea de adult a copiilor lor); pe măsură ce avansăm în vârstă ar trebui ca prin acest filon să sosească cât mai multe elemente pentru adultul din noi;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de copil, prin resemnificarea experienţelor din copilăria noastră; la modul ideal, la maturitate, adultul ar trebui să încorporeze starea de copil filtrată şi interpretată prin gândirea proprie, dar – la modul realist – întotdeauna în noi vor mai rămâne părţi din copilul care am fost, cu viziunea lui asupra lumii;
  • conţinuturi rezultate din clarificarea stării de părinte, prin regândirea şi reinterpretarea imaginilor, ideilor, trăirilor afective, atitudinilor, tiparelor comportamentale asociate figurilor parentale; ca şi în cazul stării de copil, acest proces conduce la încorporarea unei părţi din ceea ce ne-au transmis părinţii, în eul de adult, o altă parte – cea nefiltrată prin propriul fel de-a fi, arhaică, rămânând în eul de părinte.

Sintetic, transformarea stărilor eului, în procesul de individuare (individualizare, construire a autonomiei personale) este figurată în imaginea pe care am ataşat-o acestui articol.

Potrivit lui E. Berne, principalul aspect care contribuie la întărirea eului de adult, prin separarea de starea de copil şi cea de părinte, îl reprezintă gândirea proprie. Acest autor a scris că întâlnea persoane de 35-45 ani care niciodată până la acea vârstă nu şi-au permis să gândească cu mintea proprie. Sintagma ”cu mintea proprie” ne arată că, de multe ori în procesul gîndirii, noi doar procesăm idei preluate de la alţii, în loc de a produce unele noi, ale noastre, originale.

În activitatea de dezvoltare personală, consiliere şi psihoterapie, adultul primeşte permisiunea de la o altă persoană, investită cu autoritate, de a fi autentic, adică de a începe să gândescă şi să se poziţioneze faţă de realitate dintr-o perpectivă personală.

Toate frazele pe care le spunem automat în anumite situaţii sunt preluate de-a gata de la persoanele semnificative din viaţa noastră, toate reacţiile automate, netrecute prin filtrul propriu, derivă fie din eul de copil, fie din cel de părinte.

Tot ceea ce e conştient, asumat, în acord cu adevăratele noastre nevoi, este reprezentativ pentru adultul din noi.

Un exerciţiu foarte simplu de clarificare şi de separare a ceea ce ne aparţine de ceea ce am preluat de la alţii este acela de a ne gândi la o situaţie personală problematică şi, după fiecare idee care ne vine în minte, să ne întrebăm: ”Cine spune asta? Eu sau alticineva?”

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de părinte


starea de parinte 1Ne purtăm în noi părinţii. Dar nu aşa cum au fost sau sunt în realitate, ci aşa cum i-am perceput noi. Starea eului care depozitează imaginile parentale sub formă de imagini, idei, trăiri afective, tipare comportamentale este, potrivit lui E. Berne, starea de părinte. Ea poate fi subdivizată în două categorii: părinte normativ (care încorporează partea parentală normativă, de limite şi graniţe) şi părinte hrănitor (componenta protectivă a eului de părinte). Aceste două părţi, când sunt dezvoltate în exces în personalitatea noastră, ne determină să ne comportăm fie centrat pe supracontrol, fie pe supraprotecţie.

Conţinutul stării de părinte este unul introectat, adică asumat fără întrebări şi netrecut prin filtrul propriu, de la persoanele semnificative (părinţi, bunici, alte persoane).

Expresia ”se comportă cu propria persoană aşa cum s-au raportat părinţii la sine” este valabilă şi poate fi explicată tocmai prin interiorizarea imaginilor parentale care devin parte componentă şi a atitudinii faţă de sine. De asemenea, tot din sfera repetiţiilor, este cunoscut faptul că avem tendinţa de a reproduce tiparele atitudinale şi comportamentale ale părinţilor noştri, în relaţie cu propriii copii, tocmai pentru că acestea sunt părţi ale noastre, aparţinând eului nostru de părinte. Ieşirea din aceste paternuri repetitive se poate face prin clarificarea conţinuturilor preluate de la părinţi şi alegerea conştientă a ceea ce vrem să păstrăm şi perpetuăm în felul nostru de-a fi, restul ”returnându-le”, într-o manieră simbolică, celor cărora le aparţin de fapt.

Vorbind la modul general, în eul de părinte este posibil să identificăm unul sau altul dintre următoarele mesaje: fii puternic, fii perfect, fă pe plac mie/altora, grăbeşte-te, încearcă din nou. Acestea sunt transmise verbal de către părinţi copiilor lor, iar ulterior devin parte componentă a eului de părinte al copiilor. Dvs. ce mesaje credeţi că aţi recepţionat de la propriii părinţi? În care dintre cele enumerate mai sus vă recunoaşteţi?

Ca şi eul de copil, eul de părinte nu are o structură omogenă: noi conţinem toate figurile semnificative în interiorul nostru: mama, tata, bunici, alte persoane importante pentru dezvoltarea noastră.

Copilul şi părintele interni sunt componente structurale care sunt încărcate cu energia unor evenimente şi persoane din trecutul nostru.

Activităţile de consiliere şi psihoterapie ne pot ajuta să restructurăm conţinuturile stării de părinte, rezultând o concepţie personală despre cine suntem noi, bazată pe interpretările şi semnificaţiile pe care le acordăm, într-o manieră specifică şi individuală, realităţii. Această concepţie personală va fi depozitată în eul de adult. Deci, clarificarea părintelui interior conduce la întărirea adultului din noi.

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după ”Bună ziua”?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Stările eului: starea de copil


starea de copilPersonalitatea nostră, potrivit lui E. Berne, se constituie ca o unitate a trei stări ale eului: starea de copil, starea de adult, starea de părinte.

Sintetic, caracteristicile principale ale stării de copil sunt:

  • cuprinde imagini, gânduri, trăiri afective şi tipare comportamentale asociate experienţelor din copilăria noastră;
  • poate fi subdivizat în două mari componente: copilul liber (se exprimă spontan, liber) şi copilul adaptat (încearcă să se adapteze la cerinţele reale şi imaginate ale celorlalţi);
  • atunci când comportamentul nostru derivă din starea de copil, ne exprimăm în principal emoţional şi instinctual, dar acest lucru nu presupune că emoţionalul este ceva specific doar stării de copil, ci doar că în această stare suntem predominant emoţionali;
  • este depozitarul experienţelor noastre timpurii, experienţe interpretate din perspectiva de copil, cu resursele intelectuale, emoţionale, volitive, de personalitate specifice acestei vârste;
  • conţinutul acestei stări este un amalgam de obiectiv şi subiectiv; cu cât vârsta la care a avut loc o anumită experienţă depozitată aici este mai timpurie, cu atât gradul de subiectivitate este mai crescut;
  • în starea de copil ajung şi mesajele inconştiente ale părinţilor legate de aspectele nerezolvate (frustrări, neîmpliniri, dorinţe conflictuale) din propria lor viaţă;
  • au fost identificate 12 categorii de mesaje inconştiente derivate din conflictele parentale care ajung de la eul de copil al părinţilor la copilul lor: nu exista, nu fi tu însuţi, nu fă nimic, nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu fi apropiat, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi;
  • cum nu există părinţi perfecţi, cu toate conflictele emoţionale rezolvate, fiecare dintre noi purtăm în eul nostru de copil câteva dintre mesajele mai sus-menţionate (puteţi încerca să identificaţi intuitiv ce mesaje aţi preluat de la mama dvs. şi ce mesaje de la tatăl dvs.);
  • starea de copil cuprinde nu numai experienţele noastre din copilărie, ci se extinde chiar şi asupra acelora din adolescenţă;
  • eul de copil nu este omogen ca structură, aici putem identifica seturi distincte de sentimente, atitudini şi tipare de comportament asociate diverselor vârste ale copilăriei noastre: vom avea astfel eul de bebelus, de copil mic, de puber, de copil adolescent, dar şi eul de copil la 1 an, la 2, la 3 etc., în principiu pentru fiecare vârstă a copilăriei caracterizată de evenimente importante pentru dezvoltarea noastră putem ”decupa” un tip de copil; în concluzie, copilul nostru interior e de fapt format din mai mulţi copii;
  • experienţele stării de copil pot avea o formă foarte vagă (mai ales cele din perioadele foarte timpurii) sau mai bine conturată; unele experienţe nu pot fi puse în cuvinte ci mai degrabă simţite corporal şi emoţional;
  • copilul nostru interior, ca orice parte a noastră, are nevoie de-a fi ascultat şi înţeles;
  • în activitatea de consiliere psihologică sau psihoterapie experienţele copilăriei pot fi analizate şi resemnificate din perspectiva prezentului şi a vârstei adulte; în urma acestora copilul nostru interior capătă mai multă claritate;
  • când starea de copil este mai puţin confuză, mai clară, noi putem avea un contact mai corect cu nevoile noastre, pentru că nu vom mai fi împiedicaţi de interdicţiile din copilărie să le conştientizăm şi să ne satisfacem;
  • pe măsură ce ne cunoaştem şi ne asumăm copilul interior, excesele asociate acestei stări, atât revolta cât şi supraadaptarea, îşi reduc amploarea şi frecvenţa, fiind înlocuite cu conduite mai mature, mai echilibrate de satisfacere a nevoilor şi dorinţelor noastre;
  • dacă copilul nostru interior este depozitarul unor experienţe intens negative care l-au rănit, blocat, chiar strivit pe alocuri, este nevoie să ne raportăm cu multă grijă, afecţiune şi înţelegere faţă de această parte din noi;
  • când copilul nostru interior va fi acceptat, înţeles şi acceptat cât mai în totalitate, noi vom avea o capacitate crescută de adaptare la realitate.
Bibliografie:
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010

Dileme vechi şi noi


dileme vechi si noiDin timpul când eram studentă la Psihologie, am tot felul de dileme despre psihicul uman. Mai precis din momentul susţinerii examenului de licenţă la disciplina ”Fundamentele psihologiei”, când am avut o revelaţie citind titlul unuia dintre subiecte. Era ceva de genul ”Personalitatea, axul central al psihicului uman”. Atunci, aproape că m-a izbit ideea că de multe ori ne-am jucat cu frazele şi cuvintele în timpul facultăţii, având pretenţia că spunem nişte adevăruri: procesele psihice sunt interconectate şi interdependente, gândirea e ”centrală” în sistemul psihic, dar şi personalitatea e la fel de ”centrală”. Aici aş pune un emoticon cu un zâmbet.

Am luat examenul. Chiar cu notă mare. Pentru că învăţasem să mă joc cu cuvintele încă din facultate şi am avut şi inspiraţia să construiesc o schemă logică (logica mea, desigur) care a acoperit multe informaţii ce erau cuprinse în barem.

Mai târziu, după facultate, am descoperit o carte care m-a ajutat să-mi structurez informaţiile despre psihicul uman. Ea m-a scos din frazele cu interdependenţa şi interconectarea, adică din domeniul să spunem ceva ca să nu zicem nimic, domeniu în care fusesem cam toată facultatea (spun aceasta nevrând să jignesc pe nimeni). Cartea se numeşte ”Psihologie generală şi educaţională”, de Frăţilă Ion şi nu o puteţi găsi în librării pentru că nu a fost reeditată, dar sigur poate fi descoperită prin anticariate. O recomand tuturor acelora care au nevoie de o schemă structurantă pentru informaţiile legate de psihicul uman.

În cartea aceasta se face şi o distincţie clară între psihic şi biologic, ca două realităţi care se influenţează reciproc, dar sunt diferite. De ceva vreme parcurgem un fel de modă a neuroştiinţelor şi impresia mea e că nu doar încercăm să înţelegem mai bine psihicul prin intermediul cercetării ştiinţifice a sistemului nervos, ci că vrem mai mult: vrem să scăpăm de inconfortul de-a rămâne pe terenul psihicului (inconfort, pentru că adevărata natură a psihicului nu poate fi cunoscută prin metodele ştiinţifice actuale) ”parcând” psihicul pe domeniul biologicului (mai palpabil şi mai prietenos cu metodele de cercetare actuale). Am folosit termenul ”parcare” prin analogie cu o procedură pe care am realizat-o de curând cu blogul pe care scriu articole: pentru a beneficia de avantajele wordpressului, dar a avea şi propriul meu domeniu, mi-am ”parcat” (găzduit) domeniul personal pe spaţiul wordpressului. Pentru o perioadă de un an de zile cele două vor fi ca unul, deşi sunt foarte diferite. Am senzaţia că acest lucru se încearcă să se facă şi cu psihicul. Pe o perioadă nedeterminată şi uitând însă că sunt domenii diferite.

Dar să revenim la vechea mea dilemă, legătura dintre psihic şi personalitate. Sau, cum se structurează personalitatea în sfera psihică. În cartea sus-amintită am găsit o explicaţie pe care am să v-o ofer în continuare şi care pe mine m-a mulţumit intelectual (deşi am luat-o cu titlu de ”teorie”). Dacă considerăm psihicul, dintr-o anumită perspectivă, anume aceea a interacţiunii individului uman cu realitatea, un ansamblu de procese psihice (împărţite în trei mari categorii: intelect – senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, limbaj, atenţie, imaginaţie, memorie; afectivitate – ce cuprinde procesele psihice afective şi reglativitate: voinţa şi motivaţia), atunci trăsăturile de personalitate (responsabilitatea, sinceritatea, sociabilitatea etc.) se formează pe baza caracteristicilor generale ale tuturor proceselor psihice. Inteligenţa, de exemplu, presupune anumite aspecte – precizie şi viteză – care se regăsesc la nivelul tuturor proceselor psihice. Schematic, ideea pe care am prezentat-o anterior  este următoarea:

  • psihic = procese psihice.
  • procesele psihice au nişte proprietăţi: există proprietăţi ale unui singur proces psihic, ale unei categorii de procese (intelect, afectivitate, reglativitate) şi caracteristici generale (ale tuturor proceselor psihice, adică atât ale intelectului, ale afectivităţii, cât şi ale reglativităţii).
  • caracteristicile generale ale proceselor psihice sunt trăsăturile de personalitate.

Dilema aceasta am rezolvat-o cât de cât. Pe măsură însă ce încerc să înţeleg realitatea psihică, şi din alte perspective, apar noi întrebări. De exemplu, felul în care e prezentată personalitatea, după E. Berne, în stări ale eului: eul de copil (cuprinde trăiri afective, gânduri şi comportamente asociate experienţelor noastre anterioare), eul de adult (este orientat către realitatea prezentă) şi eul de părinte (conţinutul lui se raportează la figurile parentale) îmi ridică o nouă întrebare. Fiind o teorie a personalităţii, putem presupune oare că avem trăsături de personalitate pe care le putem corela cu cele 3 stări ale eului? Adică, ipotetic vorbind, timiditatea poate să aibă legătură cu eul de copil, ambiţia cu cel de adult, iar perfecţionismul cu eul de părinte (nu cred să aveţi ceva împotriva coexistenţei acestor trăsături într-o singură persoană). Şi dacă presupunem că există o corelaţie între trăsăturile de personalitate şi stările eului, atunci putem deduce că, lucrând terapeutic asupra stărilor eului, putem obţine modificări la nivelul trăsăturilor de personalitate.

Nu ştiu dacă am fost foarte clară în tot ce am spus. Pentru a compensa această posibilitate (dacă tot aţi ajuns cu cititul până aici!) vă propun un exerciţiu de autocunoaştere. Identificaţi-vă câteva trăsături de personalitate şi încercaţi să le corelaţi intuitiv cu o stare a eului. Iar dacă veţi vrea să vă modificaţi o anumită trăsătură, veţi şti în care parte să acţionaţi: asupra experienţelor din copilărie, asupra celor din prezent sau asupra imaginilor parentale. Pentru a vă uşura exerciţiul am să enumăr câteva trăsături de personalitate, ca suport pentru identificarea celor personale: optimism, pesmism, responsabilitate, sensibilitate, creativitate, încăpăţânare, cinste, hărnicie, lene, flexibilitae, rigiditate, realism, idealism, generozitate, zgârncenie, pragmatism, ospitalitate, punctualitate, bunătate, curaj, determinare, timiditate, toleranţă, meticulozitate, loialitate, spirit de iniţiativă etc. Spor!

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după bună ziua?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Frăţilă, I, Psihologie generală şi educaţională, EDP, Bucureşti, 1993