Despre asumare şi echilibrul dintre cât dai şi cât primeşti


balanta”Ţi-ai asumat”, ”Mi-am asumat”, ”Şi-a asumat”, ultima propoziţie spusă mai ales sub forma ”Dacă şi-a asumat!” sunt cuvinte spuse frecvent despre actul asumării. Ce presupune aceasta, lingvistic vorbind şi cum se realizează de fapt asumarea în interiorul fiecăruia dintre noi sunt două aspecte care pot fi doar parţial suprapuse.

A asuma înseamnă a fi conştient de ceea ce presupune o activitate, un proces, un fenomen şi a realiza sau a participa la acestea în cunoştinţă de cauză, adică fiind responsabili de rezultatele obţinute, precum şi de consecinţele acestora. A-mi asuma un job, de exemplu, înseamnă a cunoaşte responsabilităţile şi drepturile şi a-l presta exercitându-le pe primele şi aşteptându-le pe ultimele. Aceasta este teoria despre asumare. Care este însă practica?

Practic, fiecare îşi face o socoteală, punând în balanţă responsabilităţile şi costurile, adică ceea ce oferă şi drepturile, avantajele, adică ceea ce primeşte. Dacă există un dezechilibru resimţit de persoana în cauză, aceasta ajustează balanţa astfel încât să se revină la un relativ echilibru. Astfel, asumarea practică este, în situaţii de dezechilibru, o asumare parţială. Nu înseamnă, aşa cum de multe ori se vrea a crede, o asumare totală a unei situaţii defavorizante. E adevărat că ideal ar fi să respingem situaţiile defavorizante, adică să nu ni le asumăm. Uneori însă, nu avem puterea să facem asta şi ni le asumăm doar parţial. Un profesor, de exemplu, are resonsabilităţi şi costuri de genul: trebuie să vină la ore, să fie motivat pentru activitate şi să-i motiveze şi pe cursanţi, să-şi pregătească materialul didactic şi ceea ce predă, să se perfecţioneze continuu (să-şi cumpere cărţi, să se documenteze, să participe la conferinţe etc.), să fie un model de conduită, să aibă un comportament adecvat, echilibrat şi matur, să-şi gestioneze stresul inerent pentru a nu impieta asupra prestaţiei sale etc. Haideţi să vedem şi ce primeşte profesorul, care sunt drepturile şi avantajele lui. De obicei, are un salariu foarte mic şi un program de lucru restrâns comparativ cu alte categorii profesionale. Punând cele două în balanţă, nu are cum să iasă egal. Aşa că apar ajustările. De multe ori, acestea sunt făcute inconştient şi derivă ca nişte consecinţe fireşti din dezechilibrul mai sus menţionat. Alteori, sunt conştientizate şi într-un fel sau altul, ajustările sunt asumate.

Aud deseori în diverse contexte că profesorii şi-au asumat acest job. Ideea este că majoritatea şi-au asumat doar parţial, pentru că nu aveau cum altfel. Realist vorbind, situaţia lor nu comportă o asumare totală. Dacă cei mai mulţi nu şi-ar fi asumat profesia parţial, în prezent nu ar fi avut cine să predea în şcolile noastre.

Asumarea parţială înseamnă a reduce din costuri şi responsabilităţi pentru ca acestea să se apropie de nivelul drepturilor şi avantajelor. Aşa că, firesc, pentru un profesor, ca modalităţi de ajustare pot apărea următoarele: scăderea motivaţiei personale, reducerea timpului alocat pregătirii şi, de la sine înţeles, scăderea costurile investiţiilor necesare perfecţionării. Acestea sunt doar nişte variante. Fiecare persoană îşi foloseşte de fapt creativitatea specifică şi în acest proces al ajustării.

Am dat doar un exemplu pornind de la situaţia profesorilor. Însă lumea e plină de asumări parţiale. De situaţii de dezechilibru între ceea ce se primeşte şi ceea ce se oferă. Astfel că, din punct de vedere psihologic, când discutăm de asumare cred că e necesar să luăm în calcul cât de echilibrată sau dezechilibrată este balanţa în respectiva situaţie. Dacă e echilibrată, ne putem aştepta la asumare totală, dacă e foarte dezechilibrată, e bine să ştim că e foarte probabil să ne confruntăm cu o aparentă asumare, adică o asumare parţială.

A ne asuma parţial înseamnă pe undeva, din punct de vedere moral, o deresponsabilizare. Din punct de vedere psihologic, asumarea parţială poate fi însă privită ca o modalitate de a nu ne lăsa prinşi în relaţii dezechilibrate, adică o variantă de echitate interioară. Evident, când ne asumăm parţial, transmitem un dublu mesaj: îmi asum, dar anumite aspecte nu mi le asum. E de la sine înţeles că făcând acest lucru, ne pierdem din autenticitate. Supravieţuirea înseamnă însă adaptare şi asumarea parţială este un mecanism de adaptare. Dacă însă persoana în cauză vrea să fie autentică în adevăratul sens al cuvântului, şi a căpătat şi puterea interioară (dublată de o putere externă) de a putea face asta, atunci probabil că va renunţa la asumări parţiale. Pentru a se asuma total. Cei mai mulţi însă, nu ating un asemenea nivel de putere încât să poată renunţa la asumările parţiale.

Legile iubirii (ordinele iubirii)


legile iubiriiCa și obiectele din lumea fizică și sistemele umane sunt guvernate de legi: sunt legi care funcționează în toate sistemele (familii, organizații) din care facem parte și reglează interacțiunea tuturor celor care aparțin acestora având ca scop prezervarea lor și a vieții, în ultimă instanță. Au fost descoperite în cadrul Constelațiilor familiale de către Bert Hellinger, inițiatorul acestui curent terapeutic pornind de la observațiile realizate lucrând cu metoda constelațiilor. Numele lor de ”legi ale iubirii” este sugestiv pentru funcția lor, aceea de a susține viața, într-o formă echilibrată și armonioasă, în toate sistemele umane. Ele sunt în număr de patru și descrierea lor, sintetică, este următoarea:

1. Legea apartenenței: fiecare membru are dreptul egal de a aparține sistemului său familial. Din familii fac parte și copiii morți sau avortați, persoanele alungate din familie sau dispărute, copiii dați spre adopție, persoanele ținute secrete.

Această lege nu este respectată când sunt excluși membri din sistem, ce au încălcat prin diverse modalități – suicid, crimă, adulter etc.- regulile de conduită morală. Când acest lucru se întâmplă, alți membri ai aceluiași sistem, dar de obicei din alte generații, se vor identifica cu ei, comportându-se la fel sau trăind evenimente asemănătoare. Această identificare este una inconștientă și are rol reglator, aducând în câmpul conștiinței individuale ai membrilor sistemului, persoanele excluse. Când persoanele respinse sunt recunoscute și respectate ca membri cu drepturi depline ai sistemului, atunci urmații sunt liberi să-și trăiască viețile proprii.

Această primă lege mai este încălcată și în alte circumstanțe: atunci când avem copii avortați sau copii născuți morți, cărora nu li se poartă doliu; când mor copii sau tineri adulți și nu li se poartă doliu; când copiii sunt oferiți spre adopție și nu se mai vorbește de ei; când experiențele de război sau alte experiențe traumatice sunt trecute sub tăcere și morții nu sunt onorați.

2. Legea ordinii temporale: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie, ordine corelată cu momentul apariției acestora în sistem.

Această lege este încălcată când persoanele mai tinere preiau sarcini, obligații, reponsabilități, misiuni și socoteli neîncheiate ale persoanelor mai în vârstă sau antecesorilor.

Legea nu este respectată când copiii se substituie părinților (parentificarea copiilor), inversându-se rolurile în familie: părinții devin un fel de copii, iar copiii au grija lor ca niște părinți. De asemenea, se încalcă această lege când cineva preia rolul unei persoane respinse în trecut, când părinții adoptivi nu recunosc părinții naturali ai copiilor lor, când partenerii anteriori sau relațiile importante din trecut nu sunt onorate de membrii cuplului.

Ordinea se restabilește când fiecare membru al sistemului este recunoscut și respectat cu toate atribuțiile ce derivă din locul său în sistem și când fiecare persoană se limitează la a-și realiza responsabilitățile sale, nu ale altora. Această lege interzice amestecul și preluarea de roluri și responsabilități chiar dacă au fost realizate din iubire.

3. Legea ordinii ierarhice: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie în funcție de importanța fiecărui individ pentru supraviețuirea sistemului. Se încalcă această lege când persoanele importante din sistem nu sunt recunoscute.

4. Legea echilibrului: între membrii sistemului trebuie să existe un echilibru între a da și a primi și, de asemenea, acest echilibru trebuie să caracterizeze schimburile dintre indivizi și sistem, ca întreg. Încălcăm această lege atunci când primim fără a echilira balanța dăruind la rândul nostru, fie rău, fie bine, în funcție de ceea ce am primit.

Aceste legi veghează la funcționarea sistemelor umane, menținând și perpetuând viața sub toate formele ei de manifestare. Fiecare persoană are dreptul să existe în sistem în virtutea faptului că s-a născut acolo și are și o serie de responsabilități derivate din locul pe care îl ocupă în acel sistem.

Când se încalcă legile iubirii, se creează dezordine sistemică, cu efecte negative asupra tuturor membrilor sistemului: depresie, suicid, lipsa copiilor, dependențe, tulburări psihice sau boli somatice. Restabilirea ordinii creează premisele funcționării armonioase a sistemului și a membrilor acestuia.

Bibliografie:

  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;