Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)


stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003

Advertisement

Graniţele sau limitele eului


graniteAşa cum corpul ocupă un spaţiu fizic şi eul poate fi reprezentat într-un spaţiu psihic. Corpul este delimitat de epidermă, ca şi limită palpabilă, iar eul este circumscris de limite (graniţe) psihice. Acestea sunt un fel de linii invizibile care ne separă, ne delimitează, ne asigură individualitatea dar ne şi permit să interacţionăm cu ceilalţi. Graniţele au funcţia atât de a ne diferenţia, dar şi de a ne permite conexiunea cu alte persoane, separate de noi. Pentru a putea realiza aceste funcţii ele trebuie să fie atât suficient de ferme, dar şi flexibile şi permeabile. Numai cu astfel de graniţe noi ne putem exprima liber gândurile, emoţiile, valorile, fără riscul contopirii cu identităţile altor persoane.

Limitele corpului nostru sunt vizibile prin percepţii, în timp ce graniţele psihice pot fi doar deduse din comportamentele noastre.

Pentru a identifica corect caracteristicile propriilor limite (graniţe) ale eului, voi realiza în continuare descrieri ale persoanelor care experimentează diverse tipuri de limite.

Persoanele cu limite ferme şi flexibile:

  • Se autodezvăluie adecvat celor cu care au relaţii de încredere;
  • Acordă selectiv încrederea;
  • Sunt empatice;
  • În cuplu, trăiesc intimitatea deopotrivă ca una emoţională şi sexuală;
  • Au un contact bun cu propriiile emoţii, pe care le exprimă adecvat;
  • Se respectă pe sine şi nu acceptă ceea ce nu le convine, nu le place sau contravine principiilor şi valorilor pe care le deţin;
  • Pot spune ”nu”;
  • Sesizează când ceilalţi vor să le încalce graniţele;
  • Ştiu să-i împiedice pe ceilalţi să le violeze intimitatea;
  • Sunt deschise către relaţii interpersonale armonioase;
  • Nu rămân în relaţii abuzive;
  • Acceptă contactele sexuale dacă îţi doresc şi sunt implicate emoţional;
  • Pot face compromisuri;
  • Au o gândire nuanţată.

Persoanele cu limite slabe (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au discuţii intime cu persoane cu care nu sunt în relaţii de încredere;
  • Se îndrăgostesc nediferenţiat, de orice persoană de sex opus care le acordă atenţie;
  • Acceptă contactele sexuale pentru a satisface nevoile şi dorinţele celuilalt;
  • Nu-şi respectă valorile, convingerile şi principiile personale, pentru a fi pe placul altora;
  • Acceptă comportamente sau lucruri nedorite (mâncare, sex, atingeri);
  • Sunt incapabile să sesizeze când există riscul încălcării graniţelor personale;
  • Nu-i pot împiedica pe ceilalţi să le violeze graniţele;
  • Spun ”da” când ar vrea să spună ”nu”;
  • Rămân în relaţii abuzive;
  • Au încredere neselectiv în ceilalţi;
  • Sunt dispuse să-i admire nediscriminatoriu pe ceilalţi.

Persoanele cu limite rigide (conform Schaeffer, Brenda, 2009):

  • Au o neîncredere generalizată în oameni;
  • Gîndirea le este rigidă, fără nuanţe;
  • Se caracterizează prin lipsa absolută a oricăror compromisuri;
  • Nu se dezvăluie, ci se retrag în sine;
  • Nu sunt empatice;
  • Se izolează de alţi oameni;
  • Intimitatea în cuplu poate fi trăită doar prin sex;
  • Resping ideea de vulnerabilitate personală;
  • Emoţiile sunt mai degrabă simulate decât autentice;
  • Evită iubirea;
  • Evită ideea ca ceilalţi să aibă grijă de ele;
  • Au o viaţă secretă;
  • În viaţă, preferă postura de observator;
  • Au atitudini rigide.
Bibliografie:
Schaeffer, Brenda, Dragoste sau dependenţă? Cum să recunoşti iubirea sănătoasă, Editura Trei, Bucureşti, 2009

Dragostea la ”suprafaţă”


dragostea la suprafata ”O iubesc pentru că arată bestial” , ”N-o mai iubesc pentru că s-a îngrăşat” sunt două fraze pe care cu siguranţă le-am auzit cu toţii ca justificare pentru existenţa sau dispariţia unui sentiment profund. Acestea şi altele asemănătoare argumentează existenţa sentimentului de dragoste prin intermediul unor aspecte care ţin de suprafaţă, de imaginea primită prin percepţii. Sigur, aspectul, imaginea sunt importante în atracţia interpersonală, mai ales în primele faze ale acesteia. Dar ”suprafaţa” nu poate susţine pe termen lung un sentiment şi în nici un caz nu-l poate justifica. În ambele situaţii exemplificate mai sus am mari îndoieli legate de iubirea sau neiubirea invocate.

Am o fotografie ataşată interfaţei site-lui meu. O schimb periodic, pentru că apare senzaţia de plictiseală, de saţietate. Deci, periodic am nevoie de alţi stimuli vizuali. Aşa se întâmplă şi cu cei care se ataşează la ”suprafaţă”, au nevoie constant de noi stimulări pentru a-şi menţine sentimentele în ”viaţă”.

Când ne ataşăm ”la suprafaţă”, probabil că e un contact fragil cu sufletul nostru astfel încât fie ne e greu să ne dăm seama ce se întâmplă la un nivel emoţional profund, fie rămânem fixaţi emoţional la un nivel superficial, perceptiv.

Cu toţii suntem emoţionaţi de frumos, sub toate formele lui: natură, obiecte, persoane. Dar emoţiile generate de percepţia frumosului (simplist vorbind, pentru că frumuseţea nu se percepe, ci noi interpretăm, semnificăm ca ”frumos”) trebuie dublate de altele, corespunzătoare unor nevoi mai profunde (de acceptare, de valorizare, de suport, de conexiune, de comunicare, de siguranţă, de realizare de sine etc.) pentru a se putea naşte un sentiment durabil. Dacă emoţiile ”perceptive” nu sunt acompaniate de emoţii mai profunde sau dacă persoana nu sesizează ce se întâmplă în sufletul ei decât cumva la periferia acestuia, ea rămâne cu conştienţa dragostei ”la suprafaţă”. Şi are nevoie sau doar îşi imaginează că trebuie stimulată continuu, de varietate, noutate, intensitate, pentru a rămâne ataşată.

În concluzie, un contact fragil cu propriul suflet are ca şi consecinţe fie atracţii fulgurante, fie iubiri profunde, dar inconştiente în cel mai înalt grad. Prin urmare, o asemenea persoană fie se ataşează rapid, la nivel de imagine, dar îi trece la fel de repede, fie se ataşează emoţional profund, dar habar nu are de aceasta.

Ce presupune terapia copilului?


terapia copilDezvoltarea sănătoasă a simţurilor, emoţiilor şi intelectului reprezintă fundamentul unei identităţi de sine puternice. Un copil cu o astfel de identitate se simte bine în corpul lui, în sinea lui, în viaţa sa. Este un copil care se bucură că trăieşte, că există, ca entitate separată şi împreună cu ceilalţi. El se joacă, descoperă realitatea, râde, plânge, vede, aude, înţelege, vorbeşte, aflându-se permanent într-un flux continuu de senzaţii, impresii, emoţii şi gânduri trezite de realitatea cu care este dornic să interacţioneze. O identitate de sine puternică permite deci un bun contact cu realitatea.

Rezultatul confruntării copilului cu diverse probleme (da, copiii au şi ei probleme: li se despart părinţii; sunt respinşi de colegii de joacă; primesc mai puţină atenţie cînd li se naşte un frate sau o soră; părinţii nu sunt întotdeauna calzi, toleranţi sau chiar prezenţi; nu primesc întotdeauna ce au nevoie; iau bătaie sau sunt aspru certaţi; sunt umiliţi; sunt suprasolicitaţi etc.) este slăbirea identităţii de sine şi implicit a contactului cu realitatea. Tocmai din nevoia de adaptare, copilul ajunge la suprasolicitarea anumite funcţii sau la blocajul altora. Şi astfel iau naştere comportamentele problematice: închiderea în sine, trăirea într-o lume fantasmatică, cererea excesivă de atenţie, agitaţia, agresivitatea, logoreea, necomunicativitatea, bolile, accidentele, fricile, enurezisul sau encomprezisul.

În terapia copilului se urmăreşte reconstrucţia identităţii de sine prin consolidarea funcţiilor slăbite, întărirea contactului cu simţurile, sentimentele, corpul, intelectul şi modul de folosire a acestuia. Copilul intră în contact cu aspecte din realitate şi din sine pe care le nega, îşi exprimă sentimentele faţă de acestea, verbalizează ceea ce gândeşte, face alegeri. Legat de deciziile sale, copilul descoperă în procesul terapeutic noi modalităţi de-a se raporta la ceea ce i se întâmplă, el învaţă când poate face anumite alegeri şi că nu trebuie să-şi asume răspunderea pentru deciziile altora (de exemplu faţă de divorţul sau certurile părinţilor).

În terapia copilului sunt utilizate o serie de jocuri sau activităţi care să întărească identitatea lui de sine precum şi contactul fragilizat cu realitatea:

  • jocuri pe bază de desenat, pictat
  • modelajul în lut sau plastilină
  • jocul cu apa
  • realizarea de colaje
  • inventarea de poveşti sau poezii
  • activităţi senzoriale: audiţii, observaţii, experienţe de pipăit, gustat, mirosit
  • relaxarea
  • exerciţii de mişcare
  • jocurile dramatice.

Acese modalităţi pot fi utilizate şi în interacţiunea dintre copil şi părinţii săi, pentru a păstra intact contactul cu sine, cu mediul înconjurător şi cu persoanele din contextul său de viaţă.

Bibliografie:
Oaklander, V., Ferestre către copiii noştri, Editura Herald, Bucureşti, 2007.

A fi centrat


 1-4eef6574daA fi în contact cu tine
Adică
A fi atent la gândurile tale,
A-ți simți emoțiile,
A-ți simți corpul.
A nu re-acționa
Adică
A nu răspunde impulsiv sub imperiul, dar fără conștiința aspectelor ”atinse” din tine,
Ci a fi atent la ceea ce este trezit sau rănit în interiorul tău
A recunoaște ce-ți aparține și ceea ce vine din afara ta
Apoi a spune cum vezi tu, din propria perspectivă, situația.
A fi conștient de unicitatea ta.
A fi conștient că, așa cum ești, ești perfect.
Exercițiu: Pentru creșterea contactului cu tine, poți privi zilnic, câte 3 minute, imaginea asociată acestui articol. Cel mai bine e să-ți construiești tu propria imagine, desenând simbolul respectiv.

Repliere


repliereCând nu mai știi ce e bine și ce e rău
Când gândurile îți sunt încețoșate și trăirile tulburi
Când ceea ce spui îți este contrazis de alții,
încât ajungi să te îndoiești de tine,
Ai nevoie se spațiu – fizic și psihic,
în care să stai cu tine, cu gândurile tale, cu credințele tale,
cu rănile, dorințele, emoțiile și nevoile tale,
Să le asculți și să le înțelegi
Ca să știi ce e bine și ce e rău
pentru tine
Nu pentru alții. Doar pentru tine.