Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor


Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

  • copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
  • simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
  • dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
  • simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţi?


8.2Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.

Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.

Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect.

Dragi părinţi, nu vă mai bateţi copiii!


bataie copilNu faceţi educaţie astfel! Doar îi înfricoşaţi, îi înrăiţi, îi îndepărtaţi emoţional de dumneavoastră!

Cum se simte un copil care este lovit de propriul părinte? Nedreptăţit, neînţeles, umilit, neluat în seamă, agresat, minimalizat, neimportant, trist, rănit, pus la colţ… . Vedeţi vreo trăire pozitivă printre aceste stări?!

Cum trăieşte părintele actul lovirii propriului copil? În timp ce: cu furie. După: sper, cu vinovăţie!

Ce înţelege copilul din bătaia primită? Să-i fie frică de părintele său; că mama şi tata sunt răi; că părinţii nu-şi pot controla furia, pentru că au diverse probleme (la serviciu, la cap!); că şi-a înfuriat părinţii; că a făcut ceva care i-a supărat pe aceştia etc. Deci, ceea ce înţelege copilul are legătură în mare parte cu părinţii săi şi mai puţin cu comportamentul pedepsit prin bătaie. Chiar şi atunci cînd îşi spune ”am făcut ceva rău”, el decriptează semnificaţia lui ”rău” tot prin raportare la părinţi (am făcut ceva rău, pentru că i-am supărat pe părinţi), nu la nişte norme obiective de conduită dezirabilă. Pe de altă parte, copilul mai înţelege şi ceva despre sine, ceva ce va interioriza adânc în propria personalitate: că este un copil rău!

Deci, un copil nu trage nici o concluzie benefică evoluţiei lui dintr-o bătaie primită! Nu înţelege de ce un comportament nu e dezirabil şi ce altceva ar fi trebuit să facă! Nu înţelege nimic bun despre sine! Ci doar că i-a supărat tare pe părinţii lui! Iar asta nu presupune decât că data viitoare o să fie mai atent pentru a nu fi surprins de părinţi. Şi evident, o să facă acelaşi lucru!

Ce se aşteaptă părinţii când îşi bat copiii? Eu cred că dacă aceştia ar putea să fie în totalitate sinceri cu ei înşişi, ar spune că îşi bat copiii doar pentru ”nervii” proprii, ca să se detensioneze şi pentru că nu pot, nu ştiu sau nu vor să se controleze în anumite momente. Dar nu mă aştept de la toţi părinţii să fie atât de sinceri! Aşa că eu cred că mulţi îşi imaginează că îşi bat copiii pentru ca: să înveţe mai bine, să fie cuminţi, ”să nu mai fie obraznici”, să nu se mai bată cu alţii (paradoxul, copilul este bătut ca să nu se mai bată!), să fie ascultători etc. Adică, în mare parte aceşti părinţi chiar consideră că bătaia ar putea să fie un mijloc educativ! Şi este oare aşa? Nu, în nici un caz. Este 100% o modalitate needucativă şi chiar contraeducativă.

Da, copilul învaţă ceva dintr-o bătaie, dar în nici un caz ceea ce-şi imaginează (sau se iluzionează) părinţii. El învaţă că agresivitatea este ceva normal într-o interacţiune umană, că e normal să-l loveşti pe cel mai slab decât tine, că atunci când nu-ţi convine ceva poţi să loveşti.

Copilul înţelege despre părinţii săi că sunt neînţelegători şi agresivi, că au diverse probleme. Sau alte aspecte, în aceeaşi tonalitate!

Copilul mai înţelege şi despre sine că este rău şi că, prin urmare, merită să fie bătut. Nu e de mirare că va învăţa bine rolul de victimă, pe care-l va juca alternativ cu cel de agresor, în diverse contexte.

Copilul se înrăieşte, dintre toate emoţiile sale furia capătă contururi tot mai clare şi dimensiuni mai crescute. Dacă nu va găsi ulterior modalităţi simbolice artistice de exprimare, furia înmagazinată se va infiltra subtil în relaţiile constituite, afectându-le mai subtil sau mai evident.

Un copil bătut este un copil înfricoşat. Chiar dacă această frică nu se vede, ea există acolo, bine strânsă în sufletul lui! Un copil bătut este ca un animal hăituit care va învăţa să ţină urechile ciulite în viaţă, care va fi tot timpul în gardă, gata de fugă la cea mai mică primejdie resimţită! Sau care va ţine ”colţii scoşi”, gata de atac în momentele tensionate!

Copilul bătut îşi va pierde încrederea în părinţi şi în sine. Copilului pe care l-aţi bătut îi va fi frică de dumneavoastră, dar nu vă va respecta!

Copilul bătut va asocia motivele pentru care o faceţi cu frica şi furia şi în nici un caz nu se va apropia cu sufletul împăcat de acestea.

Cu un copil bătut nu puteţi avea o relaţie frumoasă, caldă, apropiată care să vă ajute să-l educaţi aşa cum vă doriţi.

Pe de altă parte, nici nu e corect să vă loviţi copiii! Sunteţi mai puternici decât ei şi nu e deloc o luptă dreaptă. Nu e nimic etic aici şi cu atât mai puţin educativ. Atunci, de ce o faceţi?!

Iubirea copiilor


copil cu floareIubirea copiilor este o iubire bazată pe legătură. Copilul se leagă de familia lui, cu iubire, la bine și la greu. Orice i se cere (conștient sau inconștient), copilul îndeplinește cu iubire, chiar dacă pentru copil prețul plătit este fericirea sau viața lui. Este iubirea originară, s-ar putea spune.

Unii oameni afirmă că cea mai mare nevoie a unui copil este să fie iubit. Eu cred că cea mai mare nevoie a unui copil este să iubească și să-și arate această iubire. Părinții ar trebui să fie atenți la acest aspect și să-i permită copilului să-și arate iubirea.

Bert Hellinger

Educația oscilantă și identitatea de sine


osilatiiSunt părinți care au constant o atitudine oscilantă față de propriii copii. Cînd oscilația îmbracă două extreme, anume critica excesivă/laudă excesivă, nerealistă, efectele în planul formării imaginii de sine și identității de sine pot fi foarte negative. Copilul confruntat atît cu două etichete total opuse: incapabil și geniu, dar și cu două atitudini contrarii față de propriul comportament, căci fie i se permite prea mult, fie nu i se permite nimic, își va forma o imagine de sine foarte difuză, oscilând între Dumnezeu și nimic, între geniu și nătâng. Acest copil are o identitate fără limite clare, e ca și cum ar fi un recipient fără pereți. Prin urmare, va avea atât dificultăți emoționale, căci emoțiile se nasc prin raportare la niște nevoi clar circumscrise, cât și de învățare pentru că se consideră prea deștept să învețe de la alții, dar și prea prost ca să se descurce singur. Acest copil poate experimenta frecvent situații de blocaj: emoțional, cognitiv, volitiv-acțional.

Odată devenit adult va avea nevoie, pentru adaptarea la tot ceea ce înseamnă viață matură și responsabilă, de un efort de conștientizare a propriei persoane pentru reconstrucția identității de sine în niște limite mai clare și, implicit, mai sănătoase.

Rezistența inconștientă la maternitate/paternitate


fertilitate interesesantAtunci când sunt probleme în conceperea unui copil este util să se realizeze și o analiză a arborelui genealogic de-a lungul a două, trei sau chiar patru generații.

Ne putem gîndi la o rezistență psihică inconștientă față de parentalitate dacă găsim în arborele genealogic al unei persoane:

  • mame-fete
  • copii ilegitimi
  • copii concepuți fără să fie doriți
  • copii născuți în urma unor violuri
  • copii nerecunoscuți sau chiar abandonați
  • existența secretelor legate de propria origine
  • mame care au murit în timpul perioadei de sarcină sau la un interval scurt după ce au conceput copilul
  • existența procesului de parentificare în propria existență. Parentificarea este un proces care îl conduce pe copil sau adolescent să-și asume responsabilități mult prea mari pentru vârsta și pentru nivelul lui de maturitate – el face eforturi pentru a asigura binele părinților și al fraților/surorilor. Odată ajuns adult, el va respinge rolul de părinte din mai multe motive mai mult sau mai puțin conștientizate: nevoia de a-și recupera și trăi propria copilărie, saturație fizică și psihică acumulată în jurul ideii de copil, percepție deformată asupra rolului de părinte.
  • familia de origine abuzivă
  • un sentiment de insecuritate asociat cu copilăria.

 Pentru a ne elibera de influențele evenimentelor din arborele genealogic este important mai întâi să le cunoaștem, apoi să le recunoaștem locul în sistemul familial pentru a ne putea separa pe noi, ca indivizi, de ceea ce nu ne aparține.

Haideți să fim niște oglinzi corecte pentru copiii noștri!


ochi

Cum ar putea părinții să-și ajute copiii să aibă niște imagini corecte despre ei înșiși?

Răspuns: Oglindindu-i corect.

Adică:

  • Dacă copilul face ceva demn de laudă, recomandat este să-l lăudăm, accentuând realizarea și efortul depus pentru aceasta.
  • A  face generalizări despre personalitatea copilului pornind de la fapte concrete,  bune sau rele, reprezintă o modaliate de a-i reflecta deformat imaginea, căci exagerăm. Cineva care strică o jucărie poate foarte bine să nu fie prost, iar cineva care spune o vorbă urâtă poate să nu fie rău.
  •  Etichetele despre propria persoană este cel mai bine să fie atașate de către copil și el poate să facă asta dacă reflectăm corect realitatea lui.  Dacă un copil rezolvă bine o problemă, putem să-i spunem: Bravo, te-ai străduit și ai rezolvat bine această problemă! Sunt mândru de tine!  Și el va înțelege că este un copil valoros, căci părinții lui sunt mândri de el. Dacă îi spunem însă: Ești extraordinar, un băiat super deștept, el s-ar putea să-și amintească momentele cînd nu a fost așa, pe de o parte și, pe de altă parte, să-i fie teamă să nu dezamăgească așteptările mari care derivă din aceste etichete.
  • Cînd copiii greșesc, critica pe care le-a adresăm nu-i ajută prea mult, nici la rezolvarea problemei, nici la construirea unei imagini de sine corecte. Mai bine i-am ajuta să rezolve problema și ar înțelege, realist vorbind, că toți greșim, că toți putem fi iertați și că, de foarte multe ori, cele mai multe probleme au soluții.

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.